Locuiesc în orașul muribund ca într-o conservă cu pește oceanic.
Umblu pe străzi înfundate de ghemotoace de fier
Din care răsar fumuri oranj,
Un fel de pistiluri de flori scorojite
Pe care le vezi prin cimitire deasupra mormintelor noi.
Conectat la nori ca la niște baterii uriașe,
Orașul își poartă la piept ca pe insigne
Trotuarele impregnate cu linii oranj și săgeți direcționale
Care delimitează pistele pentru cei adormiți, visodromul
Tuneluri de suprafață cu arbori condescendenți
Care își suflă crengile în batiste de pământ bătătorit,
Unde ieroglife verzi mimează iarba,
Și peste care levitează bordurile gri-
Fragmente perfect geometrice așezate în șiruri continui
Pentru a nu deveni traverse,
Adică obstacole pentru oamenii- cangur, săritori la nevoie.
Pe acolo trec oamenii cârâitori
Cu fluturi în nări
Către halucinătorii- parcuri, ciupercării,
Unde, încheiați la cămăși cu nasturi de plumb să nu zboare,
Încremenesc la un semn, precum într-o sală de bal.
Marele maestru de ceremonii
Le desprinde măștile una câte una
Și le verifică atent consistența obrajilor
Cu un degetar de argint.
Apoi îi ridică de o mână deasupra creștetului
Și îi învârtește în sensul acelor de ceasornic.
Li se lovesc inimile de coaste
Asemenea unui craniu alunecând pe trepte.
Degustători de semințe pliază cojile
În lăzi cataleptice.
Când vreunul cade letargic din brațele mirosului
Se aud foșnete indescifrabile,
Adieri ale zvonului:
"I-a zburat fluturele"-
Cel care l-a transformat în flaut
Feliindu-i aerul cu aripa,
A devenit segment telescopic
Al unei lansete uriașe cu fir fluorescent
De care se agață disperarea.
Locuiesc într-un oraș unde oamenii buni protestează cu steaguri,
Inocenți, fără autorizație de la primărie.
Când trece coloana oficială
Se lipesc cu fața de zidurile fierbinți ale bisericii,
Apoi își mănâncă din palmele aburinde unii altora.
Tinerii sunt cei mai aprinși-
Se înfig câte cinci-șase în bețele steagurilor
Și flutură deasupra mulțimii:
Frigărui fragede pentru picnicuri.