Se închid răni vechi în suspine lungi ai anilor grei;
Mă tot feresc de oameni falși si egoiști ,venerând o frica
Dar nu văd de fapt că eu sunt singurul meu dușman;
Când în aroganță mă scald și lacrimi insipide curg în van.
Confuzia îmi apasă greu imaginația limitată la a sufletului odihnă;
Și-mi pare că mă târăsc slăbit de păcate;
Unde răzvrătirile si îndoielile se înmulțesc;
Iar inima orbită de pesimism,se sufocă în necazurile zilnice care o împietresc;
Mă lovesc de ceea ce speram că am învins,crezând că am dobândit divina lumină;
Oare omul fără de păcat judecă pe Cel care pentru desăvârșire l-a creat?
Sau poate mintea încețoșată dezvăluie frustrări ale unor greșeli neiertătoare;
În loc sa prețuiască frumusețile,iubirea și miracolele ce l-au minunat;
Și-a adus aminte doar de inevitabile necazuri,ce sufletul i l-au întristat;
Prin ipocrizia proprie a dat naștere minciunilor și viclenelor gânduri neiertătoare;
În post,rugăciuni și suferințe îndurate ca un martir,omul se supraapreciază;
Își ridica un piedestal în fata cerurilor și-și arunca cheile sufletului în mâinile demonului;
Pierdut,aproape și-a adus aminte de aproapele său năpăstuit,ce-n fața sa îngenunchează;
cerându-i o fărâmă de iertare,o mică dovadă de iubire,lipsită de răutățile egoismului;
Poate e o ultimă chemare la misiunea mântuirii și a spălării cu lacrimi arzătoare a păcatului…