E vremea tăcerii și doar când și când
Vulcanul meu mai erupe, fumând.
Mă îmboldește magma, să iasă,
Dar tac, așteptând tensiunea să crească,
Tac și privesc, a lumii mireasă.

Îmbrăcată în valuri, diafane, slinoase,
Încerc să ghicesc ce se-ascunde pe oase,
Dezbrăcând-o în minte și-mbrăcând-o-napoi,
Cu alese podoabe, din timizi ghiocei.

Zac babe-cloanțe în gogoși de mătase,
Urâte afară și-năuntru frumoase.
Timpul se-ntoarce la origini,
Satana e iarăși ce-a fost și zâmbește,
Zâmbet ștrengar de femeie ce este.

E vremea tăcerii, dar magma tot crește,
Mă zorește, mă-mpinge și afară zorește.
- Taci, soro, mai zaci, mai înghite și taci,
Că-i vremea tăcerii și-n tine să zaci!

Mă zorește iar magma, mă vrea a cuprinde
În strigăt d-extaz, să m-acopere tot,
Arzând pentru sine, arzând pentru toti,
Arzând pentru cer, pentru zile și nopți.

E vremea tăcerii, și-n străfunduri dum-dum,
Face pământul țipând ca nebun.
E liniște-n mine, deși-s și-ntrebări,
E vremea tăcerii, e vremea să mori!