agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-25 | [This text should be read in romana] | Submited by C. Octavian S
NETOȘKA NEZVANOVA'
Nu-mi mai amintesc de tata. Abia împlinisem doi ani cînd a murit. Mama s-a măritat a doua oară, dar, cu toate că se căsătorise din dragoste, a suferit mult în căsnicie. Tatăl meu vitreg, care era muzicant, a avut o soartă foarte ciudată : a fost cel mai straniu, cel mai uimitor om din cîți am cunoscut. Chipul lui s-a întipărit atît de adînc în mintea mea fragedă de copil, încît impresiile care mi-au rămas s-au răsfrînt asupra întregii mele vieÈ›i. Pentru ca povestirea mea să fie înÈ›eleasă mai uÈ™or, voi istorisi mai întîi biografia lui. Tot ceea ce urmează acum, am aflat mai tîrziu de la vestitul violonist B., confrate È™i bun prieten al tatălui meu vitreg încă din anii tinereÈ›ii. Efimov, tatăl meu vitreg, s-a născut în familia unui muzicant nevoiaÈ™ de la curtea unui moÈ™ier foarte bogat. După peregrinări îndelungate, părintele lui se stabilise la conacul moÈ™ierului, anga-jîndu-se în orchestra acestuia. Stăpînul moÈ™iei ducea o viață luxoasă È™i era un pasionat iubitor al muzicii. Iubea muzica mai presus de orice. Despre omul acesta, care nu călătorise niciodată, nici măcar pînă la Moscova, se spunea că o dată se hotărîse, aÈ™a, din senin, să plece la băi, în străinătate, doar pentru cîteva săptămîni, numai È™i numai ca să asculte un violonist celebru, care, după cum anunÈ›au ziarele, dădea trei concerte într-o staÈ›iune balneară. MoÈ™ierul în¬treÈ›inea la conacul lui o orchestră destul de buniÈ™oară, care-i înghi¬țea aproape toate veniturile. In această orchestră s-a angajat clari¬netist tatăl meu vitreg. La vîrsta de douăzeci È™i doi de ani, el a 59 cunoscut un om ciudat. Un conte bogat din acelaÈ™i judeÈ›, care s-a ruinat din pricina cheltuielilor făcute cu un teatru de casă, îl con-cediase pe capelmaistrul orchestrei sale, italian de origină, din cauza purtărilor lui urîte. Capelmasitrul era într-adevăr un om cu apucături foarte urîte. După ce fusese alungat, decăzuse cu totul — colinda cîrciumile de prin sate, se îmbăta, ba uneori cerea chiar si de pomană È™i nimeni din gubernie nu mai vroia să-l angajeze. Și tocmai cu omul acesta se împrietenise tatăl meu vitreg. Prie¬tenia lor li se părea tuturor curioasă È™i de neînÈ›eles, deoarece în purtările tatălului meu vitreg nu se observa nici cea mai mică schimbare de pe urma înrîuririi italianului. Chiar È™i moÈ™ierul, care la început nu-i îngăduise clarinetistului său să intre în eîrdășie cu italianul, chiar È™i acesta privea de la un timp cu oarecare îngăduință prietenia lor. In cele din urmă, capelmaistrul muri pe neaÈ™teptate. NiÈ™te țărani l-au găsit într-o dimineață în È™anÈ›ul din apropierea unui stăvilar. S-a ordonat o anchetă, prin care s-a stabilit că italia¬nul se prăpădise din cauza unui atac de apoplexie. Tatăl meu vitreg avea în păstrare avutul prietenului său. El a prezentat fără întîr-ziere testamentul olograf al defunctului, prin care acesta îi lăsa moÈ™tenire tot ce rămînea de pe urma lui, È™i anume : un frac negru, de care italianul avusese mare grijă, în nădejdea că odată È™i odată tot va găsi un loc, È™i o vioară cu o înfățiÈ™are destul de obiÈ™nuită. Nimeni altul nu a avut vreo pretenÈ›ie asupra moÈ™tenirii. Abia mai tîrziu s-a prezentat la moÈ™ier primul violonist al orchestrei contelui, cu o scrisoare din partea acestuia prin care-l ruga stăruitor pe Efimov să-i vîndă vioara moÈ™tenită de la italian. Dorea foarte mult s-o cumpere pentru orchestra sa È™i-i oferea pe ea trei mii de ruble. Mai scria că încercase de cîteva ori să-l convingă pe Egor» Efimov să vină personal la el să încheie tîrgul, dar că acesta refu¬zase mereu, cu îndărătnicie. Contele spunea la sfîrÈ™itul scrisorii că preÈ›ul oferit de el era un preÈ› mare, că nu-l micÈ™orează nici acum, iar încăpățînarea lui Efimov o consideră ca pe o bănuială jignitoare, că el, contele, ar încerca să tragă foloase cu prilejul acestui tîrg, de pe urma simplității È™i a nepriceperii muzicantului. Tocmai de aceea îl ruga pe moÈ™ier să-i deschidă capul lui Efimov. MoÈ™ierul l-a chemat îndată la el pe tatăl meu vitreg. —• Și de ce, mă rog, nu vrei să vinzi vioara ? l-a întrebat dînsul. Doar n-ai ce face cu ea. Þi se oferă trei mii de ruble ! E un preÈ› bun, È™i dacă-È›i închipui cumva că vei putea să scoÈ›i mai mult, te-nÈ™eli. Doar n-o să te păcălească domnul conte pe tine. 60 Efimov i-a răspuns că n-are de gînd sa se ducă la conte, dar că, dacă-i porunceÈ™te stăpînul, se va supune voinÈ›ei acestuia. Ori¬cum, vioara n-o să i-o vîndă, iar dacă-i va fi luată cu sila, asta se va întîmpla tot după voia stăpînului său. Se înÈ›elege că răspunsul acesta atinsese coarda cea mai sensi¬bilă a moÈ™ierului, căruia îi plăcea să spună mereu, cu mîndrie, că È™tie să se poarte cu muzicanÈ›ii lui, că aceÈ™tia sînt toÈ›i, pînă la unul, adevăraÈ›i artiÈ™ti È™i că, datorită lor, orchestra lui nu numai că este mai bună decît aceea a contelui, dar nu e cu nimic mai prejos chiar È™i decît orchestrele din capitală. — Bine, a zis moÈ™ierul. Ii voi trimite vorbă contelui că nici nu-È›i trece prin minte să-È›i vinzi vioara È™i că ai tot dreptul s-o dai sau să n-o dai, înÈ›elegi ? Dar acum te întreb, aÈ™a, din curiozi¬tate : la ce-È›i foloseÈ™te vioara asta ? Instrumentul tău e clarinetul È™i nici măcar la acesta nu cînÈ›i ca lumea. Vinde-mi-o mie pentru trei mii de ruble. (Cine ar fi putut bănui că era un instrument de mare preÈ› ?) Efimov a zîmbit. — Nu, cucoane ! N-o dau ! a răspuns el, dar dacă-i voia dum¬neavoastră, fireÈ™te că... — Ce vorbă-i asta ! Oare te-am asuprit, te-am silit eu vreodată la ceva ? a strigat moÈ™ierul, scos din fire, cu atît mai mult QU cît era de față È™i muzicantul trimis de conte. — Dacă omul acesta l-ar judeca după ceea ce vedea È™i auzea acum, ar putea să-È™i facă o părere foarte puÈ›in măgulitoare despre soarta tuturor muzi¬canÈ›ilor din orchestra moÈ™ierului. — Piei din ochii mei, eÈ™ti un nerecunoscător ! De azi înainte să nu te mai văd ! Dacă h-aÈ™ fi fost eu, ce s-ar fi ales de tine, cu clarinetul tău, la care nici nu te pricepi să cînÈ›i ? Pe cînd la mine trăieÈ™ti îndestulat," ai îmbră¬căminte, leafă, duci o viață onorabilă, eÈ™ti artist ; dar tu nu vrei să înÈ›elegi, să-È›i dai seama de' toate astea ! Și acum, du-te, nu mă1*-mai supăra cu prezenÈ›a ta ! MoÈ™ierul obiÈ™nuia să-i dea afară pe cei care-l scoteau din fire, pentru că se È™tia iute la mînie È™i se temea să nu facă vreun gest necugetat. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să se poarte prea aspru cu un „artist" — căci aÈ™a le zicea el muzicanÈ›ilor săi. Tîrgul nu s-a încheiat. Se părea că toate rămăseseră ca mai înainte, cînd, o lună mai tîrziu, violonistul contelui a provocat pe neaÈ™teptate un proces îngrozitor. A ticluit un denunÈ› pe proprie răspundere, prin care-l acuza pe tatăl meu vitreg că ar fi vinovat de moartea italianului È™i că l-ar fi asasinat din lăcomie, ca să 61 pună mîna pe o moÈ™tenire însemnată. SusÈ›inea că testamentul fusese stors cu sila, È™i că e gata să aducă martori în sprijinul acestei învinuiri. Nici rugăminÈ›ile, nici mustrările contelui È™i ale moÈ™ie¬rului, care sărise È™i el să-l apere pe tatăl meu vitreg, nu l-au putut clinti pe denunțător din hotărîrea sa. I s-a demonstrat că autopsia defunctului capelmaistru se făcuse cu toată atenÈ›ia, că afirmaÈ›iile din denunÈ› se contrazic vădit cu faptele È™i par a izvorî din ură personală È™i din invidie, pentru că violonistul nu izbutise să pună mîna pe preÈ›iosul instrument pe care stăpînul său voise să i-l cumpere. Dar toate au fost în zadar. Muzicantul jura că are dreptate È™i încerca să dovedească în fel È™i chip că atacul de apoplexie nu se datora beÈ›iei, ci otrăvirii. Orea să se facă o nouă anchetă. Mărturiile lui păreau serioase, aÈ™a că s-a deschis acÈ›iune împotriva lui Efimov. Acesta a fost arestat È™i trimis la închisoarea oraÈ™ului. Procesul, care a stîrnit vîlvă în întreaga gubernie, a mers foarte repede, È™i, pînă la urmă, s-a dovedit că violonistul făcuse un denunÈ› mincinos. Denunțătorul a fost condamnat la pedeapsa binemeritată, dar nu a consimÈ›it în ruptul capului să-È™i retragă acu¬zaÈ›iile, încercînd mereu să argumenteze că are dreptate. în cele din urmă, însă, a recunoscut că nu are nici un fel de dovezi È™i că acelea pe care le prezentase justiÈ›iei fuseseră născocite de el. Dar a adăugat că se bizuise pe o presupunere, pe o bănuială, È™i că nici acum, după a doua anchetă, cînd se dovedise formal nevinovăția lui Efimov, el nu era convins că acesta ar fi străin de moartea nefericitului capel¬maistru, cu toate că s-ar putea să nu-l fi ucis cu otravă, ci într-alt fel. Denunțătorul n-a mai apucat să-È™i ispășească pedeapsa, fiindcă s-a îmbolnăvit pe neaÈ™teptate de congestie cerebrală, a înnebunit È™i a murit curînd în spitalul închisorii. în tot timpul procesului, moÈ™ierul s-a purtat cu o rară mărinimie. A luat parte la necazul tatălui meu vitreg, de parcă ar fi fost vorba de propriul lui copil. A venit de mai multe ori să-l vadă la închisoare, ca să-l consoleze, È™i i-a dat È™i bani. Aflînd că Efimov era fumător, i-a adus cele mai fine È›igări, iar după achitarea lui a sărbătorit eveni¬mentul împreună cu întreaga orchestră. El socotea că procesul cla¬rinetistului său priveÈ™te întreaga orchestră, pentru că punea mare preÈ› pe buna purtare a muzicanÈ›ilor săi, cel puÈ›in tot atît cît È™i pe talentul lor. Se scursese un an, cînd s-a zvonit deodată că în capi¬tala guberniei sosise un celebra violonist francez, care, în trecere pe acolo, va da cîteva concerte. MoÈ™ierul, care dorea foarte mult să-l aibă pe violonist ca oaspete la conacul său, i-a trimis o invitaÈ›ie, È™i francezul a făgăduit să vină. Dar după terminarea pregătirilor pen¬tru primirea oaspetelui È™i după ce floarea întregului judeÈ› fusese in¬vitată la conac, lucrurile luară deodată o întorsătură neaÈ™teptată. într-o dimineață, moÈ™ierul a fost înÈ™tiinÈ›at că Efimov dispăruse fără urmă. L-au căutat peste tot, dar zadarnic. Lipsa clarinetistului punea orchestra într-o situaÈ›ie nespus de grea. După trei zile de la dispariÈ›ia lui Efimov, iată că moÈ™ierul primeÈ™te o scrisoare din par¬tea francezului. Acesta îi refuza invitaÈ›ia pe un ton foarte arogant. Ba nu se sfia să-i dea a înÈ›elege că de aci înainte va fi foarte grijuliu în relaÈ›iile sale cu anumiÈ›i domni care întreÈ›in o orchestră proprie. Mai scria că este imoral să vezi un talent autentic la cheremul unui om care nu È™tie să-l preÈ›uiască È™i că, în sfîrÈ™it, exemplul lui Efimov, un adevărat artist, cel mai bun violonist din cîți cunoscuse în în¬treaga Rusie, constituie o dovadă convingătoare a celor susÈ›inute de el. MoÈ™ierul a citit scrisoarea din ce în ce mai nedumerit. Era pro¬fund mîhnit. Cum era cu putință ca Efimov, de care avusese atîta grijă, omul acesta căruia nu-i făcuse decît bine, tocmai Efimov să-l calomnieze atît de josnic, atît de crunt, È™i încă față de un artist eu¬ropean, față de un om a cărui părere o preÈ›uia atît de mult! în sfîrÈ™it, scrisoarea îl nedumerea È™i dintr-un alt motiv : afla că Efimov era un adevărat artist, violonist, È™i că talentul lui nu fusese desco¬perit, fiind silit să cînte la un alt instrument. Primind toate acestea ca o cruntă lovitură, s-a pregătit să se ducă fără zăbavă la oraÈ™, ca să aibă o întrevedere cu francezul. Dar tocmai cînd să plece i s-a adus un bilet din partea contelui, prin care acesta îl ruga să-l vizi¬teze fără întîrziere. Contele mai scria că È™tie totul, că virtuozul străin, împreună cu Efimov, se află acum în casa lui È™i că el, per¬sonal, uimit de neobrăzarea È™i de calomniile clarinetistului, a luat măsuri ca acesta să nu poată pleca. în sfîrÈ™it, spunea că prezenÈ›a moÈ™ierului era necesară È™i pentru că el însuÈ™i se simÈ›ea atins de acu¬zaÈ›iile lui Efimov. Chestiunea era foarte importantă È™i trebuia lămu¬rită cît mai repede. MoÈ™ierul a pornit îndată la drum È™i, cînd a ajuns în casa conte¬lui, s-a grăbit să facă cunoÈ™tință cu violonistul francez, i-a povestit acestuia tot ce se întîmplase cu tatăl meu vitreg, i-a mai spus că nu bănuise la Efimov un talent atît de strălucit, că, dimpotrivă, acesta se dovedise a fi un foarte prost clarinetist; auzea acum pen¬tru prima oară că muzicantul care-l părăsise ar fi violonist. A mai adăugat că Efimov era un om liber — nimeni nu-i îngrădise vre¬odată libertatea, È™i ar fi putut să plece oricînd, în orice clipă, din 62 63 casa lui, dacă ar fi fost într-adevăr asuprit. Francezul era uluit. A fost chemat Efimov. Nu-l mai recunoÈ™teai. Era arogant, răspun¬dea ironic È™i susÈ›inea cu îndărătnicie că nu-i destăinuise francezu¬lui decît adevărul. Contele, -indignat de cele auzite, i-a strigat în față tatălui meu vitreg că e un ticălos, un clevetitor, È™i că ar me¬nta cea mai ruÈ™inoasă pedeapsă. — Știu, È™tiu, vă cunosc, lurhinăția-voastra, am avut prilejul să vă cunosc prea bine, i-a făspuns Efimov. Datorită aÈ™a-zisei dumnea¬voastră bunătăți, era cît pe aci,să fiu condamnat pentru crimă, căci È™tiu cine l-a îndemnat pe Alexei Nikiforovici, fostul dumneavoastră muzicant, să mă pîrască în faÈ›a justiÈ›iei. Auzind învinuirea aceasta atît de gravă, indignat peste măsură, contele abia s-a mai putut stăpîni. Din întîmplare, în salonul unde se petreceau cele povestite se afla È™i o persoană oficială, care sosise tocmai atunci, avînd treabă cu contele. Atacul grosolan È™i jignitor al lui Efimov, a declarat el, nu poate să rămînă nepedepsit, fiind vorba de o învinuire nedreaptă, calomnioasă, făcută cu rea-credință. A cerut deci respectuos să-i fie îngăduit a-l aresta chiar în casa con¬telui. Francezul, nespus de indignat, a zis că n-a mai pomenit un om atît de nerecunoscător È™i de josnic. Tatăl meu vitreg a răspuns că e gata să îndure orice pedeapsă, judecată, sau chiar o nouă urmă¬rire penaiă, numai să