ceva situat între deschis și închis, adică întredeschisul:
transplant de curenți, de miresme, de bună-seara-săru-mîna-pe-curînd...

te iubesc – ceea ce nu te obligă la nimic –
și-ți arăt zarea pe care se plimbă cei șapte mii de păianjeni
cu tot atîtea nenorociri după ei,
zarea din care smulgi floarea cea mai bicisnică
și-i scuturi rădăcina de lacrimi și de ninsori...

știi, mi-ar trebui puțină înserare
și un foarte acut simț al prigoanei pentru a înțelege
dacă intrînd sau ieșind am lăsat spațiul acela întredeschis,
dacă dincolo sau dincoace se aplecau ramurile acelea dezmugurite
care scriau pe zăpadă denunțuri.

aici mi-am stors cămașa de lumina zilei,
aici am văzut cum plonjează văzutul în nevăzut. Acum închid ochii
și simt strîmtorarea ca unică mișcare într-un unic sens,
adică se mișcă și înspre mine ceva. Bătrînul dresor de păianjeni
se ține de crengi, aleargă prin ploaie lovit de fulgere
iar tu afli că sfințenia lovește ca trăsnetul
asupra celor grăbiți să dispară.

cerul deja mă dă la o parte – doi pași mai la stînga
sau mai la dreapta coloanei tale vertebrale. Dar te iubesc
și-ți arăt în mulțime locul acela mereu vacant de unde-au plecat
rînd pe rînd gorniștii, vrăciuitorii, sofiștii și alte rînduri de oameni
mult mai vii și mai reali decît mine.