Dansul de noapte al stihiilor, poveri
Împacă stelele unui anotimp ciudat,
Ce lin, pe bolta albastrei primăveri
Va prevesti odată, contrastul nemișcat.

Doar o privire, și-atât
Mă pierd în infinitul univers,
Ce cu ale lui măiestre aripi
Îmi dă un sens, pierdut în al meu vers.

De ce există frumusețe
Când urâțenia ne-mbrățișează?
De ce există-nțelepciune
Într-un amurg torid de după-amiază?

Pătrund adânc ca să-i descopăr sensul
Cu mintea unui om bătrân, bolnav,
Dar cea mai mare fericire, e acum
În timp ce dorm, cu ochii-nchiși... dar treaz!