Cum mușcă tăcerea acum din grădină ,
Și florile mor, cufundate-n argint,
Miroase a toamnă și brumă virgină ,
Iar corbii ne croncăne ca un alint.

Se scutură sfinții din cer câte unul,
Lipindu-și tăcerea de sânul meu drept,
Și plânge în noaptea cea veștedă prunul,
Și toamna, mă bate cu pumnii în piept.

Coboară călugărul nopții spre seară,
Cu vocea înceata aiurea cântând,
Purtând neștiute, ca pe o povară,
Cuvinte ce mor, luate de vânt.

Trec demonii triști, de posibilă iarnă,
Amante uitate prin gânduri, răzleț,
Și clipele reci, peste suflet răstoarnă,
Iluzii pierdute, răsunând pe hârleț .