urmăreai feeria cascadei de sus, de pe pod – o feerie
prăbușită-n pămînt sub apă.
ascultai vociferările. Dar cine oare vocifera?
„Nouă să ni se dea moșiile cerului!”
„Nouă strălucirea Noului Ierusalim!”
„Nouă ruinele vechiului!”
„O, amăgelnico!”

flăcări mici, împrăștiate pe drum, distrăgeau atenția celor săraci
de la înscăunarea colivei pe deal, în timp ce măreața colivă
pîlpîia din lumînări ca un soare-n amiaz.

măsurătorile vîntului pe fața pămîntului erau încheiate de mult.
scîrțîitul de frig al copilului în lăstăriș
se deosebea de scîrțîitul copacilor, de legănarea lăstarilor.
văruitul pînă la cărămidă al morții
urma să mai dureze încă trei zile prin casă. Pocnituri în posmagi.
iar sub pod, jos de tot, nu mai sfîrșea odată ceremonia
îndestulării cu vid, în timp ce vîrtejul de apă,
bulboana, tot sorbindu-ți privirea, te trăgea de fular în adînc.

„Pentru noi înfășurările în mătase!”
unghiile mîinilor celor care vociferau armonizau de-ți era
mai mare dragul cu unghiile de la picioare.
„Pentru noi toată bunătatea și mila!”
prin haine molii clănțăneau din dinți. Și-a doua zi ai scris
cu degetul pe brumă:
„Culoarea neagră n-ar fi atît de neagră de n-ar încuraja-o moartea!”

ai scris și te-ai gîndit că ți-ar plăcea să ningă. Și-a treia zi a nins.