L-am surprins odată absent,
lângă ziarul de dimineață,
cu privirea roșie de veghe.
Era galben la față
de parcă nu mai văzuse nici oameni,
nici dobitoace
de la marea privatizare.
Aproape de inimă,
gravura ulceroasă.
"I-am spus întotdeauna,
nu-i așa?...",
îl scuturam
și mă privea ca un răspuns galben,
de aur.
Treceam ca două trecuturi
pe marginea unei aruncături de băț,
cu buzele arse
în fața atâtor împușcați copaci,
povestind.