Caleidoscop

Deodată am avut senzația că mă privește cineva peste umăr, când scriu.
Eram eu, erai tu, studentul Mopete, cel de acum cîțiva ani,
Aveai o bufniță albă pe-un umăr, frumoasa Hedwig.
Erai cu tînăra Nefa, alături în pulloverul roșu, cu care pornise în pelerinaj
spre Ierusalim dar v-ați oprit, amîndoi, în barul din subsolul Facultății de
Litere, cu genele ei lungi și geanta ei de pînză, hippiotă, “Humanitas” . Ea
era Nefa iar tu erai tu, cel care citea la cenaclu, cel care rîdea pe la cursuri,
mult mai puțin adus de umeri, fără atîtea examene și fără atîtea lacrimi.
Nu era curios noul venit ci numai ușor contrariat
Și mi-a șoptit doar:“Trebuie să scrii un poem despre ficusul copilariei”,
M-am trezit dimineața, din vis, cu acest gînd, să scriu un poem
Despre ficusul cela special, care creștea într-o ladă, nu din lemn ci din PAL,
Pe care-l udam, fericit că pot vedea puricii plantei patinînd,
Într-o mișcare prelungă, oarecum chinuită,
Încercând să ajungă până la mine, încercând să dialogheze
Desenînd cu trupurile infinetezimale poeme kinetice.
Dar eu eram orb crezînd că pot adăposti pentru totdeauna,
În cutii goale de chibrituri, staminele florilor.
(Þi-am declarat, vreodată, iubito, că obrazul tău e un desen arcimboldian,
din petale de violete de Parma?)
Am crescut printre zeci de ghivece cu violete de Parma,
Pe atunci mama avea un deget verde și toate florile îi creșteau,
Era tînără mama și ficusul s-a transformat într-un copac
Să-l evoc și pe cactus, credinciosul meu prieten,
căruia îi rupeam puii și îi înecam într-un borcan cu apă,
Cactusul ce a înflorit într-o noapte de iarnă iar floarea uscată
Am strecurat-o printre imaginile acestui poem.

Eram de multe ori singur, numai Mihaela cu cățelul veneau să se joace cu
mine și Bamse, ursulețul căruia îi plăcea mierea minune, și Speedy Gonzales
Locuiam pe Sesame Street, la numarul 10, așteptînd o scrisoare de la miss
Piggie si Gonzo. Încercam să-l imit în baie pe Kermit the frog. Aș fi vrut să-l
ajut pe Coyote să prindă struțul care emitea un “bip-bip”, iar pe Bugs Bunny
am început să-l înțeleg mai tîrziu, când am aflat ca viața-i parșivă. Că dincolo
de țara țuguiaților sunt numai deșerturi, Și nici măcar Omul indicator nu-ți
poate spune pe unde s-o apuci. L-am rugat pe băiețelul cu-n creion fermecat
să-mi deseneze un zeppelin cu care să evadez, să fug cu băieții de pe
“Submarinul galben”,” și nici să nu-mi pese că John Lennon a fost
transformat de Yoko Ono într-o femeie, mă plimbam pe cîmpurile lor uriașe,
pline de căpșuni zburătoare, până când o voce caldă, de întuneric, îmi spunea:
”Noapte bună, copii!”

