Tăcere
“Fii fericit și iartă-mă
De am rostit ceva
Care te-a deranjat”;
Au fost cuvintele sculptate-n aer
De glasul ei ca un taifun,
Avea cenușă în priviri
Și mintea-mi obidită
Nu pricepea greșeala.
“Vorbește dacă ai de spus ceva”
Se auzea ca o sentință,
Dar ce poți spune cînd tu știi
Că inima-i a dat deja verdictul?
“Fii fericit și iartă-mă”−
Cuvintele-i, clădind rechizitoriul,
Sugrumă camera și-acum,
Își caută-adăpost în mine
Dar le gonesc departe:
Nu pot primi în suflet
Ceva ce nu-i al meu.
Tăcerea mea înghite fraze
Și varsă ură mai apoi,
Innundă mintea ei lovită
Și-întărîtată de mirosul dejnădejdii,
Aș vrea să-i spun că pentru noi
Necazurile nu au viață
Și grijile sînt flori sau zei,
Dar ea respiră tot păcatul Lumii
Iar gîndul meu cel bun
E un martir, ucis de nerostire.
“Fii fericit și iartă-mă” −
Sînt litere, obscure altfel,
Ce-au reușit să păcălească-o frază,
Întîmplătorul lor, nu știu de ce,
Mai biciuie prezentul și acum,
Sînt singur și creieru-mi se tînguie
Sub suflul greu al gîndurilor ei.
“Vorbește dacă ai de spus ceva” −
Rostire cu gesturi de călău
Ce-mi trage inima pe roată;
Afară plouă, ca-ntr-o nuvelă proastă,
Încerc s-o rog să nu m-arunce-n ploaie,
Dar tac din nou, eternă repetare...
Tăcerea mea prăsește-n jur morminte
Pe care-așez buchete de cuvinte.
2000