„În general oamenii te întâlnesc,
te cunosc și apoi, eventual,
ajung să te iubească.
Părintele Teofil nu era așa.
El întâi te iubea”
(Pr. Răzvan Ionescu, Paris)


ne scriem povestea cu cretă pe asfalt
de la sfârșit spre început cum se cuvine unor străini
obișnuiți cu semnele ce își pierd aderența

pe alocuri improvizăm: îți lipesc pleoapele cu lumină
să mă răpești întunericului numai deschizând ochii
cu elocvența unui limbaj necartografiat
apoi mă acopăr cu un lemn când arunci spre mine
cu sori pitici și caracatițe din nebuloasa ellada

ușorul tău strabism mă suspendă într-un ramonaj
între viață și moarte -
doi pereți verticali la o distanță potrivită
cât să-mi trag sufletul pe o cruce în X