A fi sau a nu fi

Călător între două paranteze algebrice,
am căzut dintre stele.
Hățurile unui univers oglindit în irişii tăi aritmici
mi-au cerut iertare.
Do, fa sol, re -
cânta melodia veacurilor pierdute
între pleoapele demachiate de
frigul sufletelor rătăcite printre stelele morbide.
O cometă orbită de praful stelar
plângea ca un copil inocent
care-şi pierde traiectoria virgină.
Fulgi stelari şi bătrâni deodată cu pământul,
cerneau printre lacrimile scurse pe obrajii
începuturilor mileniilor nevrotice.
Plângeau luceferii înderâderea coborârii arse,
ale unei galaxii bolnave de cancer,
inconştiente, sinucigaşe.
Îl căutam pe Dumnezeu,
dar nu-i simțeam prezența în inimă.
Iluzie nevrotică,
altă dimensiune în visul meu palpabil,
Dumnezeul de la urcare şi cădere.
Eu, tu, el.
Diavol puteam fi,
dar sclavul unui Dumnezeu.
Trinitate, reîncarnare.
Eu, ea, ele, suntem ziditorii
unui imperiu Dumnezeiesc.
Noi !
Căderi pierdute, inutile,
diavolului din noi,
ajungându-i slugă.










Anotimpurile copilăriei

Răscoleam pământul mut
ca un Dumnezeu al nimănui.
Ţineam plugul cu mâna
pe care n-am azvârlit-o
în labirintul ideilor absurde.
Şi era primăvară!

Roua ierbii îmi străpezea
scrâşnetul dinților când

înjuram ca un buimac
muşuroaiele. Gâfâiam,
ascuțeam coasa şi transpiram.
Şi era vară!

Apusurile triste năvăleau
peste mine ca o bătrânețe
inevitabilă.
A venit anotimpul despărțirilor
şi-a singurătății melancolice.
Şi era toamnă!

Oasele carbonizate ale urechii
urlau de durerea auzului mort.
Mi-am dezgolit ochii
de pleoapele somnambule
şi n-am înțeles de ce trebuia
atât de mult alb.
Şi-a fost iarnă!













Înscăunarea silabelor

Nu tăia picioarele scaunului
mângâiat de sterpul somn
al pădurilor, uscături.

Silabele lui s-au imprimat
în palma mea fraticidă,
contorsionată de sentimente pasagere.
Înțelept eşti, dar mort pe jumătate.

Nu te va cotropi călcâiul meu pătrat.
Iisus mi-a spălat gleznele,
înainte să-ți fi udat
picioarele tale.





























Ducere lină

Morții întorceau flacăra lumânării
spre îndoielnicul meu sfârşit.

Ascultau tăcerea muribundă
a catedralelor de sticlă,
dar orga fluiera cântecul
solemn al ducerilor line.

Morții săpau mormântul
orgilor vii
şi
nu mai auzeau sunetele
înălțându-se în cupole de sticlă
trandafirie.




























Rostogoliri

Mi-am tras mânecile cămăşii
şi-am intrat în sufletu-mi
azvârlit pe un tărâm nelocuit.

Nu ştiam să joc biliard,
dar viața-mi era ca o bilă.
Eram bila neagră
şi am revenit dintr-un sac gol
pe masa de biliard,
ca o bilă albă.

Nu vedeam decât verde catifea
deasupra şi dedesubtul ochilor,
pentru că rostogolirea,
devenisem Eu.




























Cântec fără paşi

Morții mor odată cu patima lor,
adăugată vieții de dinainte.

Uşile sparte ale labirintului
nu mi-au cerut chei.
Am alergat.
Cânta orga stricată, iar
alergătura mea nu avea paşi.

M-am sfârşit în labirintul
întunecat al apusului de soare,
tăcut, domol şi mort.






























Livia


Privesc în ochii mării verzi
care năvăleşte, vrând să m-acopere
şi-mi mângâie chinul,
retrăgându-se în veşmintele sale.
Valurile de păr castaniu curg printre
degetele mele dure,
făcute ca pentru modelarea
gâtului tău alb din marmură,

cu hohote de râs extaziat.