Erau atîția cărăbuși pe strada noastră, călcai pe trupurile lor
Iar miriade de elitre zăceau, abandonate, pe caldarîm
Cîinii vagabonzi spuneau povestea lui Abu-Hassan în scara unui bloc turn
Unde, la etajul șapte era înrămată, fotografia unei doamne cu picioarele
foarte lungi, foarte frumoase, doamna cu picioare “Adesgo”
Pentru care se organizau pelerinaje cu liftul.
Până tîrziu zăboveam jucând “Monopoly”
și citind revista domnului Vaillant, ascultînd poveștile cîinilor.
Dacă priveam prin gaura din gard în grădina casei
Vecinei noastre, distinsa doamnă Ciobanu
Vedeam cum gușterii dansează, neîncetate menuete ale împerecherii
Îi auzeam cum șuieră, printre lăptuci și firele de păpădie.
Numai păianjenii cei piciorongi aveau curajul să se aventureze pe asfalt
Copii răi din bloc le retezau picioarele lungi până-n gît
Toți tremurau din corpul lor caraghios, tarantule mai mici, cu brațele retezate
Ne blestemau murind, tot universul se concentra în picăturile de apa
În micile broboane de sudoare ce îți apar pe frunte înaintea morții
În lacrimile păianjenilor martirizați,
Puteam citi acest poem cu literele scrise pe dedesubt,
Întoarse, răsturnate în oglindă
Pictate pe hârtie albă, hai-ku-uri negre ca lumina întunericului
Cerneala lor curgea, cădea pe lume, ca un fald de grea perdea,
O transparentă feregea acopea tot ochiul cald, ce-n colțul paginii,
Acoperit de o gerbera s-admira.
Azi sunt din nou înfășurat în albele cearceafuri,
Dar perna tare, ce poartă amprenta labei de pisică,
Nu m-a purtat cu ani în urma-n timp, când prispa casei bătrînești
Mi se părea o uriașă scenă, pe care jucam un rol absurd.
Am tremurat, gol, într-un pat străin, în camera
grea de miros de gutui, fără să-mi amintesc deloc copilăria.
Când deschizînd un ochi, îl închideam repede la loc
Când, de pe lemnul prispei, se auzeau zdupăituri,
Găinile ce îmi urmau bunica, pretutindeni prin ogradă.
Acum eu nu mai am nici prispă, nici bunică
Și satul întreg se pregătește, azi, să moară.
Departe ești copilăria mea, te ascunzi
Într-o livadă de pruni, într-un mestecăniș
Unde obișnuiam, aidoma mai vîrstnicului confrate Dylan Thomas,
Să ascult lătratul vulpilor pe deal, și țipătul găinii, umflată de erete.
Daca aș dori să recompun caleidoscopul sufletului meu
Încremenit, la momentul t zero din trecut,
Ar trebui să privesc într-un ochean, suficient de lung,
Cu pereți, din oglinzi de Murano,
Iar simetria prea desăvîrșită a pietricelelor ar fi numai superficială
Dacă n-aș coborî-o la nivelul ultim al celulei,
Acolo unde se realizează schimburile de gaze,
Dacă o asemenea desăvîrșire fractală n-aș căuta-o în interioarele
neuronilor mei, luminate feeric, unde metaforele șed,
tolănite pe canapele și beau whiskey din sonde înalte.
Atunci ar trebui să transform trupul meu într-un sertar, plin cu citate,
ca o cutie de vioara în care am închis o mulțime de greieri.
Pentru ca trupul meu e-un intertext de trupuri,
Nu suntem niciodată singuri și-s indiscreți tăcuții noștri avatari,
Un băiețel îl privește pe studentul Mopete peste umăr
Un băiețel ce strînge ascuțitori chinezești,
Și penare cu magnet și strat subțirel de burete
Pline cu creioane lungi, parfumate, cu o gumiță la capăt
Cred că o poezie adevărata trebuie să amiroasă ca o papetarie!
Singura modalitate de a alunga frica
Ar fi să recompunem paginile șterse de mucilagiile unei ciuperci
Ce s-a întins pe paginile albe ale memoriei recente.
Numai fragmente mai ajung până la noi
Odată cu gustul dulceții de nuci sau cel al șerbetului de portocale.
Numai trupul tău este sigur
Cu pleoapele tale, două imense petale, de violete de Parma.
Cîteodată, în rezerva de spital unde m-au închis, vine la mine bunica
Îmi spune că a plecat cu o sanie, trasă de un cal codalb,
Stăm la taifas, are buzunarele pline cu nuci verzi
Pe care le desface pentru mine cu un briceag.
În lacrima ei albastră, ce se pregătește să moară,
Am stins polenul violetelor de Parma.
Am așteptat cîteva săptămîni să vină bunica,
Să-mi spună “Tatăl Nostru” și “Simbolul Credinței”,
Să-mi arunce cositorul în apă, să-mi ducă frica de moarte, undeva, departe
Lîngă o claie de fîn, unde au fătat, pe rînd, cățălușa și pisica
Perna mătușii mele e prea tare, fața ei e prea apretată,
Când ne-am mutat, cactusul și ficusul au murit.
Și eu am fost internat într-un spital unde plîng numai copiii
Și-mi luau sânge, cîte o siringă, în fiecare zi.
Dar noaptea, mustața bunicii, un Edelweiss negru,
Un fluture mare, își coboară aripile pe pleoapele mele,
Îmi ia temperatura frunții, pe buzele ei, încrețite
N-o mai aud cum cântă, încetișor, un cântec de fată, furată de la nuntă.
Poate că, într-o bună zi,
O sanie trasă de doi cai, mari, de muncă, în fața porții mele va opri
Cu zurgălăi de gheață, cu curele late din piele,
Cu cele doua fețe laterale pictate cu îngeri și demoni,
Ca-n cimitirul vesel din Săpînța
O să iau, la repezeală, cutia cu polen și sămînța ,
Pentru recolta de violete de Parma de anul viitor
Cu petalele cărora voi reconstrui imensul puzzle al corpului tău,
Ca un arheolog care reface, bucată cu bucată, o amforă miceniană.
O să iau cu mine stiloul acesta, hârtia, o să iau cu mine copilăria
Puricii care patinează încă pe lacul din lacrimi de paianjen
Care nu va seca decît după ce ultimul punct din poem se va disemina
O să iau cu mine toate elitrele de cărăbuș,
Cu care voi zbura până sus, la pădurea de cactuși
O să iau toți dinții care m-au mușcat, toate limbile care m-au lins
O să iau atingerea catifelata a interiorului tău,
Căptușit cu petale de violete de Parma
O să iau cu mine sânii tăi mici, din monton
Palatul de gheață unde Gerda îl așteaptă pe Hans,
Ca să le învelesc în oase de leopard, în manșoane cu dungi
O să pornim cu votca în vine și troica prin zăpadă
Iar iapa, de invidie, hamul o să-l roadă
O să-ți înghețe obrajii, ai să scoți steluțe pe gură
Stalacmite o să-ți crească pe sub haina groasă, de șiac sau de pănură,
Capilarele vor să înghețe, celulele roșii încearcă să scape
La minus o sută de grade Celsius
Fluturii amintirilor noastre îngheață sub ape.
Am privit, într-un bol de cristal, un palat înghețat
Cu turnulețe și minarete ciudate
Locuit de imagini, cuvinte, senzații, de amintirile mele
E reflectarea celuilalt palat, coboară din sanie, Gerda, calul a nechezat
Iar tu ai pășit bucuroasă, rîzînd și bocănind cu cizmele mici în podele.
Bunica va duce calul in grajd, pentru noi
Iar în șemineu focul va arde butuci înghețați
Iar pe pereții transparenți, privește, sunt proiectate amintirile mele
Fotogramă cu fotogramă, suntem închiși în această imensă panoramă
Franjurii otravitoarei mele copilării, șopîrlele ei congelate,
Ficusul mort și puricii care încă patinează pe lacrimile mele.
Acum sunt singur și trist, prin Elsinore bîntui, cu o carte în mîini
Și caut citate, desenate pe oasele mele.