tristeți călduțe, încă vii
țeseau în jurul meu o mreajă
de-nduioșări și doruri albe.
iubita cântă la fereastră
cu mintea dusă hăt departe,
de-acolo, când și când răzbate
ecoul păsării albastre,
cu pene arse de-ntrebare.
eu bat în ușa zăvorâtă,
ea îmi deschide geamul verde;
privesc spre el cu nepăsare,
tac și mă cufund în beznă.
ea îmi deschide geamul negru;
tac și mă cufund în zare,
cu mintea arsă de-ndoială.
ea îmi deschide geamu-albastru:
în jur o ceață se întinde,
tac și mă cufund albastru,
în cameră e-un clocot viu,
iară iubirea țese-o mreajă
de-nduioșări și patimi roșii.
doar tac și mă scufund în visu-i
de îndoieli și de-amăgiri,
pe când iubirea curge-n nuanțe
de verde, negru,-albastru, roșu.
ea tace, iar pe chipu-i nins
o îndoială blândă trece,
pe când vorbesc fără de șir,
iar geamu-albastru se închide.