Trec mâna peste valuri, înfăşurat în
ființa-ți rămasă blândă.
Mă simt în închipuirea unui vis
cu imagini nostalgice.
Te întreb dacă vrei să-ți dau suflare
printr-un sărut şi-mi răspunzi
blajină ca o prostuță:
„Nu sunt frumoasă.”

Ciudată apă, în care se topeşte
ceara lumânării mele atunci când
creează lumină.


















Blestem I

Blestemați-ar focul
întoarcerea ochilor,
auzuri false şi
viscere dezvelite pe
masa înjunghierii fatale.

Nu mai poți visa, căci dormi cu
ochii deschişi ca un voiajor dement.
Tinei acoperitoare îi lipseşte
lobul urechii care ți-ar fi putut
înțelege limba moartă.
Mergi în patru labe
crezând că iubirea ta-i solemnă,
ca odată, când
doar semnul degetelor
mişca fusul orar.

Nici viața funebră,
nici moartea solemnă
nu-ți mai lipeşte de frunte
vreun algebric adevăr.



















Descărnare

Ochiul azvârlit dintre stele
visa la trinitate.
La ce distanță suntem
unul de altul?
Cărui infinit slujeşti tu?
Dar eu?
A cui iarbă dintre degete
miroase a putrefacție?
Privirea spre cer
poate fi întoarsă pe dos?




























Unde ?

N-ai puterea citirii-n stele.
Nici a-ntoarcerii cu
revărsări de mânie turbată.
Soarele tău, copleşit
de cenuşa visurilor mele
îmi apără ființa de
străpungeri străvezii, mucegăite.
Unde-ți sunt paşii
din memoria traiectoriei mele
prin această odisee,
stearpă, durută?




























Nulitate

Pleoapele greoaie
care-ți atârnă lasciv,
nu-mi recunosc vuietul trecerii.

Nu pot să-mi uit călcâiul pe
oasele tale, caldarâm.
Îl simți dureros pe creierul şubred,
uscat.
Nu te vor înțelege vremurile,
iar istoria te va înghiți definitiv,
ca nisipurile mişcătoare.




























Doamne ?

Morții se întorceau
de la îmbălsămarea
ateismului orb.
Mi-au azvârlit osul rămas după
cina cea de taină.
Era o întrebare scrisă pe dos:
„…?izerC”

„Cred, credeam şi voi crede.
Dumnezeu mi-a făcut cap, nu picioare
şi picioare, nu cap,
iar ochii au culoarea ridicării
către înalturi.”
Privesc sus şi întreb:
„Unde eşti, Doamne?”
























Loveşte…

Tai lemne
sub fierăstrăul… care încheie
viața copacului rupt…
Am ajuns în sufletul tău,
plâns de floarea tristeții
arse pe rugul tăcerii.

Nu-mi
roade ființa pe care
demult încerc să o
reazem de versuri,
dar mucegăieşte
fără nici o altă încercare de a Fi.
Mor puțin
în fiecare secundă
care se naşte orfană.


Loveşte! Loveşte! Loveşte!
Ca-ntr-un câine.
Sufletul meu
te va urî
continuu fără nici un drept de apel!

















Parabolă

Numărul prigonitorilor s-a înmulțit
cu zece, atunci când am întors capul
într-o parte.

Lupta părea inutilă, dar m-am aplecat
să ridic o piatră.
Am găsit o pâine.
Ochii-mi tremurau de furie, lovind prigonitorii,
care se apropiau amenințător.
Lupta devenise, stăruitor, pierdută.


Când m-am aplecat să mai ridic o pâine,
am găsit doar sufletul meu cald.
Ca pe o ultimă încercare, l-am azvârlit.
Ca prin minune, năluca dispăruse.























Transpirații mortuare

Credeam că voi putea
plânge, dar obrazul îmi era uscat.
Patriarhul se ruga pentru mine
ca nu cumva să încep
a fluiera în Biserică.
În jurul meu, copacii fără frunze,
tremurau în bătaia vântului
ca nişte degete moarte.
Morga era rece
ca o abureală albastră,
iar eu am început să transpir
ca unul viu
care începe să moară,
fără să ştie de ce.

