nu mai fie nevoit să ducă traiul de pînă atunci în orchestra moÈ™ierului. Fiind sărac lipit pămîntului, nu-i fusese cu putință s-o părăsească mai devreme. După ce a spus aceste cuvinte, a ieÈ™it din salon, însoÈ›it de cei care-l arestaseră. L-au închis într-o cameră dosnică a casei È™i l-au anunÈ›at că va fi trimis la închisoarea oraÈ™ului chiar a doua zi. Pe la miezul nopÈ›ii, uÈ™a camerei în care se afla arestatul s-a des¬chis È™i a intrat moÈ™ierul, în halat È™i papuci, cu un felinar aprins în mînă. Se cunoÈ™tea uÈ™or după faÈ›a lui că gînduri chinuitoare nu-l lăsaseră să doarmă È™i-l siliseră să părăsească patul la o oră atît de tîrzie. Efimov nu dormea nici el. Și-a privit oaspetele cu mirare. Acesta a pus felinarul jos È™i, foarte tulburat, s-a aÈ™ezat pe un scaun în faÈ›a lui. — Egor, a zis el, de ce m-ai jignit ? Efimov nu i-a răspuns. MoÈ™ierul a repetat întrebarea. Tonul vor¬belor lui trăda o adîncă frămîntare È™i o ciudată indispoziÈ›ie. — 'Numai Dumnezeu È™tie de ce v-am jignit, domnule ! a răspuns într-un tîrziu tatăl meu vitreg, făcînd un gest cu mîna că e sătul pînă în gît de tot ce se întîmpla. Și-o fi vîrît dracul coada ! Nici eu nu È™tiu ce m-a împins să mă port aÈ™a 1 Ei, va să zică, nu mi-e dat 64 să mai rămîn la dumneavoastră, nu mi-e dat... Diavolul mi-a pus gînd rău, asta-i! — Egor ! a zis moÈ™ierul, întoarce-te la mine. Uit totul, îți iert totul. Ascultă-mă, vei fi primul muzicant al orchestrei mele, te voi plăti mult mai bine decît pe ceilalÈ›i... — Nu, domnule, nu mai stăruiÈ›i. Nu mi-e dat să mai stau la dumneavoastră ! AÈ™a e cum v-am spus : se È›ine satana de Capul meu. Dacă aÈ™ rămîne, s-ar putea. întîmpla să vă dau foc casei. Mă apucă aÈ™a, cîteodată, mă doboară urîtul, că-mi vine să blestem ceasul în care m-axn născut! Nu sînt stăpîn pe' mine, lăsaÈ›i-vnă mai bine să plec. Și toate astea-s.aÈ™a de cînd s-a înfrățit diavolul ăla cu mine... — Care diavol ? a întrebat moÈ™ierul. —■ Păi ăla de-a crăpat ca un cîine, italianul de care s-a lepădat toată lumea. — El te-a învățat să cînÈ›i, EgoruÈ™ka ? — Da! Multe m-a învățat, dar tot el m-a dus È™i la pierzanie. De nu l-aÈ™ fi întîlnit niciodată ! — Cum aÈ™a, EgoruÈ™ka, era È™i el un maestru al arcuÈ™ului ? — Nu, el nu cînta prea grozav, dar se pricepea să înveÈ›e pe alÈ›ii. Studiam singur, el îmi arăta doar — mai bine mi s^ar fi uscat mîna decît să învăț ce-am învățat. Acum nici eu nu mai È™tiu ce vreau. Uite, dacă, de pildă, aÈ›i zice : „Egorka, spune ce doreÈ™ti, vreau să-È›i împlinesc orice dorință", n-aÈ™ putea, domnule, să vă răspund nimic, pentru că nici eu nu È™tiu ce vreau. AÈ™a că e mai bine să-mi daÈ›i drumul, domnule, cum v-am spus. Că altfel, vă spun, fac o ispravă să-mi meargă vestea, ca să mă trimită forÈ›at undeva, cît mai departe, să se isprăvească odată cu mine ! — Egor ! a zis moÈ™ierul după cîteva clipe de tăcere, nu pot să te las în halul în care eÈ™ti. Dacă nu vrei să mai rămîi în serviciul meu, du-te. Doar eÈ™ti un om liber, n-am nici un drept să te opresc. Dar acum nu mai plec eu de la tine, pînă ce nu-mi cînÈ›i ceva la vioara ta! Cîntă-mi, Egor, pentru Dumnezeu 1 Cîntă-mi! Te rog să mă înÈ›elegi că nu-È›i poruncesc, nu te silesc. Te rog cu lacrimi în ochi, să-mi cînÈ›i, EgoruÈ™ka, pentru Dumnezeu, să-mi cînÈ›i ce i-ai cîntat È™i francezului! UÈ™urează-mi inima. Tu eÈ™ti încăpățînat, dar È™i eu sînt încăpățînat. Vezi tu, am È™i eu slăbiciunea mea, EgoruÈ™ka! Eu te-am înÈ›eles, înÈ›elege-mă È™i tu pe mine. N-o să mă liniÈ™tesc pînă ce n-o să-mi cînÈ›i ceea ce i-ai cîntat francezului, din vrerea È™i plă¬cerea ta. — Bine, fie ! a răspuns Efimov. Am jurat, domnule, că n-o să cînt niciodată în faÈ›a dumneavoastră, tocmai în faÈ›a dumneavoastră, 5 - Dostoievski - Opere, voi. II 65 .ulii"-' dar mi-aÈ›i înmuiat inima. O să vă cînt, însă pentru prima È™i ultima oară. N-o să rnă mai auziÈ›i niciodată, nicăieri, chiar dacă mi-aÈ›i da È™i o mie de ruble. Și-a luat vioara È™i a început să eînte o compoziÈ›ie de-a lui: va-riaÈ›iuni pe motive populare ruseÈ™ti. B. spunea că variaÈ›iunile acestea erau cea dintîi È™i cea mai bună bucată pentru vioară din tot ce-a compus Eiimov È™i că nicicînd n-a cîntat altceva mai frumos È™i mai inspirat. MoÈ™ierul, care de obicei nu rămînea nepăsător la auzul muzicii, plîngea acum în hohote. După ce s-a sfîrÈ™it cîntecul, s-a ridicat de ps scaun, a scos trei sute de ruble È™i le-a dat tatălui meu vitreg, spunîndu-i : — Acum, du-te, Egor. Uite că-È›i dau drumul să ieÈ™i de aici È™ixO să'mă înÈ›eleg eu cu contele. Dar te rog să mai asculÈ›i ce-È›i spun,: ar fi bine să nu ne mai vedem niciodată. în faÈ›a ta se deschide un drum larg, È™i dacă ne vom întîlni vreodată pe acest drum, ne vom simÈ›i amîndoi stînjeniÈ›i. Și acum, adio !... Ba nu, mai stai o clipă ! Vreau să-È›i dau un sfat înainte de a ne despărÈ›i, numai unul singur : să nu bei È™i să înveÈ›i mereu. Să nu te înfumurezi! îți vorbesc ca un tată. încă o dată îți spun : ai grijă să înveÈ›i È™i să nu pui strop de băutură în gură, pentru că, dacă vei bea o singură dată aÈ™a, la uo-necaz (È™i necazuri o să ai destule), s-a isprăvit cu tine. Se duc toate dracului È™i s-ar putea să crapi È™i tu ca italianul tău, undeva într-un È™anÈ›. Și acum adio... Stai puÈ›in, sărută-mă ! S-au sărutat, apoi tatăl meu vitreg a ieÈ™it afară fără zăbavă. Era liber. Trezindu-se liber, de îndată ce a ajuns în cea mai apropiată ca¬pitală de judeÈ›, È™i-a băut cele trei sute de ruble È™i s-a mai înhăitat È™i cu o gaÈ™că de derbedei, cheflii ordinari. în cele din urmă, rămas singur, în cea mai neagră mizerie, fără nici un ajutor de nicăieri, s-a văzut silit să se angajeze în orchestra nenorocită a unui teatru am¬bulant de provincie. El era vioara întîi È™i, poate, singura vioară a orchestrei. Toate acestea nu se prea potriveau cu ceea ce-È™i pro¬pusese el la început: să ajungă cît mai repede la Petersburg, să înveÈ›e, să-È™i găsească un angajament bun È™i să deyină un adevărat artist. Dar nici în mica orchestră n-a stat mult. Curînd s-a certat cu impresarul teatrului È™i l-a părăsit. Atunci, pierzîndu-È™i cu totul cu¬rajul, s-a hotărît la un gest desperat, care-i rănea profund mîndria : i-a scris moÈ™ierului pe care-l cunoaÈ™tem È™i noi. I-a descris situaÈ›ia în care se afla È™i i-a cerut bani. Tonul scrisorii era destul de degajat. Dar n-a primit nici un răspuns. Atunci a trimis o a doua scrisoare, în 66 baie se înjosea peste măsură, nu-î mai scotea pe moÈ™ier din „bine-făcătorule" È™i-l ridica în slăvi ca pe un adevărat protector al artelor. La urmă îi cerea din nou să-l ajute. în sfîrÈ™it, a sosit răspunsul. MoÈ™ierul îi trimitea o sută de ruble È™i cîteva rînduri scrise de mîna valetului său. Efimov era invitat să-l scutească pe viitor de orice fel de rugăminÈ›i. După ce a primit banii, tatăl meu vitreg s-a gîndit să plece numaidecît la Petersburg, însă după ce È™i-a plătit datoriile, nu i-a mai rămas decît o sumă atît de neînsemnată, încît nu mai putea fi vorba de plecare. A rămas, aÈ™adar, pe loc È™i s-a angajat iarăși într-o orchestră obscură de provincie, însă din pricina unor certuri a fost nevoit s-o părăsească È™i pe aceasta. Și tot aÈ™a mereu, trecînd din orchestră în orchestră, fără să renunÈ›e la gîndul de a ajunge într-un fel sau altul cît mai repede la Petersburg, a colindat pro¬vincia È™ase ani încheiaÈ›i. în sfîrÈ™it, într-o zi l-a cuprins groaza, dîn-du-È™i -seama deznădăjduit cît rău pricinuise talentului său viaÈ›a dez¬ordonată pe care o dusese È™i mizeria în care se zbătuse. Și într-o bună dimineață, È™i-a părăsit impresarul, È™i-a luat vioara È™i a ajuns la Petersburg aproape cerÈ™ind. S-a aciuiat într-o mansardă, È™i aici l-a întîlnit pentru întîia oară pe B. care abia sosise din Germania È™i care visa, ea È™i el, să ajungă vestit. în scurt timp, cei doi tineri s-au împrietenit È™i B. își aminteÈ™te È™i astăzi, cu adîncă emoÈ›ie, de această prietenie. Amîndoi erau tineri, amîndoi nutreau aceleaÈ™i speranÈ›e È™i aveau acelaÈ™i È›el. B., pe atunci încă foarte tînăr, nu cunoscuse decît în foarte mică măsură mizeria È™i suferinÈ›a. Afară de aceasta, era, înainte de orice, german È™i pășea spre È›elul său cu îndărătnicie, me¬todic, cu totul conÈ™tient de propriile sale forÈ›e. El stabilise dinainte, aproape fără greÈ™, pînă unde va ajunge cu talentul său, pe cînd prietenul lui, la treizeci de ani împliniÈ›i, era obosit, vlăguit, pierduse orice răbdare È™i nu se mai bucura de prospeÈ›imea forÈ›elor tinereÈ™ti, pentru că le irosise într-un vagabondaj de È™apte ani pe la teatrele de provincie È™i pe la orchestrele moÈ™ierilor pentru o bucată de pîine. în anii aceia nu-l susÈ›inuse decît un singur gînd, mereu acelaÈ™i — gîndul că va scăpa odată È™i odată din situaÈ›ia deznădăjduită în care se afla, că va strînge destui bani ca să ajungă la Petersburg. Era însă o idee vagă, nedesluÈ™ită, un fel de chemare lăuntrică impe¬rioasă, care, cu trecerea anilor, pierduse mult din limpezimea ei ini¬țială chiar È™i pentru el însuÈ™i. AÈ™a că, după ce a ajuns la Petersburg, acÈ›iona aproape inconÈ™tient, în virtutea aceleiaÈ™i vechi obiÈ™nuinÈ›e, izvorîtă din aceeaÈ™i È™i aceeaÈ™i dorință È™i din gîndurile obsedante legate de această călătorie. Pînă la urmă, aproape că nu mai È™tia nici el ce căuta în capitală. Entuziasmul său era convulsiv, înveninat, 5* 67 Violent, de parcă ar ii vrut sa se înÈ™ele pe sine însuÈ™i, să se autosu» gestioneze că nu-i seoaseră nioi puterile, nici înflăcărarea, nici inspi¬raÈ›ia tinereÈ›ii. B. era un om rece din fire È™i metodic, se lăsa copleÈ™it de această continuă încîntare a cărei strălucire îl orbea. Credea că tatăl meu vitreg era un geniu muzical al viitorului. Nici nu È™i-ar fi putut închipui că acesta va avea altă soartă. Dar s-a dezmeticit curînd È™i a început să-È™i cunoască mai bine prietenul. A văzut lim¬pede că impetuozitatea, febrilitatea È™i nerăbdarea acestuia nu erau în realitate decît deznădejdea cumplită a omului copleÈ™it de gîndul că-È™i pierduse talentul. Și-a mai dat seama, pînă la urmă, că poate nici talentul lui Efimov nu era chiar atît de uriaÈ™ È™i că, mai degrabă, trebuie să fie vorba de multă orbire, înfumurare È™i mulÈ›umire de sine, care-l stăpîniseră chiar de la început È™i-l făcuseră să se hră¬nească cu prea multe iluzii È™i visuri despre propria sa genialitate. „Dar nu se putea, povestea B., să nu te uimească firea ciudată a prietenului meu. Vedeam aievea lupta înverÈ™unată, înfrigurată dintre voinÈ›a lui încordată pînă la crispare È™i neputinÈ›a sa lăuntrică. Ne¬fericitul acesta se mulÈ›umise È™apte ani încheiaÈ›i să viseze la viitoarea sa glorie, fără să-È™i dea seama că uitase noÈ›iunile cele mai simple ale artei noastre, că pierduse pînă È™i tehnica ei cea mai elementară. Și cu toate acestea, fantezia lui dezordonată zămislea fără încetare planuri uriaÈ™e de viitor. El nu se mulÈ›umea să ajungă un geniu, să intre în rîndul celor mai mari violoniÈ™ti ai lumii. Gîndul că ar fi un asemenea geniu nu-i era de ajuns. Mai vroia să fie È™i compozitor, cu toate că habar n-avea de contrapunct. Dar mai mult decît orice, adăuga B., mă mira la el intuirea foarte adîncă, foarte clară È™i, aÈ™ putea spune, instinctivă a artei pe care o vădea omul acesta cu totul neputincios, neînchipuit de slab cunoscător al tehnicii ei. El simÈ›ea arta È™i o trăia atît de intens, îneît nu-i de mirare că în conÈ™tiinÈ›a lui se putuse furiÈ™a o idee greÈ™ită despre propriile sale posibilități, È™i în loc să se socoată un critic de artă, care o simte adînc, din instinct, se credea un sacerdot al ei, un geniu. Uneori izbutea să exprime în limbajul său simplu, rudimentar, lipsit de orice È™tiință, adevăruri uluitoare prin adîncimea lor. Nu înÈ›elegeam cum de putuse să ghi¬cească aceste adevăruri, pentru că nu citise È™i nu învățase niciodată. Recunosc că, în mare măsură, mulÈ›umită lui È™i sfaturilor lui, adăuga B., mi-am desăvîrÈ™it propria mea artă. Pe el, viitorul meu nu-l neli¬niÈ™tea, continua B. îmi iubeam È™i eu arta cu pasiune, cu toate că È™tiam chiar de la începutui drumului meu că nu-mi este hărăzit să ajung mai mult decît un salahor al ei. în schimb, mă pot mîndri cu faptul că nu am îngropat, ca un sclav leneÈ™, talantul dăruit de na- 68 tură, ci, dimpotrivă, l-am însutit. Iar dacă sînt lăudat pentru pre¬cizia interpretării mele, dacă tehnica mea sigură uimeÈ™te lumea, tre¬buie să spun că jÈ›oate le datorez muncii mele neobosite, conÈ™tiinÈ›ei clare a forÈ›elor mere, exigenÈ›ei necruțătoare față de mine însumi È™i luptei neîncetate împotriva înfumurării, împotriva mulÈ›umirii de sine È™i împotriva lenei, această consecință firească a suficienÈ›ei^/ B. a încercat È™i el să-i dea sfaturi prietenului care-l subjugase la început. Dar încercarea sa a fost zadarnică, sfaturile lui îl iritau. Prietenia lor s-a cam răcit. Curînd B. a observat că Efimov cădea din ce în ce mai des în stări de apatie, de tristeÈ›e È™i de plictiseală, că izbucnirile de entuziasm sînt tot mai rare È™i că, după aceste iz¬bucniri, îl dobora o melancolie neagră, cumplită. în sfîrÈ™it, Efimov a început să-È™i părăsească vioara. Uneori, săptămîni întregi nu se atingea de ea. PrăbuÈ™irea definitivă era aproape. într-adevăr, în foarte scurt timp, nefericitul a căzut pradă tuturor viciilor. Și s-a întîmplat tocmai ceea ce-i spusese moÈ™ierul că n-ar fi trebuit să se întîmple : a început să bea peste măsură. B. îl observa cu groază. Toate sfaturile lui erau zadarnice. De altfel, se È™i temea să-i mai spună vreo vorbă. încetul cu încetul, Egor Efimov ajunsese atît de cinic, îneît nu se simÈ›ea de loc stînjenit că trăia pe spinarea lui B., ba se purta ca È™i cum ar fi avut tot dreptul s-o facă. O duceau din ce în ce mai greu. B. abia o scotea la capăt cu lecÈ›iile pe care le dădea. Se mai angaja să cînte pe la seratele negustorilor È™i ale nem¬ților sau în casele slujbaÈ™ilor săraci, care, de bine, de rău, tot îi plă¬teau