Dacă întreabă cineva de tine îi spun că ai scorbut,
Unde ai plecat?
Nu vreau să știu ce boală ai, cu siguranță ești pe moarte,
Dar vreau să știu când te întorci.
Unde ai plecat?
Podelele scârțâie de goliciune, nici șoarecii nu mai vin,
Nu le e foame… acum că ai plecat.
Se agită lalelele. E doar vântul.
Urăsc lalelele! Vântul.
Aș fi simțit dacă erai în primejdie, știu că ai plecat.
Unde ai plecat?
Gata! Nu te mai întreb, am să tac,
Am să îmi bag un cartof în gură,
Poate o ridiche, o roșie, o sfeclă, o urăsc!
Ai auzit bine! O urăsc, o urăsc și nu am ce face,
Ai dreptate, nu trebuie să neg, ura face parte din mine,
Aș vrea să o elimin, poate prin urină, te rog!

Orele fără tine trec sacadat. Chiar ai scorbut?
Am spus că tac, mă mănâncă gura, îmi transpiră limba,
Plouă pe fruntea mea și la tine e soare, deci ai plecat.
Unde ai plecat?
Le plouă în gură îndrăgostiților din parc,
Se scuipă fără să observe, iar saliva oscilează pe față,
Saliva lui miroase ca apa de la florile mamei,
Nu știi cum îi miroase saliva. Mama nu are apă.