Când ne găsim, lumea intră ca turnată în cinci minute ce nu se fracționează.
nu suntem în spațiu, ci spațiul este înăuntru cu toate făpturile bătând
în pereții moi țesuți cu firul de sânge care ne leagă
din pântecele nopților deschise de o iubire tăioasă.

Cinci minute sunt de ajuns tocmai fiindcă veștile uluitoare
devin neînsemnate față de prezența care umple
crăpăturile de la cutremur și frescele mitraliate,
tranșeele în care răsuflă soldații lipiți de poze
și locurile unde visează cei prinși sub cadavre de beton.

E vremea de pocăință pentru pruncul îmbălsămat
și tăietura ce nu se umple decât cu trupul întreg,
cu carnea în care patimile se răscoală împotriva demonilor
și cicatricile resorbite în sufletul presat sub bandaje.

Nu descompunem chipul în culori, nici glasul în sunete,
nu despărțim în mădulare ceea ce este injectat de lumină
pentru că ea mută în vene subteranele și mormintele
din care evadăm în cele cinci minute de liniște când ne găsim
fără de apărare înaintea lui Dumnezeu