inima stă în genunchi
pe linia orizontului ca o broboană de transpirație
și reflectă cuminte razele soarelui

Dumnezeu se uită la mine de parcă aș alerga în jurul lui
ca un gopo

eu sunt ud

hainele mele nu au mai dormit de ceva vreme
pentru că
noapte de noapte
vântul se învelește în perdea
de parcă ar fi un giulgiu
imaginea asta îmi rămâne ștanțată pe retină
ca o moștenire pentru urmași

pe lângă unele iubite
mă simt un puf de păpădie încurcat în pletele lor infinite

da
evident poezia asta
nu e scrisă celor care poartă iubirea în geantă
alături de șervețele umede