ceva. Lui Efimov nici nu-i trecea prin gînd să se sinchisească de greutățile cu care lupta prietenul său : se purta cu el aspru, È™i săptămîni întregi nu binevoia să-i adreseze măcar un cuvînt. într-o zi, B. i-a spus cu o mare blîndeÈ›e că n-ar fi rău dacă È™i-ar neglija mai puÈ›in vioara, ca să nu piardă cu totul obiÈ™nuinÈ›a ei. Dar Efimov s-a făcut foc È™i a declarat că intervenÈ›ia lui B. l-a hotărît cu atît mai mult să nu se mai atingă niciodată de vioara sa, închipuindu-È™i, probabil, că B. îl va ruga în genunchi să nu facă aÈ™a ceva. S-a în¬tîmplat o dată ca B. să aibă nevoie de un muzicant care să-l acom¬panieze la o serată È™i s-a gîndit să-l invite pe Efimov. Cînd acesta a auzit propunerea, l-a cuprins furia È™i a declarat cu aprindere că el nu este muzicant ambulant È™i nici decăzut ca B., ca să înjosească o artă nobilă cîntînd în faÈ›a unor meseriaÈ™i neghiobi, cu totul necu¬noscători în ale muzicii, care nu sînt în stare să-i aprecieze talentul. • n-a mai zis nimic. în lipsa prietenului său, care plecase la serata aceea, Efimov, cumpănind mai pe îndelete invitaÈ›ia lui B., È™i-a în¬chipuit că ea nu putea să fie altceva decît o aluzie la faptul că trăia 69 pe socoteala lui, că acesta i-a dat să înÈ›eleagă că È™i el trebuie să încerce să cîștige bani. Cînd B. s-a întors acasă, Efimov s-a apucat pe neaÈ™teptate să-i reproÈ™eze purtarea lui josnică, declarîndu-i că nu mai rămîne nici un minut împreună cu el. Și, într-adevăr, a dispărut pentru două zile, însă a treia zi s-a întors iar, ca È™i cum nu s-ar fi întâmplat nimic, È™i È™i-a continuat viaÈ›a de mai înainte. Numai deprinderea traiului comun È™i vechea lor prietenie, îm¬binate cu un simțămînt de compătimire pentru omul acesta pierdut, îl mai opreau pe B. să pună cumva capăt acestui trai execrabil È™i să se despartă pentru totdeauna de prietenul său. Pînă la urmă, tot s-au despărÈ›it. Lui B. i-a surîs norocul. Ajutat de un protector in¬fluent, a izbutit să dea un concert strălucit. Pe vremea aceea B. È™i ajunsese un mare artist, iar curînd faima lui, care creÈ™tea cu o re¬peziciune uimitoare È™i se răspîndea tot mai mult, i-a înlesnit anga¬jarea în orchestra teatrului de operă, unde a dobîndit în scurtă vreme un succes pe deplin meritat. La despărÈ›ire, B. i-a dat lui Efimov o sumă de bani È™i l-a implorat, cu lacrimi în ochi, să se în¬toarcă pe calea cea dreaptă. Chiar È™i astăzi B. se simte emoÈ›ionat cînd își aminteÈ™te de el. AmiciÈ›ia cu Efimov i-a lăsat impresiile cele mai puternice din tinereÈ›ea sa. Pășiseră umăr la umăr pe tărîmul artei, legaÈ›i printr-o strînsă È™i înflăcărată prietenie. Pînă È™i izbucnirile ciudate, pînă È™i defectele cele mai grosolane È™i mai izbitoare ale lui Efimov îl legaseră È™i mai mult de acesta. B. îl înÈ›elegea, aproape că-i ghicea gîndurile È™i-È™i dădea seama cum se va sfîrÈ™i totul. La despărÈ›ire s-au îmbrățiÈ™at È™i au plîns. Atunci, printre lacrimi È™i ho¬hote de plîns, Efimov i-a mărturisit că e un om pierdut, omul cel mai nenorocit de pe pămînt È™i că È™tie de mult lucrul acesta, dar abia acum È™i-a dat bine seama că-i sortit pierzaniei. — Nu am talent 1 a spus el în încheiere, pălind ca un mort. B. era adînc miÈ™cat. — Ascultă, Egor Petrovici, a început el. Unde vrei să ajungi ? Deznădejdea te distruge. Nu mai ai nici pic de răbdare È™i curaj 1 Te-a apucat un acces de melancolie, de aceea spui că n-ai talent. Nu-i adevărat! Te asigur de contrariu. Nu eÈ™ti lipsit de talent. îmi dau seama de adevărul acesta din felul cum simÈ›i È™i înÈ›elegi tu arta, È™i È›i-l pot dovedi chiar prin viaÈ›a ta. Doar tu mi-ai povestit de tre¬cutul tău. Și altădată ai fost copleÈ™it, fără să-È›i dai seama, de aceleaÈ™i clipe de deznădejde. De pe atunci, primul tău profesor, omul acela straniu despre care mi-ai vorbit de atîtea ori, a trezit în tine pentru întîia oară dragostea de artă È™i È›i-a ghicit talentul. Și atunci te-a cuprins un sentiment tot atît de puternic È™i de dureros ca È™i acum. 70 ^u mai Dar nu te dumireai de ceea ce se întîmpla ci traiul din casa moÈ™ierului, dar nu È™tiai ce-È›i lips a murit prea de timpuriu. Nu È›i-a lăsat moÈ™tenire i È™i, mai ales, nu a apucat să-È›i dezvăluie propria SimÈ›eai că trebuie să pășeÈ™ti pe un alt drum, mai la îți sînt hărăzite, dar nu È™tiai cum să ajungi la ele, ia. ai început să urăști tot ce te înconjura. Cei È™ase ani lipsuri nu sînt ani pierduÈ›i! Ai învățat, ai cugetat, È›i-i de posibilitățile È™i de puterile tale, È™i astăzi îți înÈ›elegi arta È™i me¬nirea. Prietene, fii răbdător È™i curajos ! Te aÈ™teaptă o ursită "mult mai vrednică de invidie decît a mea. EÈ™ti un artist de o sută de ori mai mare decît mine. Mă rog lui Dumnezeu să-È›i dea măcar a zecea parte din răbdarea mea. Să înveÈ›i È™i să nu bei, aÈ™a cum te-a povățuit moÈ™ierul tău cel bun, dar mai ales ia-o de la capăt, de la a.b.c. : Ce te chinuie ? Sărăcia, lipsurile ? Dar sărăcia È™i lipsurile îl formează pe artist. Ele sînt nedespărÈ›ite de orice început. Deocamdată nimeni ' nu are nevoie de tine, nimeni nu vrea nici măcar să È™tie de tine — aÈ™a-i pe lumea asta. Dar aÈ™teaptă puÈ›in È™i o să vezi cît o să ai de tras de pe urma talentului tău, după ce vei ajunge cunoscut. Invidia, ti¬căloÈ™ia meschină È™i mai cu seamă neghiobia se vor prăvăli peste tine È™i te vor apăsa mai rău decît mizeria. Talentul are nevoie de înÈ›ele¬gere, de simpatie, dar te vor surprinde mutrele din jurul tău, cînd te vei apropia cît de cît de È›el. Ei vor desconsidera È™i dispreÈ›ui ceea ce ai obÈ›inut tu prin trudă grea, înfruntând lipsurile de tot felul, după zile de foame È™i nopÈ›i nedormite. Viitorii tăi confraÈ›i nu se vor apropia de tine să te încurajeze, să te mîngîie, nici nu vor lăuda ceea ce e bun È™i adevărat în tine, ci dimpotrivă, se vor lega cu o bucurie răutăcioasă de orice greÈ™eală de-a ta È™i-È›i vor arunca în față slăbiciunile È™i lipsurile tale. Sub masca indiferenÈ›ei, plini de ură, se vor desfăta cu orice greÈ™eală pe care vei săvîrÈ™i-o (ca È™i cum ar exista om care să nu greÈ™ească !). înfumurat cum eÈ™ti, te porÈ›i adesea cu cei din jurul tău cu o trufie cu totul nelalocul ei È™i poÈ›i să jigneÈ™ti cine È™tie ce nulitate roasă de orgoliu, aÈ™a că va fi vai È™i amar de tine, căci vei fi singur, iar ei vor fi mulÈ›i. Și te vor sfîrteca È™i te vor străpunge cu acele lor înveninate. Chiar È™i eu încep să le simt ura. Și acum, curaj! Nu eÈ™ti chiar atît de sărac, o mai poÈ›i scoate la capăt. Nu dispreÈ›ui nici un fel de muncă, zdrăngăne È™i tu cum am zdrăngănit È™i eu la petrecerile meÈ™teÈ™ugarilor sărmani. Þie îți lipseÈ™te răbdarea ! Nerăbdarea ta a ajuns o adevărată boală. îți lipseÈ™te sim¬plitatea, eÈ™ti prea complex, prea despici firul în patru È™i-È›i frămînÈ›i creierul în zadar. EÈ™ti cutezător numai cu vorba, dar te strîngi de 71 teamă cînd trebuie să pui mîna pe arcuÈ™. EÈ™ti ambiÈ›ios, dar prea puÈ›in îndrăzneÈ›;. Curaj deci, mai aÈ™teaptă, mai învață È™i chiar dacă nu te bizui pe propriile-È›i puteri, nu strică să încerci aÈ™a, într-un noroc. Doar nu eÈ™ti lipsit nici de înflăcărare, nici de o adîncă sim¬țire. Poate că-È›i vei atinge totuÈ™i È›elul, È™i dacă nu o să izbuteÈ™ti o dată, mai încearcă-È›i totuÈ™i norocul. Oricum, n-ai ce pierde, ci, dim¬potrivă, ai numai de cîștigat. Norocul, frate, e mare lucru în arta noastră 1 Efimov asculta vorbele prietenului său cu adîncă emoÈ›ie. Treptat, paloarea pieri din obrazul lui, roÈ™eaÈ›a îi învioră chipul, iar în ochi i se aprinse surprinzătoarea flacără a curajului È™i a speranÈ›ei. Curînd însă, nobilul său curaj deveni înfumurare, apoi se transformă în obiÈ™nuita lui aroganță. Pe cînd B. se apropia de sfîrÈ™itul poveÈ›elor sale, Efimov îl urmărea distrat È™i nerăbdător. I-a strîns totuÈ™i mîna cu căldură, i-a mulÈ›umit È™i, ca totdeauna, trecînd uÈ™or de la melan¬colie È™i de la cea mai adîncă modestie la cea mai mare semeÈ›ie È™i obrăznicie, i-a spus plin de trufie prietenului său că-l roagă să nu se neliniÈ™tească de soarta lui, că o să aibă el singur grijă de ea, că nădăjduieÈ™te să se bucure È™i el cît de curînd de protecÈ›ia cuiva, ca să dea un concert, È™i atunci va cîștiga din belÈ™ug È™i bani, È™i glorie. B. a dat din umeri, dar nu l-a contrazis È™i s-au despărÈ›it, dar se înÈ›elege că nu pentru multă vreme. Efimov a cheltuit repede banii căpătaÈ›i. A venit să-i mai ceară, apoi a venit a treia, a patra, a zecea oară pînă cînd B., pierzîndu-È™i răbdarea, nu l-a mai primit. De atunci n-a mai È™tiut nimic de el. Au trecut cîțiva ani. într-o zi, întorcîndu-se acasă de la o repe¬tiÈ›ie, lîngă uÈ™a unui birt murdar dintr-o ulicioară, B. s-a lovit de un om prost îmbrăcat, ameÈ›it de băutură, care l-a strigat pe nume. Era Efimov. Se schimbase foarte mult. Avea faÈ›a galbenă È™i buhăită. Pe obrazul lui descopereai din prima clipă pecetea de neÈ™ters a vieÈ›ii destrăbălate pe care o ducea. B. s-a bucurat foarte mult, dar n-a apucat să schimbe cu Efimov decît cîteva cuvinte, căci acesta l-a tîrît după el, în birt. Aci, într-o cămăruță mai retrasă, cu pereÈ›ii afumaÈ›i, B. a putut să-l vadă mai bine pe prietenul său. Curgeau zdrenÈ›ele de pe el, avea cizmele rupte, iar plastronul uzat al cămășii era plin de pete de vin. Părul începuse să-i încărunÈ›ească È™i să se rărească. — Ce-i cu tine ? Ce faci ? l-a întrebat B. Efimov s-a încurcat, ba, la început, s-a fîstîcit chiar È™i a răspuns cu vorbe fără È™ir È™i cu frînturi de fraze care l-au făcut pe B. să creadă că prietenul lui era nebun. In sfîrÈ™it, Efimov i-a mărturisit că 72 nu poate vorbi pînă nu bea puÈ›ină votca, dav că aici, la birt, nu mai are nici un credit. Spunînd aceasta, s-a înroÈ™it la față È™i a încercat să-È™i dea curaj, schițînd un gest de voioÈ™ie, dar atitudinea lui era atît de neobrăzată, de forÈ›ată È™i de supărătoare, încît lui B., care È™i-a dat seama că temerile lui se dovedeau pe deplin întemeiate, i-a făcut o impresie jalnică. Bun la suflet cum era, s-a simÈ›it înduioÈ™at de \tarea prietenului È™i a comandat totuÈ™i votcă. Efimov s-a schimbat la față de mulÈ›umire È™i s-a zăpăcit în aÈ™a hal, că l-au podidit lacri¬mile È™i era gata să sărute mîinile binefăcătorului său. In timpul me¬sei, B. a aflat, spre marea sa mirare, că nefericitul se însurase. Dar È™i mai mare i-a fost mirarea cînd l-a auzit pe Efimov spunînd câ soÈ›ia sa era cauza tuturor nenorocirilor lui È™i că însurătoarea i-a ucis talentul. — Cum aÈ™a ? l-a întrebat B. — Uite, frate, sînt doi ani de cînd n-am pus mîna pe vioară. Muierea mea-i bucătăreasă, o femeie grosolană, incultă. Lua-o-ar dracu !... Ne batem toată ziua, altceva nu facem. •—■ Dacă e aÈ™a, de ce te-ai însurat ? — Cînd am întîlnit-o pe ea, muream de foame. Avea vreo mie de ruble È™i m-am însurat aÈ™a, nebuneÈ™te. Dar ea s-a îndrăgostit de mine È™i mi s-a atîrnat de gît. Cine a pus-o ! Apoi, frățioare, banii s-au dus pe mîncare, pe băutură ! Mai putea fi vorba de talent ? Totul e pierdut! B. a observat că Efimov încerca, grăbit, să se justifice în faÈ›a lui. —■ Am părăsit totul, totul! a adăugat el. Apoi i-a spus că în ultimul timp atinsese aproape perfecÈ›iunea la vioară È™i, cu toate că B. era unul dintre cei mai buni violoniÈ™ti din oraÈ™, nici pe departe nu se putea compara cu el, Efimov. — Atunci, ce mai aÈ™tepÈ›i ? l-a întrebat B., mirat. N-ar fi bine să-È›i cauÈ›i un loc ? — Nu merită ! a zis Efimov, făcînd cu mîna un gest de nespusă plictiseală. Parcă pricepe ceva careva dintre voi, din ăia de acolo ! Ce È™tiÈ›i voi ? Pe dracu ! Nu È™tiÈ›i nimic, asta e ! Vă pricepeÈ›i să zdrăngăniÈ›i un joc oarecare pentru cine È™tie ce balet mizerabil — asta È™tiÈ›i! Dar violoniÈ™ti buni n-aÈ›i văzut, nici n-aÈ›i ascultat vreodată. Parcă are vreun rost să vă zgîndărească omul ? N-aveÈ›i decît să ră-mîneÈ›i aÈ™a cum sînteÈ›i! Spunînd acestea, Efimov a dat iar din mînă plictisit, clătinîn-du-se pe scaun, ameÈ›it de băutură. Apoi a început să stăruie pe lîngă B. să-i facă o vizită acasă, dar acesta a refuzat, i-a cerut adresa È™i i-a făgăduit că va trece pe la el chiar a doua zi. Efimov, după 73 ce a mincat È™i a băut bine, a început sa arunce priviri batjocori¬toare fostului său prieten, căutînd să-l înÈ›epe în fel È™i chip. La ple¬care, s-a repezit să-i È›ină È™uba scumpă, ca un inferior superiorului său. Trecînd prin faÈ›a primei camere, Efimov s-a oprit È™i l-a reco¬mandat pe B. chelnerilor È™i publicului ca prima È™i singura vioară din întreaga capitală. Intr-un cuvînt, în clipa aceea era pur È™i simplu dezgustător. Cu toate acestea, a adus dimineață B. a venit să-l vadă în mansarda unde locuiam pe ât cu toÈ›ii în cea mai neagră mizerie, într-o singură odaie. Imparii patru ani È™i trecuseră doi ani de cînd măicuÈ›a mea se măritase cu Efimov. Era nefericită. Mai înainte fusese guvernantă È™i era o femeie foarte instruită È™i frumoasă. Din pricina sărăciei, se măritase cu un funcÈ›ionar bătrîn, tatăl meu. Căs¬nicia lor a fost însă de scurtă durată. Tatăl meu a murit pe neaÈ™tep¬tate, È™i modesta moÈ™tenire rămasă de^pe urma lui a fost împărÈ›ită între moÈ™tenitorii săi. MăicuÈ›a mea s-a pomenit părăsită, cu mine în braÈ›e È™i cu o sumă neînsemnată de bani, partea ei de moÈ™tenire. Un loc de guvernantă cu un copil mic era greu de găsit. Tocmai atunci l-a întîlnit întîmplător pe Efimov È™i s-a îndrăgostit într-adevăi de el. Fire visătoare È™i plină de entuziasm, l-a socotit un geniu È™i a dat crezare vorbelor lui înfumurate despre viitorul strălucit care îl aÈ™tepta. O ademenea nobila misiune dea sprijini È™i îndruma un om genial È™i s-a măritat cu el. Dar chiar din prima lună, visurile È™i spe¬ranÈ›ele ei s-au spulberat _șî s-a trezit curînd în faÈ›a tristei realități. Efimov, care se pare case însurase într-adevăi numai pentru că măicuÈ›a mea avusese vreo mie de ruble, de îndată ce banii s-au cheltuit, È™i-a pus mîinile în sîa'i Ca È™i cum s-ar fi bucurat că are un pretext, s-a grăbit să declare tuturor cunoscuÈ›ilor săi