Între două anotimpuri rămâne un spațiu prin care
treci soldățește înaintând pe coate
e-atât de subțiată inima-n locul acela că se vede prin ea până dincolo
- e plin orașul de hârtii prin care trece soarele
(mama stătea duminica în prag cu mâna pe piept
parcă vine
parcă vine Gheorghiță...)
parcă vine primăvara cu mâna pe-un cui de grenadă
vor ieși toate florile cu tulpinile-n sus

Pe-aici asfaltul e galben-lunar cu fața întoarsă în apă
un înecat pe care-l prinzi de spatele cămășii cum prinzi oglinda de cui
din umbletul fără țintă sar zebre, pisici de mare sau altceva cu formă de nor
oricum îți prinzi mersul de ce-apuci
pe partea cealaltă a lumii
pământul are-o mână care te trage la timp înapoi
plutim, plutim ca niște coifuri de hârtie

Unii-și aruncă pălăria din prag și nimeresc direct șifonierul
alții se rotesc în cerc
ca prin grădinile de nisip japoneze

plutim, plutim ca niște coifuri de hârtie sub care vântul
se joacă de-a soldații
femeia asta de-o clipă
prin care vâslesc fără rost canoele cu războinici
are o floare de fâș în pervaz
Nu simți nimic mai mult decât trebuie
mai mult decât poți
ai totul în raniță de la briceag până la plasturii cu iod

se-așează nisipul confortabil
ca pe-o coamă de sfinx
parcă vine primăvara călare pe-un elefant uriaș
își prinde mereu rădăcina de ce-apucă
pe partea cealaltă lumii
pe partea cealaltă
a lumii a lumii a lumii

ridici acul de patefon și deodată totul
se prăbușește în urmă