din ziua trecută am rămas cu un câine, s-a ținut după mine și m-am împleticit, mi-a sărit în brațe, a stat lângă mine mai mult decât orice

e adevărat că un câine face prăpăd la masă și nu se justifică nici ziua lungă, nici cele trei mese, fuga între constanța și alt oraș pe bancheta din spate și firul de salivă scurs pe tricou până pe covorul de cauciuc, e prima clipă când deschid ochii și te văd, teama rămâne să mănânce câinele, să-l îmblânzească din priviri, adică îi ies din cap pungi în care sunt oameni sau orice îți poți închipui că poate sta lângă tine vreme îndelungată fără să miște

asta e cel mai rău, nemișcarea dă durerea din câine

sau coastele lui lipite de o cameră goală, sau, dar mai bine liniștea, noi ne lăsăm seduși oricât am iubi și nu suntem pătrunși de liniște decât atunci când nu mai există corespondențe, când lipsim, dar fiecare știe câte grămezi de pământ are în spatele capului

credința într-o violență, vigoarea din plantele albicioase, doar trecerea vântului prin lanul de iarbă lasă în urmă o senzație plăcută sau certitudinea că șerpii au solzi pe dinăuntru, stau ca frunzele și țin umbră celor care se întind pe fotoliu și fumează fără să gândească ce oraș urmează, unde ne oprim, pe unde scoatem capul

credința în altă violență, un cântec frenetic, god is love, god is love, dar câinele ce e în toată povestea asta, marta, tu ce ești în tot acest câine cu ochii lipiți, cu mațe și păr frumos, o stare frenetică în care adorm și somnul e lung, e mai scurt, e o copilărie care nu merită trei mese pe zi, crești prea repede