Lumea e oglinda în care nu văd bine,
Se crapă deseori și nu își mai revine.
Mă umplu de rușine, mă-ntorc și dau să fug,
Dar îmi dau iute seama că nu am un’ s-ajung.
Și atunci mi-acopăr fața cu palme-nsângerate
Și-mi trag, drept storuri, plete,
De mult timp netăiate...
Îmi plâng amarul cu lacrimi surdo-mute
Ce pe sub piele se transformă în lacuri de cuvinte.
Le aștern apoi cuminte pe coala de hârtie,
E tot ce las în urma-mi, înainte ție - poezie