că însurătoarea îi distrusese talentul È™i că el nu poate să lucreze într-o odaie înăbuÈ™i¬toare, de față cu o familie flămîndă. Că într-o asemenea situaÈ›ie nu-È›i mai arde de cîntat È™i de muzică È™i că, în sfîrÈ™it, aÈ™a-i fusese lui scris — să-l lovească o nenorocire ca asta. Cu timpul, a început să creadă È™i el că acuzaÈ›iile sale erau întemeiate È™i părea bucuros că găsise acest nou pretext pentru justificarea sa. Omul acesta ne¬fericit, cu talentul distrus, parcă era în continuă căutare de pretexte, spre a justifica toate insuccesele È™i nenorocirile sale. Nu se împăca de loc cu gîndul înfiorător că el era pierdut de mult È™i pentru tot¬deauna pentru artă. Lupta într-o încleÈ™tare spasmodică împotriva acestui gînd cumplit ca un coÈ™mar È™i cînd realitatea îl dobora, cînd i se deschideau ochii pentru cîteva clipe, i se părea că-È™i pierde min¬țile de groază. Nu-i venea prea uÈ™or să renunÈ›e la credinÈ›a care de atîția ani însemnase pentru el însăși viaÈ›a. Pînă în ultima clipă s-a mîngîiat eu nădejdea că încă nu era totul pierdut. In ceasurile de grea cumpănă, se îmbăta. BeÈ›ia, cu buimăceala ei hidoasă, îi mai alunga urîtul. în sfîrÈ™it, poate că nici nu-È™i dădea seama cît de ne¬cesară îi era soÈ›ia sa pe vremea aceea : era un pretext viu È™i, într-a¬devăr, pe tatăl meu vitreg aproape îl înnebunea ideea că, după ce-È™i va îngropa soÈ›ia, care-l nenorocise, toate vor reintra pe făgaÈ™ul lor normal. Biata mea măicuță nu-l putea înÈ›elege. Ca o adevărată visă¬toare, a fost înfrîntă chiar de la primii ei paÈ™i în realitatea vrăjmașă : a devenit supărăcioasă, arțăgoasă È™i înăcrită. Se certa neîncetat cu bărbatul ei, căruia îi făcea parcă plăcere s-o chinuiască, È™i-i cerea mereu să se apuce de lucru. însă orbirea lui, ideea fixă care-l ob¬seda, sminteala lui — toate acestea îi distruseseră aproape orice sensibilitate umană. Rîdea doar, È™i într-un moment de cumplită sin¬ceritate nu s-a sfiit să-i arunce în față jurămîntul că nu va pune mîna pe vioară pînă în clipa morÈ›ii ei. MăicuÈ›a, deÈ™i l-a iubit cu patimă pînă la ultima ei suflare, n-a putut să îndure viaÈ›a aceasta. Mereu suferindă, mereu îndurerată, traiul ei era un chin fără de sfîrÈ™it È™i, pe lîngă toate aceste nenorociri, mai trebuia să È™i mun¬cească pentru întreaga familie. A început să gătească pentru alÈ›ii, deschizînd o pensiune pentru externi. Dar soÈ›ul ei îi fura deseori toÈ›i banii, aÈ™a că ea era nevoită să-È™i lase clienÈ›ii să plece cu vasele goale. Cînd B. a venit la noi, ea se îndeletnicea cu spălatul rufelor È™i vopsitul hainelor vechi. AÈ™a o duceam de azi pe mîine, ca vai de lume, în mansarda noastră. B. a rămas uluit de mizeria în care trăiam. — Ce mi-ai tot îndrugat! i-a spus el tatălui meu vitreg. Ea È›i-a distrus talentul ? Văd că, dimpotrivă, ea te hrăneÈ™te. Dar tu ce lucrezi ? — Păi, nimic ! a răspuns tatăl meu vitreg. Dar B. nu cunoÈ™tea încă nici pe departe suferinÈ›ele măicuÈ›ei mele. Bărbatul îi aducea de multe ori în casă adevărate bande de puÈ™lamale È™i scandalagii, È™i atunci să fi văzut ce era ! B. a rămas multă vreme ia noi, încercînd să-l facă pe fostul său prieten să înÈ›eleagă anumite lucruri. Pînă la urmă, l-a ameninÈ›at că, dacă nu vrea să se îndrepte, nu-l va ajuta cu nimic È™i i-a spus fără ocol că bani nu-i dă, pentru că o să-i cheltuiască pe băutură. în sfîrÈ™it, l-a rugat să-i cînte ceva la vioară, ca să vadă ce s-ar putea face pentru el. Cînd tatăl meu vitreg s-a dus să-È™i ia vioara, B. a încercat pe furiÈ™ să-i dea mamei mele niÈ™te bani, dar ea a refuzat. I se întîmpla pentru prima dată să i se ofere de pomană ! Atunci B. 75 mi-a strecurat banii mie, È™i biata femeie a izbucnit în plîns. Tatăl meu vitreg a venit cu vioara, dar a cerut mai întîi să se aducă votcă, pentru că altfel nu poate cînta. I s-a adus băutura cerută È™i, după ce a băut, a început să se laude. — O să-È›i cînt o compoziÈ›ie de-a mea, din prietenie, i-a spus el lui B., È™i a scos de sub scrin un caiet gros, prăfuit. -— Toate astea sînt scrise de mine, a zis el, aratînd caietul. O să vezi È™i tu ! Astea, frate, nu-s fleacurile voastre de balet! B. a răsfoit în tăcere cîteva file, apoi a desfăcut notele pe care le adusese cu el È™i Ka rugat pe tatăl meu vitreg să lase la o parte compoziÈ›ia lui È™i să cînte după notele acelea. Tatăl meu s-a simÈ›it cam jignit, dar, temîndu-se să nu-l piardă pe noul său protector, s-a supus. Și atunci B. a văzut că într-adevăr fostul său confrate studiase È™i progresase mult de cînd se despărÈ›i-seră, deÈ™i se lăuda că de cînd cu însurătoarea nu mai pusese mîna pe arcuÈ™. S-o fi văzut atunci pe sărmana mea măicuță cît de fericită era ! Nu-È™i mai lua ochii de la bărbatul ei È™i era mîndră de el. Bunul B. s-a bucurat sincer È™i s-a hotărît să-i găsească de lucru ta¬tălui meu vitreg. Avea încă de pe atunci multe legături cu oameni de seamă, aÈ™a că l-a recomandat pe sărmanul său confrate, cerînd să fie sprijinit, după ce mai întîi l-a făcut pe acesta să făgăduiască solemn că se va purta bine. Deocamdată l-a îmbrăcat mai cuviincios pe socoteala sa È™i l-a prezentat cîtorva persoane sus-puse, de care depindea angajarea lui. Efimov s-a dovedit a fi mîndru numai în vorbe, pentru că a primit propunerea vechiului său prieten cu ne¬spusă bucurie. B. povestea mai tirziu că-i crăpa obrazul de ruÈ™ine din cauza linguÈ™irilor È™i temenelilor înjositoare ale tatălui meu vitreg, prin care acesta se străduia să-l îmbuneze, de teamă să nu-i piardă cumva protecÈ›ia È™i bunăvoinÈ›a. Dîndu-È™i seama că pășea pe calea cea bună, Efimov se lăsă chiar È™i de băutură. în sfîrÈ™it, a fost anga¬jat în orchestra unui teatru. A trecut proba cu bine, pentru că într-o singură lună de muncă stăruitoare izbutise să cîștige tot ce pierduse într-un an È™i jumătate din lipsă de exerciÈ›iu È™i a făgăduit că va studia mereu È™i-È™i va îndeplini noile sale îndatoriri conÈ™tiincios È™i cu punctualitate. Dar situaÈ›ia familiei noastre nu s-a îmbunătățit de loc. Tatăl meu vitreg nu-i dădea măicuÈ›ei nici un ban din leafa lui. O cheltuia toată în chefuri cu o droaie de prieteni noi cu care s-a grăbit să se înconjoare. Cei mai mulÈ›i erau servitori din teatru, co¬riÈ™ti, figuranÈ›i, într-un cuvînt, niÈ™to indivizi pe care-i putea domina, pentru că pe oamenii cu adevărat talentaÈ›i îi ocolea. Izbutise să le 76 impună un deosebit respect pentru persoana lui, grâbindu-se să le spună că este un talent uriaÈ™, nerecunoscut, că l-a nenorocit ne-vastă-sa È™i că, în sfîrÈ™it, capelmaistru! lor habar nu are ce-i aia muzică. își bătea joc de toÈ›i muzicanÈ›ii din orchestră, de piesele puse în scenă È™i chiar de autorii operelor jucate. Apoi a început să pălăvrăgească despre o nouă teorie a muzicii. Pînă la urmă, întreaga orchestră s-a săturat de el, pentru că se certase cu toÈ›i colegii È™i cu dirijorul, fusese impertinent cu toÈ›i È™efii săi, dobîndind astfel o re¬putaÈ›ie de certăreÈ› È™i neserios — un om de nimic. Nimeni nu-l mai putea suferi. într-adevăr, părea foarte ciudat ca un om atît de neînsemnat, cu apucături atît de urîte, un interpret lipsit de valoare, care cînta fără pic de tragere de inimă, să se răstească la toată lumea È™i să fie atît de lăudăros È™i de arogant! în cele din urmă, tatăl meu vitreg s-a certat cu B. Născocise o bîrfeală josnică împotriva lui, o calomnie ticăloasă, pe care o pusese în circulaÈ›ie, susÈ›inînd-o ca adevărată. După un serviciu neconÈ™tiin-cios de o jumătate de an, a fost dat afară din cauza beÈ›iei È™i a negli¬jenÈ›ei în îndeplinirea îndatoririlor sale. Dar Efimov nu a părăsit teatrul cu una, cu două. Și-a îmbrăcat iar zdrenÈ›ele de mai înainte, pentru că hainele bune le vînduse sau le amanetase pe toate. Venea pe la foÈ™tii săi colegi, care-l primeau cu sau fără voia lor. Colporta fel de fel de bîrfeli, pălăvrăgea vrute È™i nevrute, se plângea de viaÈ›a pe care era silit s-o ducă È™i-i poftea pe toÈ›i să vină acasă la dînsul ca s-o vadă pe ticăloasa de nevastă-sa. S-au găsit, fireÈ™te, cîte unii ca-re-È™i iroseau vremea ascultîndu-l, oameni care, după ce-l îmbătau pe confratele lor alungat, îl puneau să vorbească tot felul ds go¬gomănii. De obicei, era foarte spiritual È™i hazliu È™i-È™i presăra pălă¬vrăgeala cu vorbe veninoase È™i aprecieri cinice, plăcute unui anumit public. Era privit ca un măscărici trăsnit È™i hazliu, pe care, cînd nu aveau altă treabă, îl puneau să meliÈ›e din gură. Ba unii se amuzau ațîțîndu-l împotriva unui violonist abia sosit în oraÈ™. Cînd îi auzea, Efimov se schimba îndată la față, se zăpăcea È™i, ros de gelozie, se grăbea să afle despre ce violonist era vorba È™i dacă avea talent. Se pare că abia în această perioadă a vieÈ›ii sale a apărut adevărata lui scrînteală, care se accentua treptat — ideea fixă că ar fi cel mai mare violonist, cel puÈ›in la Petersburg, dar că e prigonit de soartă, nedreptățit, È™i că numai din pricina intrigilor de tot soiul rămăsese neînÈ›eles È™i necunoscut. Ba gîndul acesta îl È™i măgulea, fiindcă sînt oameni cărora le face mare plăcere să se creadă nedreptățiÈ›i È™i asu- 77 priÈ›i, să se tînguie în gura măre, sau să se mîngîie în tăcere, pie-cîndu-se adînc în faÈ›a propriei lor măreÈ›ii, nerecunoscute de alÈ›ii, îi È™tia pe degete pe toÈ›i violoniÈ™tii din Petersburg È™i, după părerea lui, nici unul dintre ei nu se putea măsura cu el. SpecialiÈ™tii È™i dile¬tanÈ›ii, care-l cunoÈ™teau pe bietul smintit, se distrau vorbind de față cu dînsul despre cutare sau cutare violonist talentat, renumit, pro-vocîndu-l, astfel, È™i pe el să vorbească. Le plăcea să-l întărite, îi desfătau vorbele lui usturătoare, aprecierile pline de tîlc È™i de miez, cînd își critica rivalii închipuiÈ›i. Adesea se întîmpla ca cei din jurul lui să nu-l înÈ›eleagă, dar erau convinÈ™i că nimeni altui nu se pri¬cepea să înfățiÈ™eze cu mai mare iscusință, în caricaturi prinse cu multă isteÈ›ime, celebritățile muzicale ale timpului. Ba chiar È™i artiÈ™tii de care-È™i bătea joc atît de crunt îi cam È™tiau de frică, pentru că-i cunoÈ™teau vorba necruțătoare È™i-È™i dădeau seama de temeiul atacu¬rilor È™i de justeÈ›ea aprecierilor lui, ori de cîte ori meritau într-adevăr să fie criticaÈ›i. ToÈ›i se obiÈ™nuiseră să-l vadă în culise È™i pe culoarele teatrului. Oamenii de serviciu îl lăsau să treacă nestingherit, ca pe un personaj care nu putea să lipsească de acolo. Ajunsese un fel de Thersit al teatrului2. AÈ™a a dus-o el vreo doi ani sau trei ani, dar pînă la urmă s-au plictisit toÈ›i de el, chiar È™i în rolul acesta de măscărici. L-au izgonit pentru totdeauna, È™i în ultimii doi ani ai vieÈ›ii sale nimeni dintre cei oare-l cunoÈ™teau pe tatăl meu vitreg nu l-a mai văzut nicăieri, de parcă ar fi intrat în pămînt. E ade¬vărat că B. l-a mai întâlnit de două ori. Lui i s-a părut atît de decă¬zut, încât compătimirea a învins din nou dezgustul, È™i l-a strigat ; dar tatăl meu vitreg s-a simÈ›it jignit, s-a prefăcut că mi-l aude, È™i-a tras pălăria ponosită peste ochi È™i a trecut mai departe. în sfârÈ™it, în dimineaÈ›a unei mari sărbători, B. a fost anunÈ›at că venise fostul său confrate Efimov, ca să-l felicite. B. i-a ieÈ™it în întâmpinare. Efimov, ameÈ›it de băutură, a început să-i facă temenele pînă la pămînt, bolborosind ceva nedesluÈ™it. Nu vroia nici în ruptul capului să intre în casă. încăpățînarea aceasta a lui își avea È™i ea tîlcul ei, căci spu¬nea el : „De, nu se cuvine ca un biet nenorocit ca mine să stea lîngă persoane atît de nobile ca dumneavoastră. Că pentru alde noi, oamenii mici, e bun È™i antreul pentru a vă face urări de sărbătoare, a ne închina adînc È™i a pleca". Pe scurt, s-a purtat prosteÈ™te, josnic È™i dezgustător de urît. Din ziua aceea, B. nu l-a mai văzut multă vreme, pînă în clipa catastrofei care a curmat firul acestei vieÈ›i în descompunere, al acestei vieÈ›i cangrenate È™i triste. Deznodământul a fost cumplit. Catastrofa este strîns legată nu numai de primele im¬presii ale vieÈ›ii mele, ci de întreaga mea viață. Iată cum s-au pe- 78 \ trecut lucrurile... Dar mai întîi trebuie să spun ce a fost copilăria mea È™i ce a însemnat pentru mine omul acesta, el, care a lăsat o urmă atît de dureroasă ân primele impresii ale copilăriei mele È™i a fost pricina morÈ›ii bietei mele măicuÈ›e. Amintirile mele încep de foarte tîrziu, abia după ce am împlinit opt ani. Nu È™tiu cum s-a făcut, dar întâmplările dinainte de această vîrstă nu mi-au lăsat o impresie atît de adâncă, îneît să-mi pot aduce aminte de ele. De pe la opt ani È™i jumătate îmi amintesc însă bine de tot ceea ce s-a petrecut zi de zi, fără întrerupere, ca È™i cum toate s-ar fi întâmplat abia ieri. Ce-i drept, parcă văd ca prin vis È™i cîte ceva din viaÈ›a mea de mai înainte : candela veÈ™nic aprinsă într-un colÈ› întunecat al odăii, lîngă o icoană veche, lovitura pe care mi-a dat-o într-o zi, pe stradă, un cal, de pe urma căreia, după cum mi s-a povestit mai tîrziu, am zăcut trei luni. îmi mai amintesc cum în timpul acestei boli m-am trezit într-o noapte lîngă mama cu care dormeam în pat, speriată de nălucirile stârnite de boală, de liniÈ™tea nopÈ›ii È™i de È™oarecii care rodeau duÈ™umeaua ântr-un colÈ›. M-am ghemuit sub plapumă È™i am tremurat de frică toată noaptea, fără a îndrăzni s-o trezesc pe măicuÈ›a, ceea ce mă face să cred că de ea mi-era teamă mai mult decît de orice. Dar, din clipa cînd am în¬ceput să-mi dau seama de mine însămi, am început să mă maturizez neaÈ™teptat de repede, să înÈ›eleg cu o înspăimântătoare uÈ™urință unele lucruri care nu erau de loc copilăreÈ™ti. Toate căpătau pentru mine o nespusă claritate, pricepeam totul neânchipuit de repede. Clipa în care firul amintirilor mele a ânceput să se depene mi-a lăsat o im¬presie puternică È™i apăsătoare. Impresia aceasta s-a repetat apoi zi de zi, accentuându-se mereu. Ea a dat un colorit sumbru È™i straniu anilor petrecuÈ›i ân casa părinÈ›ilor mei, precum È™i întregii mele co¬pilării. Astăzi îmi e de parcă