să am lacrimi când vorbesc despre tine
și tu nu ești
să adun flori de câmp
să cred că mai poate veni seara fără s-o simt
și doar îmbrățișarea noastră să învingă frica
de tot

e inuman să simt că timpul trece prea repede sau prea încet fără tine
să cred că nu sunt ipocrită atunci când încă îți mai scriu te iubesc
mă simt oarecum inutilă
confortabil de neatinsă
și de ieri pâna azi s-a mai născut un univers între noi

nu mai crește nimic în grădina de la capătul lumii
s-au oprit pescărușii din zbor pe catarg
îmi trimiți un zâmbet mirat și un val
simt cum răcoarea se-abate dinnou înspre mine
mi-au paralizat simțurile
și merg respirând inerent
spre același început

te-am văzut altfel, atât de altfel încât știu
când ne vom reîntâlni nu vom fi noi

atât de altul încât nu ne vom recunoaște
probabil universurile continuă să se nască
in timp ce
în mine se joacă un teatru absurd