Niciun ecou

Am întors oglinda pe dos
şi am început să văd
sufletul scârbit
al unui individ,
şters din ochii lumii.
Cărămida istoriei
era nemişcată sub tăvălugul
tăcerii…

Credeam că voi tăcea…
Dar, corzile vocale tremurau
cu o nerăbdare înfiorătoare!

Atunci,
am început să lovesc oglinda
cu urlete de nebunie.
Nici un ecou…
Oglinda nu mai era oglindă.





















Mărturisire

Am vrut să mă-ntorc
la esența mea dintâi,
dar am găsit-o ascunsă
într-o carapace granitică.
Nu-mi răspundea.
Am amenințat-o, am rugat-o
ş-apoi am început să plâng,
fără a-nțelege nimic.
Mi s-a strigat:
“Pleacă Iudo!
Cum să te-nțeleg, dacă tu
vorbeşti altă limbă.
Răutatea lumii ți-a deschis
tranşeea care te-a acoperit,
închistându-ți sufletul.
Ai uitat să mai fii copil.
Atunci ți-am pecetluit sufletul.”






















Destine

Ochii bunicului mă pironeau
de sub sclipiciul fotografiei.
Trecuse istoria peste el fără
nici o întrebare.
Nu iubise pe nimeni până când
s-a întors de la canal, iar pământul
l-a înghițit
fără nici o remuşcare.

Niciodată n-am bănuit
că voi deveni
un fotograf înjunghiat al istoriei.



























Prin cenuşa imperiului

Prin cenuşă se mai auzea
tropotul cailor.
Calul alb în hohotul lui
mă căuta cu botul catifelat.
Nevăzut eram şi visam despre
străjerii învinşi ai Imperiului.
Timpul gonea.
Undeva spre asfințit,
soarele devenise negru,
iar steua polară nu mai era.

Calul alb
alerga în zig zag
prin cenuşa Imperiului.

Din nevăzut
a venit spre mine un mânz alb
lipindu-şi ochii
de fruntea mea.

Botul catifelat şi trist
al calului alb mă urmărea
prin cenuşa Imperiului,
acoperitoare sub tropotul cailor.
















Blestem II

Tăciuni arşi
sub streaşina morții.
Citeşte zgomotul necuvintelor virgine.
Re-vi re-vi.
Mă-ntorc spre creierul meu spart şi zic:
„Mănâncă-mi putreda măduvă
a oaselor coapte.”
Re-vi re-vi.
Mănânc sânge şi beau boi înjugați,
zvârcolire agonică a viermelui pervers!




























Vis

Linişte!
Iubirea se întoarce.
Omor clipa rezemându-i
capul de stâlp.
Sfârcul memoriei
nu-i alăptează
buzele dulci şi moi
ca altădată.
Atunci treceau
sclipiri printre pleoape
şi-i tremurau
mădularele fragede.
Fiorii şi amintirile cenuşă
mi-au acoperit trupul frânt,
iar perna îmi înghițise capul.
Trezeşte-te, ai visat!
Ce? Ce? Ce?






















Grănicer la marginea lumii

Priveam granițe care mi-au azvârlit
ochii disperați în uitături aruncate
dincolo de sârma ghimpată.
Sârma ghimpată îmi agățase tâmplele
de zidul roşu cu ochi Roşii.
Se întorceau în vise plăcerile scârbite, învinse ale
unei jumătăți fragmentate.
Doream întoarcerea iubirii
dintr-un con de umbră adulmecat de îngeri.
Dincolo de Ochi, tremurau blegii,
aplecați ca firele ierbii
sub vântul tomnatic al începuturilor
brumate, nelegiuiri adulmecate
de sânul curvei.
Uram râderea de sub învelişul
Maicii Fecioare, ca un vierme beat
îmbălsămat de două femei Mironosițe.






















Ultimul blestem…



Fluieră badea Ilie,
coborând ulița tristă, pustie.

