este simplă această pre-viziune a lucrurilor, a faptelor mărunte care vin, vin, deși le pui bariere, le afunzi în tine grăbit, le tasezi, privești în celălalt, știi că următorul pas e și mai absurd, nu poți scoate un sunet, nu poți rupe carnea din carne și să o faci drum, nu poți să te ridici din pat dimineața, fără aer, și să respiri sânge, mai ales când ochiul se întoarce spre sine și vede fibrele desprinse

o cale secundă pe care o trecem, francesca, împreună, fiindcă nu avem niciodată suficientă liniște în adânc, să putem de la început să smulgem răul, să îl facem șomoiog, să-i dăm foc, atunci, în momentul când pre-simțim nefirescul, când se adună prea multă mizerie sub pleoape și orice curățire nu reușește să șteargă deplin ingratitudinea, falsul, greșelile

suntem mici ghemotoace de viață, terne și seci, palpită când și când lumini, dar există în fiecare secundă cineva în stare să vină cu dinții să ne rupă cu poftă din suflet, să ne deșire, să arunce resturile în pubelă, indiferent de cum îi este coloana sau privirea

nu mai cred în cuvintele-basm, în cuvintele-întoarceri, nu mai cred nici măcar în mâna aceea care mă cuprinde uneori cu totul și îmi răsucește calea de viațășimoarte spre altă destinație, nu mai cred în omul-care-iubește-închis, iar această neîncredere a mea este mai mult decât tot crezul orb scrijelit în peșteri, în biblii, în inimă

sfârșesc aici orice repetiție mortiferă, orice înfățișare a chipurilor dincolo de linia clară a orizontului deschis, e un final simplu, francesca, o îndreptare definitivă a spatelui, un mers dincolo de povestea-fără-sens, de aceea începând cu mâine voi scrie altfel viața, astăzi e încă loc-de-ars