Hiat – drogul amnezic


Refuzul de a fi în prezentul suferinței,
hiat al știrii de sine, refuz al ființei
de a accepta mai mult decât un maxim
de solicitare la întindere,
dincolo de care dispare disperata încleștare
de pata de lumină botezată viață,
dincolo de care uitarea
stinge luminile din depozitele memoriei
și devii o carapace plină de zgârieturi
ca o pagină de semne ritualice ale căror înțelesuri
nu-ți mai sunt accesibile – ești străin de tine însuți
ca la prima naștere;
hiat de tine însuți această întunecare,
un gol pe care-l simți în locul tău
de parcă ai fi dobândit inconsistența nălucilor
și simțurile îți dăruiesc
un alt început al spaimei de ființa care ai putea fi
într-un alt nivel de eclipsă,
conștient în starea de neființă;


trezire în starea de orbire,
întunericul văzului în schimbul
oricărui simptom al privirii, ipostaza în care
nu resimți decât o imensă renunțare la care n-ai consimțit,
dar nu poți iniția nici măcar un gest de împotrivire,
nu ai nimic solid în preajmă
ca să poți deveni amenințător măcar în felul
celor ce capitulează
cu armele ridicate deasupra capului.


Da, cu adevărat
înfrângerea este mai comodă decât biruința,
înfrângerea nu-ți cere efortul de a o apăra
în fiecare zi în fața celor ce luptă
pentru a-și manifesta orgoliul aresian, dar când
nu mai ai ce apăra, ești cel mai sărac dintre oameni.
Astăzi este ziua în care
nici o valoare nu mi se potrivește, pentru că
nu mă potrivesc cu mine însumi de când
conștientul refuză orice contact cu amintirea.
Mă văd în fotografii dintr-un timp pierdut,
eu într-un loc în care nu mă pot întoarce niciodată
cu gândul și simțirea, un spațiu gol din care
aud doar un urlet fără ființă.

E un fel de pedeapsă
când mori cu viața
și trăiești cu trupul
și rămâne doar nălucirea că ai putea fi
și atunci când de mult nu mai ești.

Să rămâi izolat într-un timp fără memorie
e șansă sau pedeapsă?
Îți poți imagina orice,
poți întocmi liste lungi de argumente
pentru o nouă viață, dar asta
nu-ți va aduce aminte ce senzații avea
copilul tăvălindu-se în iarbă
și nu te învață cum ai putea anula
asurzitoarea reacție de alarmă
că nu te mai poți continua,
că nu mai ai de unde te începe.
Deci, șansă sau pedeapsă?
O naștere presupune o singură moarte?
Nu s-a schimbat nimic
dacă și astăzi mi-e mai ușor să cred
că viața nu-i decât o sumă de morți revocate.