Se opreşte şi din mers şi din fluierat.
Face o cruce slugarnică.
Badea Ilie, în ziua de Crăciun,
văzuse răstignirea satului
prigonită de rugina roşie.
Trecuse peste ea jumătatea roşie
a unui secol absurd.

Bădiei Ilie îi pornesc paşii agale
prin noroiul lipicios, cugetând amar:
„Hă!...În zua de Crăciun,
nici fluieratu’ NU-i bun,
nici înjunghiatu’ porcului,
darmite să-l împuşti…Hă!..hă”





















Armura
Clădiri imense şi coşuri de fum torceau
adânc ca-n sufletul unei țigări aprinse altădată.
Dormeam cu ochi ațintiți spre vanul universului, orbit şi şters.
Urcam pe mormanul de schelete şi-mi căutam identitatea
în măduva oaselor putrezită,
a ființei aducătoare de neant.
Mijloc pevers fost-ai cândva mijlocitorul lumii,
dar putregaiul blestemelor moştenite
întosu-s-au asupră-mi ca o privire
pitică şi surdă, dar umblătoare prin carapacea
viselor pierdute, aducătoare de cenuşă arsă.
Eram într-un imperiu acoperit de platoşe canceroase
şi-am vrut să-ți iubesc lumina ochilor ca pe o
lumânare
aşezată în mijlocul armurii goale pe dinăuntru,
lucitoare pe dinafară.
Nu era decât zidul armurii între noi.
Tu erai înăuntru ca o perlă care na uitat coralii din afară.
Eu, ca un netrebnic disperat şi despărțitor de lumi
Plângeam pe buza vieții, încercând să-ți înțeleg
înțelepciunea bolnavă.




















Erezie


Căderile de memorie le-am
azvârlit ca pe o piatră care fâşie
pe luciul apei şi mi-am
uitat neruşinarea.
Era bolnavă şi-am întors-o pe dos,
dar Iisus mi-a spus:
„Nu-ți urî acoperământul
pentru că-ntr-o bună zi mă vei căuta”





























Sudoarea spicului, grâu


Arde țara şi mama
se piaptănă sub lan. Şiroaie,
sudoarea îi intră în ochi printre genele
spicelui grâu, abia tăiat.
Eram un por al pielii dintre două riduri
pe fruntea arsă de soare şi
stropeam tulpina tăiatului grâu.
Mă va usca asprul soare,
care înfierbântă lanul,
iar paiul tăiat mă va cerşi spicului.




























Paşi desculți


Urmaşilor mei, plâng paşii umezi
de sudoarea frunții dezlănțuite,
pusă între două virgule alfabetice.
Noroi pe tâmple şi inima-mi mânjită aşişdelea.
Sângele, nu-l mai pot spăla
de atâta sudoare a frunților demențiale,
spălate cu ura față de seamănul frate.
Urgia a rămas adunată între două palme,
cu liniile cheromanțiale
rătăcite printre bube leproase.
-Carnagiu!... strigase cineva din mulțime,
dar noroiul sărat îl acoperise ca o platoşă uscată.
Aşa era sufletul paşilor desculți,
prin iarba proaspăt primăvăratică
a unui os desțelenit de propriile
gânduri ascunse.






















Alcool


Căzusem în plosca din lemnul
mâncat de carii,
din care curgea alcoolul
ca dintr-o stropitoare.
Erai un personaj incolor
trecut prin istoria
unui ev mediu alfabetic,
dar ucis de hămeseala
stomacului – creier gol.

Nu-mi puteam aduce aminte
de ochii tăi prelinşi printre
firele părului de pe pieptul meu.
Nu mă crede,
nici nu mă vei iubi vreodată,
căci agoniseala burții tale
în pământ pământenise-va.






















Vierme

Morților am cerut hrană.
Ochii lor care mi-au uitat chipul
erau plini de viermi.
Neştiința mea era ca un
vierme încolăcit, fără ochi
şi fără nervi,
dar care putea vedea
culorile moarte.






























