eu și ceilalți popești
ținem aripi
învelite în folii de staniol
într-o cameră părăsită
fără geamuri și uși
stăm îngenunchiați în fața intrării
cu oasele în așteptare
e târziu
plictiseala devine o nucă
atunci se ridică cel mai înalt dintre noi
recită amintiri scrise în grabă pe o carte de bucate
peste trupurile noastre calde
e momentul în care ne strângem în brațe
alergăm în camera părăsită
dar foliile de staniol sunt pline de
dumnezei mici și gălăgioși
care ne întind ediția revizuită și adăugită
tehnici de supraviețuire printre furnici uriașe, paradisul la îndemâna oricui
se vede cu pătrățele