de-atâtea molii s-au uscat străzile luna plânge
din ce în ce mai clar mai ales noaptea
prin venele noastre curg pulsații incurabile tăcerile
din urmă își fac cuibar în frunzele bolnave în
strigătul care te cheamă în pașii mei de aripi
întunecate
fiindcă doar fluturii cunosc lumina vreau să fiu
fluture un felinar să-mi sărute zborul muribund
ultima încercare de a exista în umbra cerului orb
lucrurile mărunte nu pot măsura oboseala marelui
drum când mâinile lui cer sufletul meu eu cu doar
privirile tale
nimic nu îmi pare mai frumos decât zâmbetul
tău naiv ce-mi cade în brațe risipit de vânt
am degete multe dar nu mi-ar ajunge să-ți scriu
numele pe geamul aburit poate zidul acesta se
va sparge poate păsările vor sta în locul lui
poate somnul meu de fluture îți va dezlega irișii
aruncând un curcubeu peste pământ
atât de singură norii mă lasă că nici genele nu le
mai simt...