Metamorfoză

Oul primordial mă întrebase
dacă are voie să se nască.
Era cât pământul
nenăscut şi-mi
fluiera pe lângă urechi ca
pletele unei comete vaporoase.
Împrăştiați ca o roată universală,
vecinii mei plângeau
după un crocodil rătăcit în ceruri,
traversând mlaştina sufletului lor ars.




























Căzut-au îngerii falşi


Căzut-au îngerii falşi
în lobul urechilor mele moarte.
Credeau că sunt al lor,
dar nu aveam aceeaşi culoare.
Urcau stele şi eu odată cu ele,
iar galbenul îmi
devenise de un roşu aprins
căzut printre aripi de înger
neînțeles.
Căzuta-au îngerii falşi...




























I...

Inima ta râvnise
la palmele mele ce-ți sfâşiau
pieptul ca un măcelar de suflete,
dar nu îndrăzneai
nici măcar să plângi.
Culoarea ochilor nu mai era albă,
iar sarea frunții tale curgea
nemilos prin buricul meu netăiat.
N-am vrut să-ți devorez
adâncul ochilor fără culoare, dar
un apostol numit Iuda, plângea...




























Suflet răzvrătit

Uscați mi-s ochii, dar umezi pe dinăuntru.
Ca un izvor sărat, lacrima curgea
în sufletul meu orbit de picurii nătângi
care bat la uşa unui nătâng.
Eram rătăcit printre firele ploii
lipsite de pământul mlăştinos.
Nu plecase nimeni de acasă,
dar uşa de la intrare era mereu închisă
şi n-am văzut fața aceluia, adăpostit între
zidurile de oase mumificate. El nu era ascuns
în sufletul făcut aşchii ca şi cele cu care
în fiecare dimineață îmi aprind focul.

Plângeau ochii mei uscați într-un interior
nevăzut, fără să poată vedea
locul unde cădea picurul lacrimii sărate.

Sufletul meu răzvrătit era plin de sarea
pământului mlăştinos, ca un nud de femeie
modelat de spiritul malefic.




















Gânduri ciumate


Nu încercam să-mi
citesc ideile.
Eram speriat
de gândul cititorilor în palmă.

Cenuşa lor îmi curgea
printre degetele
care-şi pierduseră amprentele
pe un asfalt negru,
râvnit
de înaltele fețe,
aducătoare de ciumă.


























Cerşetor


Cerşeam la două capete de pod.
Nimic nu primeam şi urlam la
oasele mele din râul înghețat.
M-am aplecat şi lacrimile mele
topiseră gheața.
Nici peştii nu mai strigau.
Încercam să scot oasele,
dar mi-am rupt ligamentele
piciorului drept
înroşit de gânduri negre.




























Roata Eu - lui

Trăgeam jugul măcinat de carii pe dealul scotocit
de viermii cimitirului umed.
Mă căuta din urmă o roată putredă
de istorie care scârțâia,
sfâşiată de Cruciada neînvinşilor.
Episcopii nu-mi întreabau durerea umerilor plânsă.
Strigam, cu sufletul străbunilor mei
dați viermilor şi nu mai puteam trage plugul
osemintelor transpirate.
Săream în sus ca un muşuroi al cârtiței,
adusă în pragul disperării a celui evacuat de oriunde.
Cerul îmi apăsa transpirația în interiorul meu terfelit
şi-am ridicat fruntea spre nori,
dar atunci a început o ploaie canceroasă.
Plângea lemnul mâncat de cariile din roata Eu,
nerostogolită vreodată.























Jurământ destrămat

Am destrămat
năvoadele neputinței, atunci când
jurământul tău pentru „Patrie”
te îndemna să mă ucizi.

Nu ştiai dacă ridurile feței tale
îmi pot măcina ființa nesupusă.

Nu ştiai că mădularele tale
vor ajunge între picioarele mele,
într-un pământ crepat de secetă?
Ucigaşi rebeli suntem deopotrivă.






























Intruşi

Mi-a-ți terfelit memoria
Cu negreala asfaltului, tembelizat
de sudoarea voastră căzută
între văile unui cotropitor
paranoic.
Perciunii capului
chel plângeau nevrotic
pentru faptul meu de-a fi,
un alb strălucitor cu aripi.
Penele curcanului şchiop
încercau să zboare, dar
tăişul securii a spus adio.
A-ți urmat paşii
curcanului şchiop,
dar valea
devenise mormântul învinsului.


























Epilogul blestemului


Împroaşcau gloanțele
unui bolnav fără cap.
Neființa
în ochii unui orb cărunt,
bolnav de propria-i piticime.
-Doare, nu-i aşa, înălțimea?
Mă-ntrebase el.
-Nimic nu se compară cu
piticimea ochilor
tăi trandafirii...































Paşii mei


Aveam trei ani şi plângeam
ca un neghiob
după sfârşitul lumii.

Nimeni nu vroia să-mi plângă
creştetul tembel.
Păcatul nu-mi inundase
irişii pleoapelor scufundate
în inocența de dinainte de virgulă.
Prin constelații pierdute,
pândesc paşii mei
de la începutul lumii.



























Nepotriviri


Rărunchii mei dezgoliți de
blestemul gurii închise
s-au învinețit ca o pasăre moartă,
care-ți cântase pe stâlpul victoriei.

Eram mort şi înviat-am,
dar nu-mi mai recunoşteam
mirosul transpirației.
Nu aveam pasul tău
nici măcar la rostirea
cuvintelor jumulite între dinți.
Eram Iuda al meu.
Acum, paşii-ți sunt nişte silabe
rătăcite între cratime furate.
























Singurătate cu amintiri



Ce zăpuşeală!
În labirint ninge
cu amintirile mele
sfâşiate de singurătate.
Mă ciocnesc cu sufletele
rătăciților lumii.

- Pardon, doamnă.
Vă rog să mă scuzați.
Picioarele-şi construiesc
ritmul aortei demente.
Foşnet.
În urma coasei iarba cade
neputincioasă.

Şterg sudoarea de pe tâmple.
Gâlgâit.
Apa şipoteşte-n gâtul stâncos.
Îmi dezbrac cămaşa.

Iarba cade.
Foşnet…

















Rătăcit prin babilon




Zăceam desculț
la rădăcina ierbii uscate de prea multe
furtuni sahariene.
Rinichii împrăştiați prin
lobul urechii surde
tăvăleau mirosul pământului sterp
ca uscăciunea unui suflet dement
care plânge pe coasta lui Adam.
Nefertiti mi-a fost soră geamănă,
iar Babilonul s-a furişat în sufletu-mi
ca un pândar oropsit.
Nu dormeam cu uşa deschisă de
frica invadatorilor şi chiar
mi-am agățat un clopoțel de vântul năpraznic uscat.
Am cerşit puțin aer umed în uscăciunea
ierbii sufletului,
dar cerul s-a înstelat albastru.
Lacrimile dintre stele î-mi adăpau pielea uscată,
când rădăcina ierbii s-a mutat
în pieptul meu babilonean

















Calvarul osemintelor




Mi-am analizat unghia
degetului mic de la piciorul drept
şi-am crezut că-mi văd
ochii întorşi pe dos,
dar ei nu erau la locul lor.
Aveau pleoape întoarse pe dos.
Cămila oarbă cerşea frunze
din copacul țepos.
Urlau durerile mele
de țepii copacului înverzit şi
crucea mea era dusă pe deal
de cel care-mi plângea de milă.
Sulița cânta
ca o târfă într-un bar de noapte
şi nu avea nici voce,
nici piatră gâlgâită
în mărul lui Adam.
Nu mi-am lăsat moaştele,
căci oasele înghițite ardeau.


















Nu voi muri

Bing-bangul începutului omenirii
îmi temură-n inimă,
dar nu voi muri, nu vreau…
Bing-bangul îmi tremură în creier,
iar păsările fără pene zboară
lovindu-se de gândurile
craniului flămând.
Simt că n-am ochi,
n-am gură, nici urechi,
ca o râmă mutilată.
Taie-mă în două!
în patru!
Taie-mă în şaisprezece!
Am să renasc şi-ți voi umple
ochii pe dinăuntru
cu râme…