mă trezisem deodată dintr-un somn adînc (deÈ™i atunci, se înÈ›elege, lucrul acesta nu mi se păruse atît de ui¬mitor). Mă văd într-o odaie mare, joasă, neaerisită È™i murdară. Pe¬reÈ›ii, spoiÈ›i cu un cenuÈ™iu spălăcit. într-un colÈ› se află un cuptor mare, rusesc. Ferestrele, înguste È™i lungi ca niÈ™te crăpături, dau spre stradă, sau, mai bine zis, spre acoperiÈ™ul casei de peste drum. Per- 79 văzul e atît de sus, că trebuie să aduc mai întîi un scaun, iar pe / scaun să aÈ™ez un scăunel, pentru ca abia de acolo să pot ajunge, cu chiu, cu vai la fereastră, unde îmi plăcea să stau cînd eram singură. De la fereastra odăii noastre se vede jumătate din oraÈ™. Locuiam/ chiar sub acoperiÈ™, într-o casă foarte mare, cu cinci etaje. Un divan vechi, acoperit cu muÈ™ama, desfundat È™i prăfuit, o masă simplă, albă, două scaune, patul măicuÈ›ei, într-un colÈ› un dulăpior cu nu È™tiu ce înăuntru, un scrin încremenit într-o rînă È™i un paravan de hîrtie, rupt, iată toată mobila noastră... Mi-amintesc că era pe înserat. In casă domnea neorînduiala, pe jos zăceau împrăștiate perii, cîrpe, blidele noastre de lemn, o sticlă spartă È™i nu mai È›in minte ce alte lucruri. Þin minte că mama era foarte tulburată, se zbuciuma È™i plîngea. Tatăl meu vitreg È™edea în¬tr-un colÈ›, îmbrăcat în veÈ™nica lui redingotă zdrenÈ›uită. El i-a spus ceva, zîmbind ironic. Atunci, È™i mai furioasă, ea a început să arunce iar pe jos perii È™i vase. Am izbucnit în plîns È™i m-am repezit È›ipînd să-i despart. îngrozită, î-am cuprins cu putere în braÈ›e pe tata. Vo¬iam să-l apăr, acoperindu-I cu trupul meu. Dumnezeu È™tie de ce mi se părea că mama se supăra degeaba pe el, că el n-avea nici o vină. Eram în stare să cer iertare pentru el, să îndur orice pedeapsă în locul lui. MăicuÈ›a mă înspăimînta È™i-mi închipuiam că È™i alÈ›ii se te¬meau tot atît de mult de ea. In prima clipă, mama a rămas uluită, apoi m-a luat de mînă È™i m-a tras după paravan. M-am lovit la mînă de pat È™i rrna durut destul de rău, dar teama era mai mare decît durerea, È™i nu m-am văitat. Mai È›in minte că măicuÈ›a i-a spus ceva tatei, cu amărăciune È™i aprindere, arătând spre mine (în această po¬vestire, îi voi spune È™i de aci înainte tată, pentru că am aflat abia mult mai tîrziu că nu mi-era tată bun). Cearta a È›inut vreo două ore È™i, în aÈ™teptarea mea înfrigurată, mă străduiam din răsputeri să ghicesc cum se va termina. Intr-un tîrziu, s-a potolit, È™i mama a plecat nu È™tiu unde. Tata m-a chemat la el, m-a sărutat, m-a mîn-gîiat pe cap È™i m-a luat în braÈ›e, iar eu, alintîndu-mă, m-am cuibărit la pieptul lui. A fost probabil cea dinÈ›ii mîngîiere părintească pe care am cunoscut-o È™i poate că tocmai din pricina ei abia din mo¬mentul acela îmi amintesc de toate atît de clar. Am mai băgat de seamă că mi^am cîștigat bunăvoinÈ›a tatei, pentru că i-am luat apă¬rarea, È™i atunci mi se pare că m-a străfulgerat pentru întîia oară gîndul că el suferă È™i îndură mult amar din pricina mamei. Din ziua aceea, gîndul acesta m-a urmărit neîncetat umplîndu-mi sufletul de revoltă. 80 Din clipa aceea a răsărit în mine o dragoste nemăsurată pentru tatăl meu, o dragoste ciudată, de fel copilărească. AÈ™ spune mai curînd că era un simțămînt matern de compătimire, dacă o astfel de definire a dragostei mele n-ar părea oarecum ridicolă, din cauză că eram un copil. Pe tatăl meu îl socoteam întotdeauna atît de vrednic de milă, atît de persecutat, de năpăstuit, de chinuit, îneît mi s-ar fi părut înspăimîntător È™i nefiresc să nu încerc a-i alina du¬rerea, să nu-l mîngîi pe cît mi-era cu putință. Dar nici pînă astăzi nu înÈ›eleg pentru ce mi-a intrat în cap ideea că tata este un astfel de martir, un om atît de nefericit ! Cine mi-a insuflat gîndul acesta ? Cum de a fost cu putință ca un copil ca mine să înÈ›eleagă, oricît de puÈ›in, insuccesele lui personale ? Și le înÈ›elegeam, deÈ™i le răs¬tălmăceam, adaptîndu-le felului meu de a gîndi; dar nici pînă as¬tăzi nu È™tiu cum de am ajuns să am impresia aceasta despre el. Poate că mama s-a purtat prea aspru cu mine È™i m-am apropiat de tatăl meu ca de o ființă care-mi împărtășea durerea. Am vorbit despre prima clipă de trezire din somnul prunciei, despre prima mea miÈ™care în viață. Chiar din clipa aceea, inima mi-a fost rănită È™i am început să mă maturizez cu o neînchipuită È™i isto¬vitoare repeziciune. Nu mă mai mulÈ›umeau impresiile dinafară. Am început să gîndesc, să judec, să observ, însă această observare a vieÈ›ii din jur era nefiresc de timpurie, aÈ™a că nu se putea ca închi¬puirea mea să nu transforme totul după tiparul ei, pomenindu-mă dintr-o dată într-o lume fantastică. în jurul meu toate îmbrăcau veÈ™mîntul basmului fermecat pe care mi-l povestea adesea tatăl meu, È™i pe care îl socoteam pe vremea aceea cu totul adevărat. în mintea mea s-au zămislit gînduri neobiÈ™nuite. Știam foarte bine —■ fără să-mi dau seama cum de-am ajuns să È™tiu —■ că trăiesc în¬tr-o familie ciudată, că părinÈ›ii mei nu seamănă de fel cu oamenii pe care-i întîîneam întâmplător pe vremea aceea. „De ce oare, mă întrebam eu, de ce toÈ›i ceilalÈ›i oameni au o cu totul altă înfățiÈ™are deeît aceea a tatălui È™i a mamei mele ? De ce alÈ›ii aveau feÈ›ele ve¬sele È™i de ce eram uimită că în ungherul nostru nimeni nu se bu¬cura, nimeni nu rîdea vreodată ?" Ce forță m-a împins, ce m-a în¬demnat pe mine, copil de nouă ani, să încerc cu atîta stăruință să înÈ›eleg, să prind, atentă, orice vorbă aruncată de cei pe care în-tîmplarea mi-i scotea în cale, fie pe scara noastră, fie pe stradă, cînd, pe înserate, acoperindu-mi zdrenÈ›ele cu caÈ›aveica cea veche a măicuÈ›ei melc, mă duceam la băcănie cu cîțiva bănuÈ›i de aramă în mînă, ca să cumpăr puÈ›in zahăr, ceai sau pîine ? Am înÈ›eles, dar nu-mi aduc aminte cum, că în ungherul nostru domnea o veÈ™nică 6 81 È™i insuportabilă nenorocire. Mă frămîntam, încercînd să mă dumi¬resc, de ce anume era aÈ™a, È™i nu È™tiu cine m-a ajutat să dezleg această taină în felul meu : vinovată era mama. Am socotit că ea era călăul tatălui meu È™i — repet — nu înÈ›eleg cum de s-a putut naÈ™te în mintea mea un gînd atît de groaznic. Și cu cît mă sim¬țeam mai aproape de tatăl meu, cu atît mai aprig o uram pe biata rnaică-mea. Chiar È™i astăzi, după atîta vreme, această amintire mă chinuieÈ™te amarnic. Dar iată o altă întîmplare, care a contribuit È™i mai mult la ciudata mea apropiere de tatăl meu. într-o seară — trecuse de ora nouă — mama m-a trimis la băcănie să cumpăr droj¬die. Tata nu era acasă. La întoarcere, mergînd pe stradă, m-am împiedicat, am căzut È™i am vărsat toată drojdia din ceaÈ™că. In prima clipă m-am gîndit la mînia maică-mi. Am încercat să mă ridic în picioare, dar n-am putut, È™i mîna stingă mă durea cum¬plit. Trecătorii s-au strîns în jurul meu ; o bătrînică m-a sprijinit, iar un băieÈ›el, care tocmai trecea în fugă pe acolo, m-a lovit cu o cheie în cap. în sfîrÈ™it, cei din jur au izbutit să mă ridice. Am strîns de pe jos cioburile ceÈ™tii È™i am pornit spre casă buimacă, abia tîrîndu-mi picioarele. Deodată, l-am zărit pe tata. Stătea în mijlocul mulÈ›imii adunată în faÈ›a casei unor oameni bogaÈ›i de peste drum de noi. Proprietatea unei familii nobile, casa era scăl¬dată în lumină. înaintea intrării aÈ™teptau o mulÈ›ime de trăsuri, È™i sunetele muzicii răzbăteau prin ferestre pînă afară în stradă. L-am apucat de poala redingotei, i-am arătat ceaÈ™ca spartă È™i, izbucnind în plîns, i-am spus că mi-e frică să mă întorc la mama. Nu È™tiu cum, dar eram sigură că îmi va lua apărarea. Dar pentru ce eram atît de sigură, cine mi-a insuflat sentimentul acesta, cine mi-a spus că el mă iubeÈ™te mai mult decît mama ? De ce oare m-am apropiat fără teamă de el ? M-a luat de mînă, m-a liniÈ™tit, apoi mi-a spus că vrea să-mi arate ceva È™i m-a ridicat în braÈ›e. Nu vedeam nimic, pentru că mă apucase tocmai de mîna lovită È™i mă durea îngrozitor, dar nu am scos nici un vaiet, de teamă să nu-l mîhnesc. Mă întreba mereu ce văd. Străduindu-mă din răsputeri să-i fac pe plac, i-am răspuns că văd niÈ™te draperii roÈ™ii. Þinîn-du-mă în braÈ›e, a vrut să treacă cu mine pe partea cealaltă a străzii, mai aproape de casa aceea. Atunci am izbucnit deodată în plîns È™i, îmbrățișîndu-l, l-am rugat să mă ducă mai repede sus, la măicuÈ›a. îmi amintesc că în seara aceea mîngîierile tatălui meu mă îndurerau È™i mă chinuia gîndul că unul dintre oamenii pe care doream atît de mult să-i iubesc mă mîngîia È™i-mi răspundea cu dragostea lui, pe cînd celălalt mă înfricoÈ™a È™i nu îndrăzneam să i, mă apropii de el. Dar mama aproape că nici nu s-a supărat pe mine È™i m-a trimis la culcare. Mîna mă durea tot mai rău È™i pînă la urmă au început să mă scuture frigurile. Cu toate acestea, eram neînchipuit de fericită că se terminase totul cu bine È™i toată noap¬tea am visat casa de peste drum cu draperiile roÈ™ii. A doua zi, m-am deÈ™teptat din somn cu un singur gînd — casa cu draperiile roÈ™ii. Abia a ieÈ™it mama pe poartă, că m-am È™i urcat pe pervazul ferestruicii, ca să mă uit pestedrum. Casa aceasta îmi ațîța de multă vreme curiozitatea de copil. îmi plăcea s-o privesc, mai ales în amurg, cînd pe străzi se aprindeau felina¬rele, È™i cînd draperiile, roÈ™ii ca purpura, străluceau parcă în ape sîngerii, ciudate, de după ferestrele înalte, cu geamuri mari, din-tr-o bucată, ale casei scăldată în lumină. Aproape totdeauna se opreau în faÈ›a intrării trăsuri luxoase, trase de cai minunaÈ›i, su¬perbi. Totul îmi stîrnea curiozitatea : È™i strigătele, È™i învălmășeala de la intrare, È™i felinarele multicolore ale trăsurilor, È™i femeile ele¬gante care coborau din căleÈ™ti. în închipuirea mea de copil, ve¬deam desfășurîndu-se un fast împărătesc, ca într-un basm ferme¬cat. Și de atunci, după întîlnirea cu tatăl meu în faÈ›a casei celei bogate, aceasta mi se părea de două ori mai minunată È™i mai atră¬gătoare decît înainte. ImaginaÈ›ia mea aprinsă a început să zămis¬lească tot felul de noÈ›iuni È™i de presupuneri, care mai de care mai bizare. Nu era de mirare că, trăind între oameni atît de ciudaÈ›i ca tata È™i mama, ajunsesem să fiu È™i eu un copil straniu, cu o fantezie exaltată. Mă izbea mai ales deosebirea dintre caracterele lor. Mă uimea, bunăoară, zbuciumul mamei mele, care se trudea fără odihnă, ca să procure cele trebuitoare traiului nostru sărăcă¬cios, învinuindu-l mereu pe tatăl meu că trebuie să muncească singură pentru toÈ›i. Mă întrebam, fără să vreau, oare de ce tata nu-i dă nici un ajutor È™i se poartă ca un străin în casa noastră ? Cîteva cuvinte ale mamei rni-au lămurit întrucîtva situaÈ›ia, căci am aflat cu oarecare mirare că tata era artist (cuvîntul mi s-a în-' tipărit bine în memorie), că avea talent, È™i mi-am închipuit numai-' decît că un artist trebuie să fie cu totul deosebit de ceilalÈ›i oameni. Se poate ca însuÈ™i felul de a se purta al tatălui meu să mă fi făcut să cred aÈ™a, sau poate că mai auzisem ceva în legătură cu asta È™i nu-mi mai aduc aminte ce anume. Ciudat de limpede mi-au sunat ' în ureche vorbele pe care tatăl meu le-a rostit într-o zi, în faÈ›a mea, cu însufleÈ›ire. Spunea că „va veni vremea cînd nici el nu va mai trăi în mizerie, cînd va fi È™i el un domn, un om bogat È™i că, în sfîr¬șit, după moartea mamei, v,a renaÈ™te la o nouă viață". Mi-amintesc 82 83 ca atunci cînd am auzit pentru prirna dată aceste cuvinte, in-ani înspăimîntat. N-am mai putut să rămîn în odaie È™i am fugit în săliță. Am stat acolo, în frig, sprjiinită de pervazul ferestrei, aco-perindu-mi faÈ›a cu mîinile, È™i am plîns amar. Mai tîrziu, însă, după ce frămîntasem multă vreme în minte cele auzite È™i mă deprin¬sesem cu această înspăimîntătoare dorință a tatălui meu, fantezia mi-a venit deodată în ajutor. Și, din cauză că nu mai puteam în¬dura chinul neÈ™tiinÈ›ei, am fost nevoită să presupun neapărat ceva. Cum s-a întîmplat nu mai È™tiu, dar pînă la urmă a început să mă stăpînească gîndul că, după moartea mamei, tata va părăsi locuinÈ›a noastră tristă È™i vom pleca împreună undeva, în altă parte. Unde anume ? La această întrebare închipuirea mea nu a fost niciodată în stare să răspundă lămurit. îmi amintesc numai atît: că prin visările mele se perinda tot ceea ce fantezia putea să creeze mai strălucit, mai somptuos È™i mai măreÈ›, tot ceea ce putea să înfrumuseÈ›eze locul acela unde ne vom duce amîndoi, pentru că eram încredinÈ›ată că vom pleca negreÈ™it împreună. îmi închipuiam că vom fi bogaÈ›i chiar din prima clipă È™i că nu voi mai fi nevoită să alerg la băcănie. Drumurile după cumpărături mi-erau foarte neplăcute, pentru că, ori de cîte ori ieÈ™eam pe stradă, mă chinuiau copiii din vecini, È™i mi-era tare teamă de ei, mai ales cînd duceam lapte sau ulei. Știam doar ce pedeapsă aspră mă aÈ™tepta acasă, dacă se întîmpla să le vărs. în visările mele îmi plăcea să-mi închipui că tata va avea haine bune È™i vom locui într-o casă plină de strălucire. Și iată că acum casa cea bo¬gată cu draperii roÈ™ii de peste drum È™i întîlnirea mea cu tata în faÈ›a ei veneau să-mi aprindă imaginaÈ›ia. Presupunerile mele se precizau dintr-o dată : o să ne mutăm chiar în casa asta È™i o să trăim acolo în veÈ™nică sărbătoare È™i fericire. De atunci priveam de la fereastră în fiecare seară, cu o curiozitate nepotolită, casa cea vrăjită. Vedeam trăsuri adunate în faÈ›a ei, oaspeÈ›i eleganÈ›i, cum nu mai întîlnisem nicicînd. Mi se părea că aud sunetele unei muzici minunate revărsîndu-se prin ferestre. Priveam cu nesaÈ› um¬brele care se desenau pe perdele È™i mă străduiam fără răgaz să ghicesc ce se întîmpla acolo înăuntru. îmi închipuiam că acolo e raiul È™i o sărbătoare fără de sfîrÈ™it. Am început să urăsc locuinÈ›a noastră sărăcăcioasă È™i zdrenÈ›ele pe care le purtam. într-o seară, cînd mama m-a certat È™i mi-a poruncit să mă dau jos de pe per¬vaz, unde mă cățărasem ca de obicei, în mintea mea a încolÈ›it ideea că dinadins nu mă lasă să mă uit la casa