după plecarea bătrânilor m-au legat de iarbă eram o gâză plină de emoție și creșteam creșteam odată cu pulsul omului obosit de femeia lui de copiii lui de pământurile de-acasă și mâinile mi se umpleau cu liniște sunetele se strecurau în pori era o seară stranie era îndepărtarea

nu știu cum adunasem apă în pumni francesca plivea spaimele nu mai e timp de micile rozătoare nu mai e timp de omorât patimi ne așteaptă copiii palizi tot mai palizi îi rod pe dinăuntru disperările noastre bătrânii au spus de la bun început să avem grijă să smulgem leandrii din fața casei să le dăm foc la capătul de jos al apei

m-aș fi împotrivit și acum dar mâinile se răceau otrava trecea prin vene prin arborele de sânge în copilul meu și din el spre copilul copilului până când sunetele morții se auzeau larg peste toată pădurea peste munții pietroși niciun cutremur nu era mai devastator ca suflul tăiat al nervurilor

în locul unde au ars leandrii astăzi dormim adânc intrăm unul în visul celuilalt ne jucăm de-a gâzele bem lapte din pumnii ridați fără să știm dacă la trezire vom vedea lumea sau numai fire imperceptibile ce leagă de pământ sunetele