Abigamil, striga floarea,
Inchizandu-si o petala.
Sunetul ii rasuna in ceafa
Si trezit de intruparea
Unei vorbe cu morala
Isi sorbi in graba apa
Odihnita in carafa,
Ce acoperea chiar mapa.

Isi misca in dreapta capul
Si dezcumpanit de cerul
Care disparea sub ceata,
Ii infipse la loc dopul
Si-si impartasi din dorul
Surghiunit din plin de fata,
Fara a o speria pe zana,
Ce-i infasurase rana.

Dintr-o data se trezi in disperare,
Cu privirea, atintita drept la Soare.
Asa i s-a ivit Osiris.
Mai de mult, o batrana,
Si se uita la grana,
Ii zisase ca un vis
Mic cat un garunte
Poate muta din loc un munte.


...........Daca ati citit, si v-a placut lasa-ti un comentariu. La fel si daca nu v-a placut, din greseli invata omul...