de peste drum, ca să-mi iau gîndul de la ea, pentru că nu se bucura de fericirea 84 noastră È™i voia s-o zădărnicească... Toată seara am urmărit-o cu atenÈ›ia încordată, bănuitoare. Mă întreb, oare cum de s-a putut strecura în sufletul meu atîta cruzime față de o ființă mereu chinuită ca mama ? Abia acum îmi dau seama cîtă suferință a îndurat È™i nu-mi pot aminti fără adîncă durere de această martiră. Chiar È™i atunci, în perioada •■ aceea întunecată a copilăriei mele ciudate, în epoca dezvoltării atît de nefireÈ™ti a acestui început de viață, mi se strîngea adesea inima de durere È™i de milă — È™i neliniÈ™tea, tulburarea È™i îndoiala mi se strecurau în suflet. Uneori, chiar de pe atunci, mi se răzvră¬tea conÈ™tiinÈ›a È™i, chinuită de grea suferință, simÈ›eam că sînt ne¬dreaptă cu mama. Dar mă înstrăinasem de ea È™i nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să mă alinte. Și astăzi se întîmpla destul de des ca frînturi de amintiri, în aparență neînsemnate, să-mi înve- -, nineze È™i să-mi răscolească sufletul. Mi-aduc aminte că într-o seară (ceea ce voi povesti acum este, fără îndoială, meschin, banal : È™i grosolan, dar tocmai astfel de amintiri mă chinuiesc parcă mai mult È™i mi s-au întipărit mai dureros în memorie), în lipsa tatei, mama voia să mă trimită la băcănie să cumpăr ceai È™i zahăr. Dar tot chibzuia È™i È™ovăia, numărând cu glas tare bănuÈ›ii de aramă — jalnica sumă pe care o avea de cheltuială. A stat È™i a socotit aÈ™a vreo jumătate de oră È™i tot nu s-a hotărît. Cîteodată cădea într-un fel de uitare de sine — desigur din pricina suferinÈ›elor pe care le îndura. Parcă o văd numărînd bănuÈ›ii È™i È™optind ceva, încet, domol, de parcă vorbele i-ar fi ieÈ™it din gură fără voia ei. Avea buzele supte È™i obrajii cadaverici, mîinile îi tremurau È™i, întotdea¬una cînd vorbea singură, dădea mereu din cap. — Nu, nu se poate, a murmurat ea, piivindu-mă. Mai bine mă culc. Ce zici ? Vrei să te culci È™i tu, NetoÈ™ka ? Nu i-am răspuns. Atunci mi-a ridicat uÈ™or capul È™i m-a învă¬luit într-o privire atît de blîndă, atît de duioasă, È™i un zîmbet atît de matern i-a înseninat È™i i-a luminat chipul, încît inima a prins să-mi zvîcnească dureros. Și-mi mai spusese È™i NetoÈ™ka, ceea ce însemna că în clipa aceea simÈ›ea o dragoste adîncă pentru mine. Diminutivul acesta de NetoÈ™ka mi-l dăduse chiar ea, de drag, formîndu-l din numele meu Anna. De cîte ori îmi spunea NetoÈ™ka, È™tiam că voia să mă alinte. Eram miÈ™cată, aÈ™ fi vrut s-o îmbrățiÈ™ez, să mă ghemuiesc la pieptul ei È™i să plîng împreună cu ea. Biata măicuÈ›a mea m-a mîngîiat îndelung pe cap, cu miș¬cări maÈ™inale, poate fără să-È™i mai dea seama că mă mîngîie, ros¬tind mereu : „FetiÈ›a mea, Anneta, NetoÈ™ka !" Mă podidiseră la- 85 Im**1* crimile, dar m-am stăpînit. Mă încăpățînam să nu-mi trădez îndu¬ioÈ™area, deÈ™i sufeream cumplit. Nu, cruzimea mea față de ea nu putea să fie firească. Nu era cu putință să fiu atît de pornită îm¬potriva mamei mele, numai din cauza asprimii ei. Dragostea mea nemăsurată, plină de fantezie, pentru tatăl meu, îmi pocise sufle¬tul — asta era. Mă deÈ™teptam uneori noaptea, în colÈ›ul meu, în patul prea strîmt, sub plapuma friguroasă, È™i, nu È™tiu de ce, dar de fiecare dată mă cuprindea teama. Buimacă de somn, mi-amin-team că nu demult, cînd eram mai mică, dormeam cu mama È™i nu-mi era atît de teamă cînd mă trezeam noaptea. Cum mă ali¬peam de ea, cum închideam ochii È™i o strîngeam mai tare în braÈ›e, adormeam ca prin farmec. SimÈ›eam că în adîncul sufle¬tului meu, nici chiar acum nu puteam să n-o iubesc. Mai tîrziu am descoperit că mulÈ›i copii sînt groaznic de nesimÈ›itori; în schimb, cînd îndrăgesc pe cineva, atunci îl iubesc nețărmurit. AÈ™a s-a întîmplat È™i cu mine. Uneori, în cămăruÈ›a noastră, săptămîni întregi se aÈ™ternea o liniÈ™te de moarte. Tata È™i mama obosiseră de atîta ceartă, iar eu trăiam lîngă ei, ca întotdeauna, mereu tăcută, cu gîndurile mele, mereu tristă, cu dorurile È™i visurile mele. Scrutîndu-i cu luare-aminte pe amîndoi, am înÈ›eles raporturile dintre ei: mi-am dat seama de veÈ™nica lor vrăjmășie surdă, de întreaga amărăciune È™i grozăvie a vieÈ›ii dezordonate care se cuibărise în ungherul nos¬tru. Dar am înÈ›eles totul, fără a pătrunde cauzele È™i efectele, ci numai atît cît putea să discearnă mintea mea de atunci. Mi-amin-tesc că în serile lungi de iarnă mă ghemuiam într-un colÈ› al odăii, È™i de acolo îi urmăream cu priviri lacome ceasuri în È™ir. Cercetam cu atenÈ›ie faÈ›a tatălui meu È™i mă străduiam să-i ghicesc gîndurile, să aflu ce-l frămîntă atît de mult. Uneori mă uimea È™i mă înspăi-mînta purtarea mamei. Se plimba neobosită, ore de-a rîndul, de la un capăt la altul al camerei, adesea chiar È™i noaptea, cînd o chinuia insomnia. Umbla mereu È™i È™optea ceva, ca pentru sine în¬săși, de parcă ar fi fost singură în odaie, ba desfăcînd braÈ›ele, ba încrucișîndu-le la piept, ba frîngîndu-È™i mîinile, apăsată de o tris¬teÈ›e cumplită, fără leac. Alteori, lacrimile îi curgeau È™iroaie pe obraz, poate fără să-È™i dea seama de ele, pentru că din cînd în cînd cădea într-un fel de uitare. Suferea de o boală foarte grea È™i nu se îngrijea de loc. Singurătatea È™i tăcerea pe care nu îndrăzneam s-o curm mă apăsau din ce în ce mai tare. Trecuse un an de cînd trăiam o viață conÈ™tientă, frămîntată de gînduri, de visuri fără sfîrÈ™it, chi- 86 nuită de doruri nedesluÈ™ite, tainice, care mijeau in mine fără veste. Eram din ce în ce mai sălbatică, de parc-aÈ™ fi crescut în pădure, în sfîrÈ™it, tata a observat cel dintîi schimbarea prin care tre¬ceam ; m-a chemat lîngă el È™i m-a întrebat de ce-l privesc atît de stăruitor. Nu mai È™tiu ce i-am răspuns. îmi amintesc doar că a căzut pe gînduri; apoi, într-un tîrziu, uitîndu-se la mine, mi-a spus că va aduce chiar a doua zi un abecedar, ca să mă înveÈ›e carte. Am aÈ™teptat abecedarul cu mare nerăbdare È™i m-am fră-mîntat toată noaptea, încereînd să mi-l închipui, pentru că nu prea È™tiam ce înseamnă UB abecedar. A doua zi, tata s-a apucat într-adevăr să mă înveÈ›e c*rte. Am priceput numaidecît ce mi se cerea È™i învățam repede È™i u$br, pentru că È™tiam că-i fac plă¬cere. Au fost anii cei mai fericiÈ›i din viaÈ›a mea de atunci. Cînd mă lăuda pentru sîrguinÈ›a mea, cînd mă mîngîia pe cap È™i mă săruta, izbucneam în plîns de atîta fericire. încetul cu încetul, m-a îndrăgit. Acum aveam curajul să-i vorbesc, È™i de multe ori se întîmpla să stăm amîndoi de vorbă ceasuri în È™ir, fără să obo¬sesc, cu toate că uneori nu înÈ›elegeam nimic din ceea ce spunea. Dar mă temeam să nu-È™i închipuie cumva că mă plictisesc cu el, È™i de aceea mă străduiam din răsputeri să-l fac să creadă că în¬țeleg totul. în sfîrÈ™it, È™i-a luat obiceiul să-È™i petreacă serile cu mine. De cum se lăsa amurgul, tata se întorcea acasă, iar eu ve¬neam lîngă el cu abecedarul. Mă aÈ™eza pe un scăunel în faÈ›a lui, iar după lecÈ›ie îmi citea dintr-o carte. Nu înÈ›elegeam nimic din ceea ce citea, dar rîdeam într-una, crezînd că-i fac plăcere. Și, într-adevăr, îl distram, căci văzîndu-mă pe mine rîzînd, se înve¬selea È™i el. Tot cam pe vremea aceea, într-o seară, după lecÈ›ie, mi-a spus o poveste. Auzeam pentru întîia dată o poveste. Ședeam ca vrăjită, arzînd de nerăblare să aflu ce se mai întîmpla. Mă pomeneam pe meleaguri necunoscute È™i spre sfîrÈ™itul basmului eram nespus de fericită. Asta nu pentru că povestea m-ar fi im¬presionat atît de mult, ci pentru că eram convinsă că totul era adevărat, È™i mă grăbeam să dau frîu liber fanteziei mele bogate, împletind realitatea cu născocirea. Curînd, a apărut în închipuirea mea È™i casa cu draperiile roÈ™ii. Tot aici, nu È™tiu prin ce minune, rolul personajului principal îl întruchipa tatăl meu, cu toate că el era povestitorul. Mama era È™i ea acolo, ne tăia calea È™i nu ne lăsa să plecăm împreună spre meleaguri necunoscute È™i, în sfîrÈ™it, sau, mai bine zis, în primul rînd, apăream eu însămi — cu visu¬rile mele stranii, cu capul doldora de fantasmagorii, de năluciri neroade È™i absurde. Toate acestea se învălmășeau în aÈ™a hal în 87 Capul meu, încît foarte curînd a pus stăpînire pe mine un adevă¬rat haos, È™i am pierdut pentru cîtva timp orice măsură, orice simÈ› al realității. Pluteam, Dumnezeu È™tie pe ce tărîmuri! Ardeam de nerăbdare să vorbesc cu tatăl meu despre viitor, să-i aflu dorin¬țele, să-mi spună unde avea de gînd să mă ducă cu el după ce vom părăsi, în sfîrÈ™it, mansarda noastră. Eram încredinÈ›ată că toate acestea se vor întîmpla în scurt timp, dar cum se vor înfăptui — nu È™tiam, aÈ™a că mă chinuiam, frămîntîndu-mi mintea ca să aflu. Uneori — È™i aceasta se întîmpla de obicei seara •— mi se părea că în orice clipă tata putea să-mi facă semn cu ochiul, pe furiÈ™, să ies pe săliță fără să mă vadă mama. In trecere, luam abece¬darul È™i tabloul nostru, o mizerabilă litografie lipsită de valoare care atîrna de cînd lumea pe perete È™i pe care hotărîsem s-o iau negreÈ™it cu mine. Apoi, tot pe ascuns, fugeam undeva, de unde să nu ne mai întoarcem niciodată la mama. într-o seară, măicuÈ›a lipsea de acasă. Am ales o clipă cînd tata era mai bine dispus decît de obicei — ceea ce se întîmpla ori de cîte ori bea puÈ›in vin — m-am apropiat de el È™i am început să-i vorbesc, hotărîtă să ajung repede la ceea ce mă frămînta. In sfîrÈ™it, am izbutit să-l fac să rîdă. Atunci l-am cuprins în braÈ›e, strîngîndu-l cu putere, È™i, cu inima fremătînd de teamă, pregătindu-mă pentru o des¬tăinuire înfricoșătoare,- vorbind fără È™ir È™i bîlbîindu-mă, am în¬ceput să-l descos : unde o să mergem, cînd o să plecăm, ce o să luăm cu noi, cum o să trăim, È™i, în sfîrÈ™it, dacă ne vom duce în casa cu draperiile roÈ™ii ? — Care casă ? Ce draperii roÈ™ii ? Ce tot bălmăjeÈ™ti ? Ce-s aiurelile astea, prostuÈ›o ? Atunci m-am speriat mai rău decît înainte È™i am început să-i explic că după moartea mamei nu vom mai sta la mansardă, că ne vom duce undeva împreună, vom fi bogaÈ›i È™i fericiÈ›i, È™i la urmă îl asiguram că toate acestea mi le făgăduise chiar el. Eram convinsă că tatăl meu îmi vorbise într-adevăr mai înainte de toate acestea — cel puÈ›in aÈ™a mi se părea. —• Mama ? Moartă ? Cînd o să moară mama ? repetă el, sehim-bîndu-se la față, privindu-mă uluit È™i încruntîndu-È™i sprîncenele dese, înspicate. Ce tot pălăvrăgeÈ™ti, sărmană copilă, prostuÈ›o... Apoi m-a dojenit multă vreme, spunîndu-mi că sînt un copil prost, care nu înÈ›elege nimic... È™i multe altele pe care le-am uitat. Știu doar atît — că părea foarte mîhnit. Nu am priceput nimic din mustrările lui È™i nu mi-am dat seama cît de mult suferea din cauză că nu uitasem cuvintele pe care le aruncase mamei la mî- 88 nie, într-o clipă de adîncă amărăciune, È™i că le frămîntasem cu atîta stăruință în mintea mea. In orice stare sufletească s-ar fi aflat, oricît de smintit ar fi fost el atunci, nu se putea totuÈ™i să nu-l uluiască ceea ce auzea. DeÈ™i nu înÈ›elegeam de loc pentru ce se supărase, m-am întristat amarnic È™i am început să plîng. îmi închipuiam că ceea ce ne aÈ™tepta era, probabil, atît de important, încît nu se cuvenea ca un copil prost ca mine nu numai să po¬menească de asta, dar nici măcar să se gîndească la aÈ™a ceva. De altfel, deÈ™i nu înÈ›elegeam nimic din cîte-mi spusese, bănuiam to¬tuÈ™i că o jignisem pe mama. Atunci m-a cuprins teama È™i simÈ›eam, îngrozită, cum îndoiala mi se furiÈ™ează în suflet. Tata a încercat să-mi potolească plînsul È™i zbuciufnul, m-a liniÈ™tit, mi-a È™ters la¬crimile cu mîneca È™i mi-a poruncit să nu mă mai bocesc. După aceea, a mai rămas cîteva timp tăcut. Stătea încruntat, frămîntat de gînduri. Apoi a început să vorbească iarăși, dar, oricît mă si¬leam, nu puteam prinde tîlcul vorbelor lui. Judecind după cuvin¬tele de care-mi mai aduc aminte, cred că a încercat să-mi explice cine este el, că este un mare artist, că nimeni n-a înÈ›eles că e înzestrat cu foarte mult talent. M-a întrebat dacă am priceput, È™i i-am răspuns, fireÈ™te, că am priceput. Apoi m-a pus să repet că, are talent. I-am spus : „Ai talent". Auzind aceste vorbe, a zîmbit, pentru că, în cele din urmă, i s-o fi părut È™i lui caraghios că dis¬cută cu mine o chestiune atît de serioasă. Convorbirea noastră a fost curmată de Karl Feodorîci, care tocmai intrase. Am început să rîd È™i m-am înveselit de-a binelea, cînd tăticu, arătînd spre noul venit, mi-a spus : — Uite, îl vezi pe Karl Feodorîci ? N-are pic de talent. Acest Karl Feodorîci era un personaj foarte hazliu. îmtîlnisem pînă atunci prea puÈ›ini oameni, aÈ™a că nu l-am uitat. Parcă-l văd : neamÈ› de origină — se numea Meyer — se născuse în Germania È™i venise în Rusia mînat de dorinÈ›a arzătoare de a intra în corpul de balet de la Petersburg. Cum însă era un dansator foarte prost, nu a fost angajat nici măcar pentru figuraÈ›ie. îl foloseau în teatru numai pentru anumite ieÈ™iri. Juca roluri mute în suita lui Fortin-bras3, sau, travestit în cavaler de Verona, apărea pe scenă în¬tr-un grup de douăzeci de cavaleri, care-È™i vînturau săbiile de carton, exclamînd : „Vom muri pentru regele nostru !" Cred că un alt actor mai devotat rolurilor sale decît acest Karl Feodorîci n-a existat pe lume. Dar cea mai groaznică nenorocire È™i durere a întregii sale vieÈ›i a fost nereuÈ™ita sa la corpul de balet. Pentru el, coregrafia era mai presus decît orice altă artă, È™i Karl Feodorîci 89 se simÈ›ea în felul lui tot atît de legat de ea cum era tatăl meu legat de vioară. Se împrieteniseră pe vremea cînd lucrau amîndoi la teatru, È™i de atunci eÈ™uatul figurant nu l-a mai părăsit pe tata. Se întîlneau foarte des, își deplîngeau împreună soarta vitregă È™i amîndoi regretau că oamenii nu fuseseră în stare să le recunoască talentul. NeamÈ›ul era omul cel mai sentimental, cel mai duios din lume È™i nutrea pentru tata un sentiment de prietenie înflăcărată È™i dezinteresată. Mi se părea însă că tata nu se simÈ›ea prea apro¬piat de el