O iarnă de duminică. Zidurile calde. Lovitura. Mîngîierea. Sălbăticia tandră.
A singurătății. Dragostea care le apără. Moartea care le ascunde. Nu știu.
Pare o uitare memorabilă. Mă regăsesc cam solitar. Niciodată singur. Nu.
Nu mai am nevoie. Nu există comparație. Și nicio personificare. Fratele meu.
Dumnezeu. Tatăl meu înghețat departe. De orice milă. Iubita mea schimbînd.
Așternutul cu pat cu tot. Cîinele meu nebun. De deștept că m-a părăsit. Îvaai.
Și mîinile mele. Pe care le-am rupt. De bună voie. Și nesilit de ură.

Se spune că mintea se oprește. Din bioevoluție. Undeva la 16 ani. După aia
ne umblă doar la un sfert. Din capacitate. E și natural. Nu mai avem deloc.
Motive să îmbătrînim. Treaba e încurcată. Dar ne descurcăm. Ne întrebuințăm
și noi cum putem. Rămînem niște vecini misterioși. Irecuperabil închiși.
Niște fobiști de doi bani. Nu ne mai recunoaștem. Nici măcar scumpa aia.
De stupiditate.

Uite. Frumusețea e că toată ura mă face să mă simt un urît. De toată frumusețea.
Dansez un zîmbet. Imperceptibil de trist. ( Te rog ține-mi puțin găina că mă
cocoșează rîsul )

Degetele care mîngîie monitoare. Ve ve ve.Veverița. Punct. Pom. Dacă ea nu e
nimic nu e. Doar hexadecimale legate la mașini. Ceva de comă. De la reanimare.

E grav. Dar sunt liber. De tot utilitarismul ăsta comparat. Oamenii sunt ocupați.
Eu stau liniștit. Solitar. Îmi înverzesc rădăcinile pe winternet. Pe tarlaua mea plouată.
Pădurea se ia cu mîinile de cap. Și aleargă...
Vrea să-și înnebunească fericirea.
În toate părțile deodată...