Pe înserat
albina ostenită de drumurile lungi
făcute în cursul zilei
între stup și grădina cu zambile
s-a așezat
pe spătarul unui scaun
uzat.
Sacii cu nectar
pe care îi ținea în brațe
păreau greutăți de cântar
și pentru că erau atât de grei
dorea să-și tragă sufletul puțin
înainte de a-i duce în casa suratelor ei.
O adiere ușoară de vânt,
ca o mângâiere divină,
îi răcorea trupul epuizat.
-Bună, surioară! îi zise un țânțar
îmbuibat cu sânge și bronzat
ce se lăsă leneș să cadă
lângă albina
care moțăia sprijinită pe coadă.
-Surioară, zici?! îi răspunse aceasta mirată.
Nu avem nici aceeași mamă
și nici același tată.
-Dar uită-te la tine,
se înfoiă viteazul,
semeni cu mine.
Avem aceleași aripi și aceeași trompă.
-Nu mai spune,
tu parcă ești umflat la pompă,
tinere june,
pe când eu mă spetesc muncind
de dimineața până seara
și uite, abia a venit vara.
-Ești harnică surioară,
dar cu ce te alegi
din toată truda?
Pentru cine alergi și culegi?
Þânțarul nu-și mai auzi ’’ruda’’
pentru că o palmă
căzu peste el din vazduh
și-l făcu terci
lipsit de duh.