È™i-l îngăduia ca prieten în lipsa altuia. Iar pe lîngă aceasta, în exclusivismul lui, tata nu putea să înÈ›eleagă în ruptul capului că È™i dansul era o artă, ceea ce-l jignea pînă la lacrimi pe bietul neamÈ›. Cunoscîndu-i slăbiciunea, îl necăjea mereu È™i-È™i bătea joc de sărmanul Karl Feodorîci, care se aprindea È™i-È™i pier¬dea firea, încercînd să-i demonstreze contrarul. Mai târziu am aflat de la B. multe despre acest Karl Feodorîci. B. îl poreclise fluieră-vînt de Niirnberg. Tot el mi-a povestit foarte multe despre prietenia dintre acesta È™i tatăl meu. între altele, mi-a spus că se întîlneau destul de des È™i, după ce se afumau puÈ›in, începeau să-È™i jelească soarta È™i să se tînguie că rămăseseră niÈ™te artiÈ™ti necu¬noscuÈ›i. Mi-amintesc È™i eu de întîlnirile lor È™i parcă mă văd cum, tot uitîndu-mă la cei doi oameni ciudaÈ›i, începeam È™i eu să mă smiorcăi fără rost. Asta se întîmpla de obicei în lipsa mamei de acasă. NeamÈ›ul se temea grozav de ea È™i totdeauna aÈ™tepta pe săliță, pînă cînd ieÈ™ea cineva de la noi, È™i, dacă afla că mama e înăuntru, o zbughea pe scări în jos. Aducea de fiecare dată cu el niÈ™te poezii germane È™i ni le citea cu glas tare, înflăcărat, iar după aceea le declama într-o rusească stîlcită, ca să le înÈ›elegem È™i noi. Asta îl înveselea foarte mult pe tata, iar eu rîdeam uneori cu lacrimi. Intr-o zi, le-a căzut în mînă o carte rusească de care au rămas nespus de încîntaÈ›i amîndoi, È™i de atunci citeau din ea aproape de fiecare dată cînd se întîlneau. Era o dramă în versuri, scrisă de un autor rus binecunoscut pe vremea aceea. Primele versuri le-am memorat atît de bine, îneît mai tîrziu, după mulÈ›i ani, cînd cartea mi-a căzut întîmplător în mînă, am recunoscut-o numaidecît. în drama aceea era vorba despre soarta nefericită a unui mare pictor, un oarecare Ghennaro sau Jacobo4, care în¬tr-un loc exclama : „Sînt ignorat!", iar în altă parte striga : „Am fost recunoscut!" sau, „Sînt lipsit de har !", pentru a exclama apoi din nou, cu cîteva rînduri mai jos : „Am talent!" SfîrÈ™itul era foarte trist. FireÈ™te că era vorba de o lucrare cu totul lipsită de valoare, dar — miracol I — îi emoÈ›iona pînă la lacrimi pe cei 90 doi cititori naivi, care găseau că eroul principal seamănă cu ei. îmi aduc aminte că uneori Karl Feodorîci se înflăcăra atît de tare, îneît sărea de pe scaun, se repezea în celălalt colÈ› al odăii È™i ne ruga stăruitor, cu lacrimi în ochi, pe tata È™i pe mine — mie-mi spunea mademoiselle — să apreciem pe loc dacă într-a¬devăr soarta È™i oamenii îl nedreptățesc. Apoi începea să danseze, executînd tot felul de figuri, rugîndu-ne în gura mare să-i spunem fără ocol dacă este sau nu artist È™i dacă se poate susÈ›ine că este lipsit de talent. Tata se înveselea È™i îmi făcea pe furiÈ™ un semn cu ochiul, ca È™i cum ar fi vrut să mă înÈ™tiinÈ›eze din vreme că acuÈ™i-acuÈ™i o să-l ia peste picior pe neamÈ› È™i o să facem mare haz. Pe mine mă pufnea rîsul, dar tata mă ameninÈ›a cu degetul, È™i mă stăpîneam, sufocîndu-mă de rîs. Nici astăzi nu-mi pot aminti fără să zîmbesc de aceste scene. Parcă-l văd pe sărmanul Karl Feodorîci: mic de statură, foarte slab, cu părul încărunÈ›it, avea nasul roÈ™u, adus È™i veÈ™nic murdar de tutun, È™i niÈ™te picioare strîmbe, diforme. Cu toate acestea, mîndru parcă de forma lor, el purta pantalonii strîns lipiÈ›i pe pulpă. Cînd se oprea după un ultim salt în poziÈ›ia finală, cu mîinile avîntate spre noi, zîmbin-du-ne întocmai ca dansatorii pe scenă în încheierea unui dans, tata tăcea cîteva clipe, parcă neputîndu-se hotărî să-È™i spună pă¬rerea, îl lăsa dinadins pe dansatorul nerecunoscut în această po¬ziÈ›ie, pînă cînd Karl Feodorîci începea să se balanseze pe un pi¬cior, străduindu-se din răsputeri să-È™i menÈ›ină echilibrul. în sfîrÈ™it, tata se uita la mine cu o mină foarte serioasă, ca È™i cum m-ar fi poftit să fiu martoră nepărtinitoare la judecată. Atunci, privi¬rile sfioase, rugătoare, ale dansatorului se aÈ›inteau asupra mea. — Nu, Karl Feodorîci, degeaba, nu merge ! spunea, în sfîrÈ™it, tata, prefăcîndu-se că nu-i face nici o plăcere să mărturisească amarul adevăr. Atunci, din pieptul lui Karl Feodorîci izbucnea un adevărat geamăt de durere. Dar omul se potolea îndată, se înviora È™i, gesticulînd precipitat, ne cerea din nou să-l privim atent, asigurîndu-ne că nu dansase după sistemul cel mai potrivit È™i implorîndu-ne să-l mai judecăm o dată. Apoi se repezea iarăși în capătul celălalt al odăii È™i uneori executa săriturile cu atîta zel, îneît ajungea cu capul pînă-n tavan È™i se lovea rău de tot, dar îndura durerea cu eroism, ca un spartan. în sfîrÈ™it, încremenea iar în poziÈ›ia finală È™i din nou întindea spre noi mîinile tremurînde, cu zîmbetul pe buze, cerîndu-ne să-i hotărîm soarta. Dar tata, neînduplecat, tot atît de mohorît ca mai înainte, răspundea : 91 — Nu, Karl Feodorîci, aÈ™a È›i-o fi È›ie scris, degeaba, nu merge ! Atunci, nemaiputîndu-mă stăpîni, izbucneam în rîs, iar tata îmi urma exemplul. în sfârÈ™it, Karl Feodorîci își dădea seama că ne băteam joc de el, se înroÈ™ea de indignare È™i, cu ochii plini de lacrimi È™i cu adîncă amărăciune — care, deÈ™i caraghioasă, ra-a făcut mai tîrziu să mă gîndesc cu o marc părere de rău la omul acesta nefericit •— îi spunea tatei: — Tu, prieten viclean ! Apoi își înÈ™făca pălăria È™i pleca grăbit, jurîndu-se pe toÈ›i sfinÈ›ii că nu va mai pune piciorul în casa noastră. Dar supărarea lui nu È›inea prea mult. Peste cîteva zile apărea iar, È™i iar începea lectura faimoasei drame, È™i iar curgeau È™iroaie de lacrimi, după care naivul Karl Feodorîci ne ruga din nou să judecăm dacă într-adevăr soarta È™i oamenii îl nedreptățesc, implorîndu-ne ca de data aceasta să nu ne batem joc de el È™i s-o facem cît so poate de serios, ca niÈ™te adevăraÈ›i prieteni. Intr-o zi, mama m-a trimis la băcănie să cumpăr ceva. Mă întorceam acasă, È›inînd cu grijă în mînă un bănuÈ› de argint, restul pe care-l primisem de la băcan. Cînd am ajuns pe scara noastră, m-am întîlnit cu tata, care tocmai pleca de acasă. I-am zîmbit ca de obicei, pentru că nu-mi puteam stăpîni bucuria cînd îl vedeam, iar el, apleeîndu-se să mă sărute, a zărit banul din mîna mea. Am uitat să spun că mă obiÈ™nuisem atît de mult cu expresia fe¬ței lui, că-i ghiceam de la prima privire aproape orice gînd. Cînd îl vedeam trist, simÈ›eam că mi se rupe inima. Și tristeÈ›ea lui era mai mare mai ales cînd nu avea nici un ban ca să-È™i facă rost de băutură, care-i intrase în sînge. Cînd l-am întîlnit atunci pe scară, mi s-a părut că i se întîmplase ceva neobiÈ™nuit. Avea ochii tulburi È™i privirea rătăcită ; la început, nici nu mă observase. De cum a zărit însă banul strălucind în mîna mea, s-a înroÈ™it, apoi a pălit, a dat să întindă mîna să mi-l ia, dar È™i-a retras-o numaidecît. Se cunoÈ™tea că se lupta cu sine însuÈ™i. In sfîrÈ™it, stăpînindu-se, ini-a poruncit să urc sus, iar el a coborît cîteva trepte. Dar s-a oprit pe neaÈ™teptate È™i m-a strigat scurt. Părea foarte tulburat. — Ascultă, NetoÈ™ka, mi-a spus el, dă-mi mie banii, c-o să È›i-i dau eu îndărăt. Ii pui tu în palma lui tăticu, nu-i aÈ™a ? Tu eÈ™ti o fetiță bună, NetoÈ™ka ! Parcă presimÈ›isem că aÈ™a se va întîmpla. Dar nu i-am dat banii imediat, pentru că m-am gîndit la supărarea mamei. Apoi 92 mâ opicu sfiala È™i mai ales ruÈ™inea instinctivă pentru muie însămi È™i pentru tata. El a băgat de scamă repede ce se petrecea în mine È™i s-a grăbit să-mi spună : — Ei, lasă, nu-i nevoie ! Nu mai e nevoie !... — Ba nu, ba nu, tăticule, ia-i! O să spun că i-am pierdut, că mi i-au luat copiii din casa de alături. —- Aha ! Ei, bine, bine ! Știam eu că eÈ™ti o fetiță deÈ™teaptă, a zis el zîmbind. Buzele îi tremurau È™i nu-È™i mai ascundea îneîn-tarea cînd s-a văzut cu banii în mînă. EÈ™ti o fetiță bună ! EÈ™ti îngeraÈ™ul meu ! Dă-mi mînuÈ›a să È›i-o sărut 1 Și mi-a apucat mîna, dînd s-o sărute, dar mi-am retras-o re¬pede. Mă cuprinsese un fel de milă de el, È™i un sentiment de ru¬șine mă chinuia tot mai tare. Am urcat scara în goană, înfricoÈ™ată, lăsîndu-l pe tata jos, fără să-mi iau rămas bun de la el. Cînd am ajuns sus, îmi dogoreau obrajii, È™i inima îmi zvîcnea cu putere în piept din pricina unui simțămînt apăsător, cum nu mai cunos¬cusem pînă atunci. Cu toate acestea, i-am spus mamei cu destulă îndrăzneală că scăpasem banul în zăpadă È™i nu-l mai puteam găsi. Mă aÈ™teptam cel puÈ›in la o bătaie, dar nu s-a întîmplat aÈ™a. E drept că, la început, din cale afară de necăjită, mama È™i-a cam ieÈ™it din fire, căci eram îngrozitor de săraci. A È›ipat la mine, dar s-a răzgîndit numaidecît È™i nu m-a mai dojenit. Mi-a spus numai că sînt o fetiță nemdemînatică, neglijentă, È™i că, după cum se vede, o iubesc prea puÈ›in, pentru că nu am grijă de banul ei. Mustrările ei m-au mîhnit mai tare decît dacă m-ar fi bătut. Mama începuse să mă cunoască bine. își dădea seama de sensibilitatea mea, care se transforma adesea într-o iritare bolnăvicioasă, È™i, făcîndu-mi reproÈ™uri amare că nu È›in la ea, È™tia că mă va impre¬siona mult mai mult È™i mă va face să fiu în viitor mai grijulie. Spre seară, cînd se apropia clipa întoarcerii tatălui meu, am ieÈ™it ca de obicei să-l aÈ™tept pe sală. De data aceasta eram foarte tulburată. Mustrările de conÈ™tiință mă răscoleau cumplit. In sfîr¬șit, a venit, È™i m-am bucurat nespus că s-a întors, ca È™i cum aÈ™ fi aÈ™teptat să-mi aducă o uÈ™urare. Era cam ameÈ›it de băutură, dar îndată ce m-a zărit, È™i-a luat un aer misterios, emoÈ›ionat. M-a chemat în taină într-un colÈ›. Acolo, aruneînd priviri sfioase spre uÈ™a noastră, a scos din buzunar o turtă dulce, pe care o cumpă¬rase pentru mine, È™i a început să mă povățuiască în È™oaptă ca nu cumva să mai iau vreodată din banii măicuÈ›ei È™i să-i ascund de ea, că e urît, ruÈ™inos È™i foarte condamnabil să faci aÈ™a ceva ; că 93 de data asta âm făcut-o, fireÈ™te, numai pentru că cî, tăticul, avu¬sese mare nevoie de bani, dar că o să-i dea înapoi È™i o să pot spune că i-am găsit; că e ruÈ™inos să iei de la mama, È™i să nu mă gîndesc să mai fac una ca asta vreodată, iar dacă-l voi asculta È™i pe viitor, o să-mi mai cumpere turtă dulce. Ba a mers atît de de¬parte, încît mi-a spus că trebuie să-mi fie milă de mama, că era rău bolnavă, sărmana, È™i că ea singură munceÈ™te pentru noi toÈ›i. îl ascultam îngrozită, cu lacrimi în ochi, tremurînd din tot trupul. Eram atît de uluită, că încremeniesm locului, cu gura încleÈ™tată. în sfîrÈ™it, după ce mi-a poruncit să nu mai plîng È™i să nu-i spun măicuÈ›ei nimic din cele întîmplate, tata a intrat în odaie. Mi-am dat seama că era È™i el foarte tulburat. în seara aceea nu m-a mai părăsit groaza È™i atunci pentru întîia oară nu am îndrăznit să să mă uit la tata sau să mă apropii de el. De altfel, mi se părea că È™i dînsul se ferea de privirea mea. Mama se plimba prin odaie în lung È™i-n lat, bolborosind ceva, pierdută, ca de obicei. Se sim¬țise rău toată ziua È™i avusese o criză. Pînă la urmă, din pricina zbuciumului meu sufletesc, au început să mă scuture frigurile. în noaptea aceea, torturată de năluciri bolnave, n-am închis ochii. în sfîrÈ™it, n-am mai putut îndura chinul È™i am izbucnit într-un plîns amarnic. Plînsul meu a trezit-o din somn pe mama. Ea m-a strigat È™i m-a întrebat ce am. Nu i-am răspuns, dar am început să plîng È™i mai tare. Atunci mama a aprins o luminare È™i a venit lîngă mine, încercînd să mă liniÈ™tească. Credea că m-am speriat de ceva în vis. „Vai, ce fetiță prostuță ! a zis ea. Și acum mai plîngi cînd visezi urît ? Hai, lmiÈ™teÈ™te-te !..." Apoi m-a sărutat È™i mi-a spus să vin să dorm lîngă dînsa. Dar eu nu vroiam, nu îndrăz¬neam să mă duc la ea È™i s-o îmbrățiÈ™ez. Mă chinuiam îngrozitor, îmi venea să-i mărturisesc totul. Era cît pe-aci s-o È™i fac, dar m-a oprit gîndul la tata È™i faptul că-mi spusese să nu destăinuiesc nimic din ceea ce se întîmplase. „Sărmana mea NetoÈ™ka ! a zis măicuÈ›a, culcîndu-mă în pat È™i învelindu-mă cu o haină veche de-a ei, deoarece băgase de seamă că tremuram toată, scuturată de fri¬guri. Mă tem că o să fii È™i tu bolnavă ca mine !" Spunînd aceste cuvinte, s-a uitat la mine cu atîta tristeÈ›e, că n-am mai putut să-i îndur privirea, am închis ochii strîngînd pleoapele cu putere, È™i m-am întors cu faÈ›a la perete. Nu mai È™tiu cînd m-a cuprins somnul, dar È›in minte că i-am mai auzit multă vreme, ca prin vis, È™oapta adormitoare. Nicicînd n-am îndurat chinuri mai cum- plite. Mi se rupea inima de durere. A doua zi dimineaÈ›a m-am simÈ›it mai bine. Am început să vorbesc cu tata, fără să pomenesc nimic de întîmplările din ajun, pentru că-mi închipuiam că asta-i va.face mare plăcere. într-adevăr, de unde pînă atunci se încrunta ori de cîte ori se uita la mine, acum s-a înveselit numaidecît. Cînd m-a văzut înviorată, parcă l-a cuprins o bucurie, o mulÈ›umire aproape copilărească. Mama a plecat curînd de acasă, È™i el nu s-a mai putut stăpmi. A început să mă sărute atît de tare, că m-a apucat un fel de exaltare : rîdeam È™i plîngeam în acelaÈ™i timp. în sfîrÈ™it, rai-a spus că, deoarece sînt o fetiță atît de cuminte È™i de bună, o să-mi arate ceva foarte frumos, care o să-mi facă mare plăcere. Apoi s-a descheiat la vestă È™i a scos din sîn o cheie pe care o purta la gît, prinsă de un È™iret negru. Aruncîndu-mi din cînd în cînd priviri pline de taină, vrînd parcă să citească în ochii mei marea bucurie pe care își închipuia că trebuie s-o simt, a deschis cufărul È™i a scos de acolo, cu multă băgare de seamă, o cutie neagră cu o înfățiÈ™are ciudată. N-o mai văzusem niciodată pînă atunci. A luat cutia în mînă, cu sfială, È™i deodată, parcă, s-a transformat cu totul. Zîmbetul i-a pierit de pe față È™i o expre¬sie solemnă i-a luat locul. în sfîrÈ™it, a deschis cutia cu cheiÈ›a cea misterioasă È™i a scos din ea un obiect necunoscut, un obiect de o formă foarte ciudată. L-a luat în mînă plin de grijă, cu