Scoți încet capul pe fereastră, ziua îți oferă
o vagă prezumție de nevinovăție,
un drog cu efect volatil care te face să crezi
că lumea nu e sută la sută prost alcătuită,
totul se bazează pe senzația
că te afli dincolo de gratiile legii
care se numește contract colectiv de muncă,
se aud însă clopotele care îți amintesc
că ai un contract individual și cu divinitatea, sigur,
e mult mai lejer, patronul sfânt nu stă cu ochii pe tine
să vadă ce producție ai făcut și nu socotește, cel puțin
nu în văzul tău de slujbaș,
ce profit scoate din existența ta;
între geamul acesta și ușa din spate,
cu încuietoarea încă ferecată și lanțul pus,
legea proprietății îți oferă o oarecare securitate
și chiar un pic de confort;
gândul că ai contribuit
prea puțin la această stare de lucruri
nu-ți oferă nici o satisfacție, dar nu-ți produce nici jenă;
o singură duminică pe săptămână nu-i de-ajuns
să uiți și să ierți că în toate zilele lucrătoare
ești ispitit să cazi în păcatul
creștinului de a crede că așa nu se mai poate;

și totuși – această alteritate nu-i decât o meditație,
căreia nu trebuie să-i dai un rang crucial,
duminica mai are câteva ceasuri bune de lumină,
după care întunericul va răsuci
în broasca vremii
cheia care deschide o nouă zi de luni;

te minte cine spune că trebuie să schimbi ceva,
schimbarea s-a făcut de mult, iar
ACEASTA E PORÞIA TA DE CONSECINÞÃ
CARE NU SE NEGOCIAZÃ ȘI NU SE REFUZÃ.