Nici urmă de vibrații în cutele gândirii
Nici zgomote, nici șoapte în sânul ne-nceput
Nici dragostea, nici ura nu se-ntâlneau cu mirii
Nici jale, nici extazuri nu ar fi încăput

În bobul de lumină aprins ca o văpaie
Ce aștepta doar semnul eternei mângâieri
A aripilor sorții învăluite-n straie
De aur, de mătase, de joc și adieri.

Să fie întuneric, se auzi o voce
Tulburătoare-n noaptea aflată la hotar
Hotarul ce desparte o veche albă cruce
De trupul prins în cuie cu un surâs amar.

Să fie întuneric, răsună-a doua oară
Din ce în ce mai tare atomii se ciocnesc
Și cu mișcări rotunde încep în sus să sară
Sub formă de spirală până când reușesc

Să își aleagă-n taină o cale spre lumină
Împinși de colosale dorințe nelumești
De-a fi și zei, și oameni din pulberea divină
În care zac imperii ce-ncap doar în povești.

Să fie întuneric, a treia oară urlă
Un cuget preaputernic ce în scântei dispare
Asemeni unui înger pictat pe-o neagră turlă
Și-uitat în nepăsare de cei ce nu au soare.

Și se făcu lumină, iar bolta necuprinsă
Își pregătea tăcută comorile-i de-argint
Ce pâlpâiau stârnite de viața neatinsă
De suferința care se legăna în vânt.

Oprește-te, o clipă, și bea nectarul slavei
Ce azi se întrupează mai sus de paradis
În lumi închise-n umbra luminilor de ceară
Ce se topesc uitate în cel mai dulce vis.

E visul primăverii de-a stăpâni câmpia
Și munții, și colina cu verdele-i prea pur
Din care mai departe se va hrăni și glia
Cea care vrea, odată, s-ajungă, iar, azur.

Azurul ce-nflorește în inima copilei
Cuprinse de fiorii nocturnelor plăceri
Venite fără veste la marginile zilei
Din neguri infinite cu ale lor dureri.

Dureri ce se ascund în frunzele căzute
Pe vechi poteci tăiate în ziduri de granit
De dinții aspri-ai morții ce caută pierdute
Dovezi de împăcare cu cei ce n-au găsit

Decât coloane sparte din primele palate
'nălțate spre lumina voioasei dimineți
Ajunse, prea devreme, dintr-un amurg, în noapte
Furând făclia-aprinsă pentru acei drumeți

Ce caută în grabă morminte-acoperite
Cu florile uitării crescute nefiresc
În vii culori țesute de mâini neprihănite
Sub ochii de-ntuneric ai Tatălui Ceresc.

Veniți cu toții, iată, ființa se desparte
De toți cei dragi din lume și pleacă în pustiu
Veniți să o conducem mai sus de aspra moarte
Să-i ducem o lumină mai jos de-acel sicriu

În care fără vlagă un trup se odihnește
Lăsându-se, iar, pradă flămândelor fecioare
Ce sorb cu mare poftă din orice mădulare
Și ultima suflare din valea-n care crește

O nouă floare-atinsă de flăcările-astrale
Sălbatice atingeri pe trupu-i de petale
Din care se revarsă miresmele carnale
Și zboruri de luceferi spre zările-abisale.

Cluj-Napoca, 30 ianuarie 2008