și tot aș sta la balcon
să mă fac tot o privire
și apoi să m-azvârl prin sala unde oamenii stau și ascultă
cu privirile întotdeauna la pândă
cu urechile foșnind după sunete
și tot m-aș preumbla printre ei
m-aș balansa uite-așa
insistent sau poate doar nepăsător uneori
uite cum se mai preumblă ochii de la o scenă la alta
cum perindă ei muzicienii și toaletele și gesturile și gândurile bănuite ale altora și perechile de zâmbete
ce morgă transpusă pot întâlni dacă vreau
aici mișună oamenii aș putea zice de undeva de sus
de la balcon bunăoară
din loja unde sunetele se înhață nonșalante
unele pe altele
se îmbulzesc rotunde să mă pătrundă prin toți porii
să mă treacă dintr-o stare în alta
dintr-o lume în alta
din mine într-un alt eu niciodată trezit îndeajuns
și m-aș desfereca din privire
să devin înțelegere toată
să prind clipa supremă
când beethoven va asurzi pe pian