Tu pleci la drum cu gândul că poți culege flori
Crescute la adăpostul Pământului sortit
Să piară fără urmă în Univers sub nori
Și sub imperii-ntinse pe brațe de granit.

Dar te oprește parcă o nemiloasă umbră
Născută peste noapte din Apa neputinței
De a ajunge-n tihnă și fără multă trudă
La peștera ascunsă în muntele ființei.

Voința ta e însă un Foc din cer venit
Să-ți lumineze calea spre locul ce așteaptă
Să fie-atins de pașii acelui obosit
Drumeț al căutării sublimului în artă.

E arta de-a pătrunde în Aerul ce trece
Cu mers de balerin peste câmpii și sate
Și de-a clădi acolo castele-ale iubirii
Ce nu pot fi străpunse de haos sau de moarte.

Te-ntrebi de ce Eterul se află-ascuns în toate
Și caută tot timpul să te ia chiar de mână
Și să te poarte-n lume prin locuri neumblate
De cei ce nu se-nfruptă din opera divină.

Răspunsul e în tine, prietenă preabună
Și-l știi, deși sunt clipe de îndoieli ce-ți spun
Că lumea-i o imensă și-ntunecată scenă
Creată fără rost de-un scenograf nebun.

E-un nebun ce se-mbată cu vinul nemuririi
Ce-a fost vărsat odată în cupe de lumină
Aflate-n paradisul din negurile firii
Pe care tu le-nlături suavă și senină.

Brașov, 1 decembrie 2005