agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-14 | [This text should be read in romana] |
Pe deasupra drumului nins,
pe urmele pașilor tăi repezi, plutește Luna nouă-n derivă pe fluviul Căii Lactee, plimbându-și razele și noctambulii prin sângele tău,prin parcuri și prin cimitire... Cu cea din oglinda lui Cronos,batrâne, porți un dialog anost, hamletizând în neștire,hamletizând fără rost: "Poate că a fost cu mai mulți ani în urmă o adevărată iubire sau poate că noi doi, călăuză a umbrei mele, acolo n-am fost..." ...și tragi din țigară cu poftă,bătrâne,și aiurezi ca un adolescent captiv în mrejele unui eres... Reaprins de-o stea pe buzele-ți pale, rugul înalt al tăcerilor tale se regăsește iar pe sine la ora cea târzie în palma unei mâini străine care scrie și scrie... Asasin plictisit,tu ucizi timpul, înnobilând paloarea hârtiei cu sângele ei albastru de regină a nopții... ți-ai zdrențuit carnea în toate plăcerile vieții, așternând-ți peste răni după aceea sarea credinței, ai străbătut în lung și-n lat labirinturile de poteci de la poalele muntelui apusean de iluzii, ți-ai risipit floarea cuvintelor pe buzele anonimului visător,înnebunit după cafeaua cea de toate nopțile băută prin braseriile unui oraș de provincie numit melancolie. Fantomele dragostelor demult în tine apuse, te mai bântuie uneori, când rătăcești de mână cu singurătatea pe-aleile purpurii ale acestui asfințit de lume, lume în care te stingi încet dar sigur de cancer cardiac. Primul tramvai și ultima țigară Apune soarele în cana de ceai negru uitată pe pervazul ferestrei. Pe marginea înnegrită a scrumierei de pe aragaz o ultimă țigară agonizează, închipuind aureole de îngeri în aerul negru al serii. Pășind tiptil ca o panteră, emisarul saturnian se strecoară în turnul de veghe al bardului elegiac cu nefaste vestiri,anunțând cataclisme, pe muza de argint a unui valet de verde se face stăpân și în beznă urmele-și pierde, fredonând cântecul dedicat unei schisme: Hei,tu,bastardule conceput pe sub zidurile chinezești, în ziua aia ternă,la ceasu ăl barbar, întoarce-te-napoi de unde ai venit, în pustietatea bărăganului fără de nume, în istoria lui călărită de Hoardele de Aur... evadând din cercul celor fără crez, răzlețit de haită, în ochii ei verzi, bătrâne, un tânăr straniu erai, un năuc umblând hai-hui noaptea pe străzi, când cealaltă față(cea neagră)a Lunii pe cer răsărea, eclipsându-și nebunii... și zideai în juru-ți neguri, în cuvinte te zideai... bând tutunul cu o cană de negru ceai, pe marginea unei prăpăstii te zideai..." Delatorii alcătuiesc bisericuțe, scrijelesc cu unghiile morților zeități false într-o piață murdară. cuvântul se vinde pentru lei puțini (zeflemeaua e gratis) la orice colț de stradă. Limba se prostituează cu toți străinii. copleșit de scârbă și-ndoială, Dumnezeu se retrage din oameni și pleacă în concediu de boală. vorbele nu se mai rostesc,ci se latră ori se aruncă cu lopata-n urechile gloatei prostite. îți simți mărul lui Adam ros pe dinăuntru de viermele tăcutelor strigări, știi totul,dar nu poți face nimic, nimic altceva decât să-ți îngesui un pumn în gură și să taci,să taci,să taci... Rumegă-ți,deci, pe-ndelete urletele de indignare, îngroapă-ți sufletul de viu într-un deșert și ascultă cum foșnesc de târâtoare pereții fragili ai arterelor tale. Veni-va apoi și nesomnul, prietenul tău cel mai bun, chirurg de meserie,dar cu suflet de poet, îți va da ochii peste cap și capul pe spate, (vei simți brațele lui grele de plumb cum îți spintecă pieptul c-un bisturiu ), îți va