Nu pot să cred că unii au vrut să te îngroape
În grota nebuniei, să nu mai scrii de ei
Să nu le strici armura de sfinți, nu de mișei
Cu care-umblau în lumea ce doarme-n bezna mare.

Ai fost un ghimpe-nfipt în coastele hoției
Și-ale minciunii-ntinse peste a noastră țară
Asemeni unei lave ce da pe dinafară
Ieșind dintr-un cuptor încins de focul lăcomiei.

Deși-al tău trup fusese otrăvit zi de zi
Nu ți-ai pierdut o clipă lumina conștiinței
Ci dimpotrivă, parcă, te înălțai spre-a fi
Un far aprins de-a pururi pe drumul biruinței.

Ai rezistat titanic atâția ani de zile
Ai plâns doar în tăcere, iar lacrimile tale
Au fost o apă vie pentru aceia care
Credeau în tine, sfinte, și-n locul tău sub Soare.

Te rog să ierți acum tot gândul ce ucide
Cu sabia-nroșită orice elan ceresc
Și să te-ntorci Acasă cu inima-ți târzie
Pentru-a zări iubirea pe-al tău chip îngeresc.

Cluj-Napoca, 16 ianuarie 2007