O gâză, odată, melomană fiind s-a sonat
Ascultând de mii de ori sonata lunii
Făcând volte la lumina astrului de noapte
Brusc s-a hotărât să se omoare în plasa
Păianjenului. Și-a agățat o aripioară și
A scos un sunet pizzicato, al cărui tremur
A pătruns prin coardele întinse până-n notele de sus
Negru uriaș a bătut cu cheliferele în ritm de Beethoven
Da-da-da-dam și apornit sarabanda picioarelor
Rupând distanța mortal de primejdios și
Biata gâză s-a trezit din meloman_nebunie
Păiajenul se rostogolea spre ea în Bolero de Ravel
Iar ea abia a apucat să mai îngâne o arie din
Carmen de Bizet și aripioara s-a desprins.
O, ce odă a bucuriei să atingi terenul moale
Și ce ghinion superb să mori călcat de gheata
52 a lui Yehudi Menuhin ce tocmai se
Plimba prin curtea casei creind o nouă capodoperă
sau omorând un suflet.