întoarce inima pe toate fețele, îți va cerceta amănunțit nervii,limfa, umbrele sângelui tău compatibil cu Rh-ul stelei căzatoare, apoi îți va contabiliza fără grabă întârzierile de la serviciu și toate înjurăturile din ultima lună într-un târziu, îți va șopti-n ureche: -să nu-mi spui că nu știai, bătrâne?! -ce? îl vei întreba iritat -Pai, e sfârșit de toamnă, a început sezonul cazon al vânătorilor care latră, și mâine dimineață,într-o piață murdară, scos va fi efebul claustrat într-o muțenie de piatră, cel tânăr care-i singur și prădător și pradă, și asta de aceea ca toată lumea să-l vadă... și în acest timp, din ungherul întunecat al odăii, se va uita cineva și sardonic va râde de evenimentul ce se derulează sub privirile sale de gheață: tu stai la taifas singur cu tine răstignit pe un scaun de fier, cu tâmpla rezemată de peretele rece și degetele îngândurate pe tastatură în așteptarea momentului când zorii îți vor reaprinde dureroase ruguri sub piele, vei auzi atunci(cam pe la cinci dimineața) scrâșnetul unor roți de metal rostogolindu-se pe un drum presărat cu cioburi de vise. acum, însă, e abia miezul nopții și arcul semilunii îți săgetează pieptul sub care porți, ca pe un blestem, o inimă neagră, o inimă bolnavă de cancer... Îmi golesc... Îmi golesc urnele de-amurguri,de părerile de rău deșarte, de aripile negre ale îngerilor aflați pe patul de moarte, de cenușa caldă încă a cuvintelor arse noapte de noapte, de tăcerea mea adâncă,stăpână peste regatul tău de șoapte... Mătur din mine scrumul anilor nebuni, scrum al luminii risipite-mpreună în umbrosul eden, de vineri până luni, lângă un azur răcoros de lagună. De negura zilei de ieri, până la lacrimi,eu mâine,iubito, voi râde, cu hohot de moarte voi râde,de poezie și de plictis, de arderi,de întomnări și de speranța subțire, de crematorii,de parcuri și de cimitire, de solilocviile mele aride (niște gânduri înnegrite de fum asezonate cu amarul de lacrimi neplânse) de înmormântări și de naștere, de munți,de izvoare,de tine, de foaie,de alb și de scris și de poezelele astea deja fumate... draga mea, mi s-au terminat țigările, e timpul să ne despărțim... Pe sub brazii înalți trecând fără nimeni într-o seară de mai călduroasă, desluși-voi în mine un viscol de anonime suspine, ecoul pașilor rătăcitori ce-au obosit să-și caute drumu-napoi către casă... Mă ning aripile îngerilor trecători prin asfințire, stoluri de-nzăpezite gânduri se perindă prin amintire și-mi populează cu triluri pasărea anilor mei tineri nopțile albe de luni până vineri,de luni până vineri... Își trece inelele dureros de încet pustiitorul Saturn prin inima împietrită-n visare a solitarului taciturn și trec umbrele lui prin sângele-ți decolorat de nesomn în neștire, ciracii frivolei elite îl alfabetizează contra cost (timpul înseamnă bani, nu-i așa?) pe cel care stăruie cu brațu-i nevrotic pe fila subțire: „Iubirea n-a existat decât în naiva ta-nchipuire, călăuza umbrei tale, poete, o iluzie a fost… iată,cuvintele pe care le-ai curtat cândva ca un îndrăgostit, te stigmatizează acum și-ți întorc spatele, inima lor freamătă din toate arterele cu torente de oameni grăbiți să-și arunce umbrele pe asfaltul murdar... inima ta obstinează să rămână propriul său adept și se bate cu pumnii în piept,se tot bate cu pumnii în piept... Ai fost,ești și vei rămâne un romantic incurabil, porți în pieptul tău,ca pe un blestem, o inimă neagră,o inimă bolnavă de cancer și vai de capul celui care va-ncerca să ți-o reeduce... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy