Demult,
pe vremea când eram copil,
m-am hotărât sa zbor ...

Și hotararea mea era așa de neclintită
încât, într-o zi
...am zburat.

Zburam acolo sus,
mai sus decât păsările.
Stropii de ploaie și norii erau prietenii mei...

Zburam atât de sus încât, uneori,
îi gâdilam talpile Lui
Dumnezeu
și-i strâneam Bătrânului
un zâmbet în colț de gură ...

Până-ntr-o zi când
pene au-început să-mi cadă din aripi,
și în locul lor
au rămas două cioturi
ce s-au numit mai tarziu mâini ...

Azi nu mai pot să zbor dar
mâinile mele
mai poartă înca în ele
sentimentul cerului,
trăirea zborului,
astfel încat, uneori,
cu de la sine putere,
se-ntind spre cer să-i cuprindă parcă
infinitul.