Cu șase ochi putea privi mai mult
Decât tot cerul înstelat peste pământ.
Purta-n sprâncene distanțele firești,
Și timpul cu-ale sale vise netrupești.

Era un paznic vrednic de stăpân.
Câine la suflet, dar cu ai lui bun.
Plin de păduri și stânci în piept
Sălbatic ca un râu muntos și drept.

Neadormind, deoarece stă-n poartă,
Lasă discret lumina să se vadă
Flacără verde-mov, parcă-i o spadă,
Se-aseamănă c-o limbă de otravă.

Unii ar spune că pe umeri poartă
Trei căpățâni cu plete și cu barbă,
Iar alții că-ntr-un singur cap zăresc
Trei fețe care veșnic străjuiesc.

Prima ar fi cu chip de smârc și abur.
Trecutul de-l zărește-l face aur
Și îl petrece dincolo de moarte
Lăsându-l să devină diamante.

A doua față ar fi ce nu e și ceva
Este la mijloc între-a ști și a uita
Arată, de-o privești, ca mine
Sau poate arăta, cu-ngăduiri, ca tine.

Ultima față de se-ntoarce-i vis
Cei care-o știu au darul de proscris
E cea mai mare dintre toate celelalte
Și-i iubitoare de artiști și carte.

Nu știe a cânta, ci latră, latră
Un dor din lumea asta sau cealaltă.
Și latră cu-a sale fețe toate
Sufletele de-a pururi blestemate.

Un singur gând mă arde ca săgeata:
În față singur poate-și privi soarta?
Sau dragostea de poarta ce-o păzește
În ură inima mai aprig întețește?