evlavie, spunîndu-mi că e vioara lui, instrumentul lui. Mi-a vorbit apoi multă vreme cu glasul scăzut, grav, dar nu am înÈ›eles nimic mai mult decît ceea ce È™tiam înainte : că era artist, că avea talent È™i că va veni ziua cînd o să cînte la vioară ; că, în sfîrÈ™it, o să fim cu toÈ›ii bogaÈ›i È™i o să trăim foarte fericiÈ›i. L-au podidit lacrimile, care-i curgeau È™iroaie pe obraji. Eram foarte miÈ™cată. în cele din urmă, a sărutat vioara È™i mi-a întins-o È™i mie s-o sărut. Dîndu-È™i seama că vreau s-o văd mai bine, m-a chemat lîngă patul măicuÈ›ei È™i mi-a dat vioara în mînă, cu toate că tremura de teamă ca nu cumva s-o stric. Am luat-o È™i întîmplător i-am atins coardele. S-a auzit un sunet uÈ™or. •— Asta-i muzică ! am zis eu, uitîndu-mă la tata. — Da, da, muzică ! a repetat el freeîndu-È™i mîinile mulÈ›umit. „EÈ™ti un copil cuminte, un copil bun !" Dar în ciuda laudelor È™i a îneîntării lui, mi-am dat seama că-i era frică să nu-i stric vioara È™i m-a cuprins È™i pe mine teama. AÈ™a că m-am grăbit să i-o dau îndărăt. Tata a aÈ™ezat-o cu aceeaÈ™i grijă ca mai înainte la locul ei, a încuiat cutia È™i a pus-o în cufăr. După aceea a început să 05 mă mîngîie iar pe cap, făgăduindu-mi că întotdeauna cînd voi fi cuminte, bună È™i ascultătoare, îmi va arăta vioara, aÈ™a ca acum. Și astfel vioara ne-a mai alinat amîndurora durerea. Abia seara, înainte de a pleca de acasă, tata mi-a È™optit să nu uit cumva ceea ce-mi spusese în ajun. AÈ™a creÈ™team eu în ungherul nostru, È™i, puÈ›in cîte puÈ›in, dragostea mea -— ba nu, pasiunea mea, deoarece nu cunosc un cuvînt mai potrivit care să exprime sentimentul meu năprasnic, chinuitor, pentru tatăl meu —- degenera într-o iritabilitate bol¬năvicioasă. Nu mai aveam decît o singură plăcere : să mă gîndesc, să visez la el; o singură dorință : să fac tot ceea ce i-ar putea aduce o mulÈ›umire cît de mică. Mi-aduc aminte că de multe ori îl aÈ™teptam pe scară să se întoarcă din oraÈ™, adesea tremurînd, învineÈ›ită de frig, numai È™i numai ca să aflu o clipă mai devreme că sosise È™i să-l pot vedea mai repede ! Cînd se întîmpla să mă alinte puÈ›in, aproape că înnebuneam de fericire. TotuÈ™i, uneori mă chinuia cumplit gîndul că sînt atît de rece cu biata mea mamă. Cîteodată mi se sfîșia inima de tristeÈ›e È™i de milă, privind-o. Nu se putea ca veÈ™nica lor vrajbă să mă lase nepăsătoare, trebuia să aleg între amîndoi, trebuia să mă alătur unuia din ei. Și iată că trecusem de partea acestui om pe jumătate nebun, numai pen¬tru că mi se părea atît de umilit, atît de vrednic de compasiune, È™i pentru că, de la început, îmi captivase, atît de inexplicabil pentru mine, întreaga fantezie. Dar, cine È™tie ? Poate că m-am alipit de el tocmai din cauza ciudățeniei lui — chiar È™i înfățiÈ™area lui era ciudată —, pentru că nu era aÈ™a de grav È™i de posac ca mama, pentru că era aproape nebun È™i făcea adesea bufonerii È™i gium¬buÈ™lucuri copilăreÈ™ti È™i pentru că, în sfîrÈ™it, de el nu mă temeam ca de mama È™i-i purtam chiar mai puÈ›in respect decît ei. Parcă era mai de seama mea. încetul cu încetul, m-am convins că-l dominam, că mi-l supusesem È™i că ajunsesem să-i fiu necesară. In forul meu interior mă mîndream cu asta, mă simÈ›eam trium¬fătoare È™i, dîndu-mi seama cît de mare nevoie avea de mine, îmi îngăduiam uneori chiar să cochetez cu el. într-adevăr, acest ciudat ataÈ™ament al meu semăna, poate, mai bine, cu un roman... Dar acestui roman nu i-a fost sortit să dureze prea mult. Foarte curînd, mi-am pierdut părinÈ›ii. ViaÈ›a lor s-a sfîrÈ™it printr-o catastrofă îngrozitoare, a cărei amintire mă apasă greu È™i dureros. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Pe vremea aceea, o veste neobiÈ™nuită răscolise Petersburgul. Se zvonise că va sosi celebrul S ... È›. Lumea muzicală era în mare fierbere. CîntăreÈ›i, actori, poeÈ›i, pictori, melomani, ba chiar È™i cîte unii care în viaÈ›a lor nu simÈ›iseră nimic pentru muzică È™i mărturiseau că nu pricep o iotă din ea, s-au năpustit să ia bilete, cu o nerăbdare plină de neastîmpăr. Sala devenise neîncăpătoarc chiar È™i numai pentru a zecea parte a entuziaÈ™tilor cărora le dăduse mîna să plătească douăzeci È™i cinci de ruble pe un bilet. Insă renumele european al lui S ... È›, bătrîneÈ›ea lui încununată cu lauri, nesecata prospeÈ›ime a talentului său, faptul că în ultima vreme apărea foarte rar în faÈ›a publicului, precum È™i zvonul că aceasta era ultima lui călătorie prin Europa înainte de retragerea sa definitivă — toate acestea își făcuseră efectul. Intr-un cuvînt, emoÈ›ia era profundă È™i covîrÈ™itoare. După cum am mai spus, sosirea oricărui violonist nou, a unui talent cît de cît cunoscut, avea asupra tatălui meu vitreg un efect foarte neplăcut. întotdeauna se grăbea să fie printre primii care să-l asculte pe artistul nou venit, ca să-i aprecieze cît mai repede măiestria. Adesea, laudele aduse străinului de cei din jurul său îl îmbolnăveau, È™i nu-È™i găsea astîmpăr pînă nu descoperea vreo gre¬șeală de interpretare, pentru a-È™i trîmbiÈ›a apoi părerea pretu¬tindeni, în cuvinte pline de ironie usturătoare. Bietul nebun cre¬dea că nu există decît un singur talent pe lume, un singur artist — È™i acest artist era, fireÈ™te, el însuÈ™i. Vestea despre sosirea genia¬lului muzicant S ... È› a avut asupra lui un efect zguduitor. Tre¬buie să spun că în ultimii zece ani nu trecuse prin Petersburg nici un artist celebru, care să se fi putut compara măcar pe departe cu S... È›. De aceea, tatăl meu nu avea de unde să cunoască măiestria unor violoniÈ™ti europeni de înaltă virtuozitate. Mi s-a povestit mai tîrziu că de îndată ce s-a răspîndit primul zvon despre sosirea lui S ... È›, tatăl meu vitreg È™i-a făcut din nou apariÈ›ia în culisele teatrului. Se spunea că venise acolo foarte emoÈ›ionat È™i neliniÈ™tit, în căutarea unor amănunte cît mai bogate despre S ... È› È™i despre viitorul concert. Nu mai fusese văzut de multă vreme în culise, aÈ™a că apariÈ›ia sa își produse efectul. Cineva, voind, probabil, să-l întărite puÈ›in, i-a spus provocator : »Ei bine, scumpul meu Egor Petrovici, acum n-o să mai asculÈ›i muzică de balet, ci o muzică din pricina căreia o să-È›i pierzi — Opere, voi. II liniÈ™tea pentru tot restul zilelor tale !" Se zice că, auzind această glumă, tatăl meu vitreg ar fi pălit. Cu toate acestea, a răspuns cu un zîmbet forÈ›at: „Vom vedea ! Vom vedea ! E lesne să lauzi ceva ce n-ai văzut! Mi se pare că S ... È› n-a cîntat decît la Paris, È™i numai francezii au stîrnit atîta zarvă în jurul lui! Ei, dar cine DU È™tie cîte parale fac francezii ăștia !" È™i altele de felul acesta. Cei din jurul lui au izbucnit în hohote de rîs. Bietul om s-a simÈ›it jignit, dar, stăpînindu-se, a adăugat că, de altfel, nu merită să mai spună nici un cuvînt, pentru că oricine își va da seama foarte curînd, peste două zile, ce-i cu toate miracolele astea. B. povesteÈ™te că în aceeaÈ™i zi, spre seară, se întîlnise pe stradă cu prinÈ›ul H., un cunoscut admirator al muzicii, înzestrat cu o profundă înÈ›elegere È™i dragoste față de artă. Și cum mergeau împreună, vorbind despre artistul care tocmai sosise, la un colÈ› de stradă, B. l-a zărit deodată pe tatăl meu în faÈ›a vitrinei unui magazin, privind È›intă un afiÈ™ care anunÈ›a cu litere mari concertul lui S . . . È›. —■ 11 vedeÈ›i pe omul acesta ? a zis B., arătîndu-l pe tatăl meu. — Cine e ? a întrebat prinÈ›ul. — AÈ›i mai auzit de el. Este Efimov, despre care v-am vorbit de cîteva ori È™i căruia i-aÈ›i acordat cîndva chiar protecÈ›ia dum¬neavoastră. -— Ah, foarte interesant! a zis prinÈ›ul. Mi-ai povestit multe despre el. Se spune că are mult haz. AÈ™ vrea să-l ascult. —■ Nu merită, È™i ar fi, de altfel, neplăcut, i-a răspuns B. Nu È™tiu ce impresie v-ar face, dar de cîte ori îl văd, mi se sfîșie inima. ViaÈ›a lui este o cumplită È™i oribilă tragedie. II cunosc foarte bine È™i, oricît de păcătos ar fi, în sufletul meu nu s-a stins simpatia pentru el. SpuneaÈ›i mai adineauri că trebuie să fie un om interesant. E adevărat, dar îți face o impresie dezolantă. Mai întîi, e nebun. In al doilea rînd, nebunul acesta a comis trei crime, pentru că, în afară de faptul că s-a nenorocit pe sine însuÈ™i, a mai nenorocit încă două fiinÈ›e : pe soÈ›ia È™i pe fiica sa. îl cunosc bine ; dacă ar căpăta certitudinea că a săvîrÈ™it aceste crime, ar muri chiar în aceeaÈ™i clipă. Iată toată grozăvia dramei sale : de opt ani este aproape convins că a săvîrÈ™it aceste crime È™i de opt ani luptă cu propria lui conÈ™tiință È™i nu ajunge să recunoască faptul că e vorba de un adevăr, È™i nu de o bănuială. — Spuneai că e sărac ? a zis prinÈ›ul. — Da, însă acum sărăcia este aproape o fericire pentru el, pentru că-i serveÈ™te de pretext. El poate să susÈ›ină oriqînd că numai sărăcia e de vină, fiindcă dacă ar fi fost bogat, lipsa de griji i-ar fi lăsat timp să muncească, È™i atunci toată lumea s-ar fi convins de valoarea lui artistică. S-a însurat, împins de ciudata nădejde că mia de ruble pe care o avea soÈ›ia lui îl va ajuta să se pună pe picioare. S-a purtat ca un visător, ca un poet ■— de altfel, aÈ™a a fost toată viaÈ›a. ȘtiÈ›i dumneavoastră ce repetă el într-una, de opt ani de zile ? Că numai soÈ›ia sa este vinovată de toate nenorocirile lui, că numai ea îl împiedică să ajungă un mare artist. El stă cu braÈ›ele încruciÈ™ate È™i nu vrea să muncească. TotuÈ™i, de n-ar fi fost soÈ›ia sa, el ar fi ajuns cel mai nenorocit om de pe pămînt. De cîțiva ani nu s-a mai atins de vioară, È™i È™tiÈ›i de ce ? Pentru că ori de cîte ori ia arcuÈ™ul în mînă, este silit să recunoască în sinea lui că nu reprezintă nimic, că este o nulitate, nu un artist. Pe cînd atunci cînd arcuÈ™ul zace aruncat undeva într-un colÈ›, mai poate să spere vag că aceasta nu-i adevărat. E un visător. își închipuie că va ajunge o celebritate mondială aÈ™a, din senin, prin cine È™tie ce minune. Deviza lui este : aut Caesar, aut nihil *, ca È™i cum ar fi cu putință să devii Caesar, aÈ™a, dintr-o dată, cît ai bate din palme. E însetat de glorie. Dacă setea de glorie devine imboldul de căpetenie al unui artist, el nu mai poate fi socotit artist, pentru că a pierdut simÈ›ul artistic esenÈ›ial, adică dragostea pentru artă numai pentru că e artă, È™i nu altceva, nu glorie. S ... È›, dimpotrivă, în clipa în care pune mîna pe arcuÈ™, uită toiul pe lumea asta, în afară de muzică. Pentru el locul cel dmtîi îl ocupă vioara, al doilea — banul È™i abia în al treilea rînd mi se pare că vine gloria. Aceasta este oea din urmă grijă a sa... ȘtiÈ›i ce-l preocupă acum pe acest nenorocit ? a adăugat B. arătînd spre Efimov. îl frămîntă gîndnl cel mai stupid, fel mai meschin, mai jalnic È™i rnai ridicol din lume : este el un artist mai mare decît S . . . È› ! Asta-l preocupă ! DovediÈ›i-i că nu-i artist È™i va încredinÈ›ez că va muri pe loc, ca lovit de trăsnet, pentru câ nimic nu e mai îngrozitor decît să te desparÈ›i de ideea fixă căreia i-ai jertfit întreaga ta viață, idee zămislită totuÈ™i pe un teren profund real, fiindcă la început a avut o adevărată vocaÈ›ie pentru muzică. — AÈ™ fi curios să aflu ce se va întîmpla cu el, cînd îl va auzi pe S ... È›, a zis prinÈ›ul. * Sau Caesar, sau nimic (lat.). — Da, făcu B., gînditor. Dar va reveni îndată la ale lui. Sminteala sa e mai tare decît adevărul, È™i omul va născoci pe loc un pretext oarecare. — Crezi? a întrebat prinÈ›ul. In clipa aceasta au ajuns în dreptul tatălui meu. Tata ar fi Vrut să treacă neobservat, dar B. s-a oprit să-i vorbească. L-a întrebat dacă se va duce la concertul lui S . . .È›. Tata i-a răspuns cu o prefăcută nepăsare că nu È™tie dacă se va duce, pentru că avea treburi mai importante decît concertele È™i virtuozii străini, dar că va încerca, totuÈ™i, să găsească un ceas-două libere, de ce nu ? S-ar putea să vină la un concert. Apoi a aruncat lui B. È™i prinÈ›ului o privire grăbită È™i neliniÈ™tită, a zîmbit bănuitor, a dus mîna la pălărie, a înclinat capul È™i a plecat sub cuvînt că e foarte ocupat. Știam încă din ajun că pe tata îl frămînta ceva. Nu-mi dădeam seama ce anume, dar îl vedeam foarte neliniÈ™tit. Chiar È™i mama obser-vase acest lucru. Ea era atunci foarte grav bolnavă È™i abia se È›inea pe picioare. Tata intra È™i ieÈ™ea mereu pe ușă. De dimi¬neață veniseră să-l vadă trei sau patru musafiri, foÈ™tii lui colegi, ceea ce m-a mirat foarte mult, fiindcă în afară de Karl Feodorîci nu mai văzusem aproape niciodată oameni străini în casă la noi. De cînd tata își pierduse locul de la teatru, ne părăsiseră toÈ›i. în sfîrÈ™it, a sosit într-un suflet È™i Karl Feodorîci, aducînd un afiÈ™. Eu ascultam ce vorbeau È™i-i urmăream în tot ce făceau. Eram ioarte îngrijorată de ceea ce se petrecea, de parcă numai eu uÈ™ fi fost vinovată de neliniÈ™tea È™i de zbuciumul pe care le des¬luÈ™eam pe faÈ›a tatălui meu. AÈ™ fi dat orice să pot înÈ›elege ce vorbeau. De S ... È› auzeam pentru întîia oară. Apoi am priceput că trebuia să ai cel puÈ›in cincisprezece ruble ca să-l poÈ›i asculta pe acest S ... È›. Mai È›in minte că la un moment dat tata È™i-a ieÈ™it din fire È™i a dat din mină a lehamite, spunînd că È™tie el cîte parale fac geniile astea de prin străinătăți, talentele astea nemai¬pomenite 1 Că-l cunoaÈ™te È™i pe S ... È›. Că toÈ›i jidovii ăștia umblă să se pricopsească în Rusia, pentru că ruÈ™ii sînt naivi È™i lesne încrezători, mai cu seamă cînd e vorba de neghiobiile scornite de francezi. Pe vremea aceea înÈ›elegeam ce înseamnă cuvintele lipsit de talent. OaspeÈ›ii au rîs cu poftă È™i au plecat curînd, lăsîndu-l pe tata foarte prost dispus. Am înÈ›eles că se supărase pe S ... È› din cine È™tie ce pricină È™i, vrînd să-i fac pe plac È™i să-i mai risipesc tristeÈ›ea, m-am apropiat de masă, am luat afiÈ™ul È™i am început să-l citesc cu glas tare, rostind numele lui S... È›. 100 Apoi, uitîndu-mă la tata, care È™edea îngîndurat pe scaun, am spus rîzînd : „O fi vreunul din ăia cum e Karl Feodorîci! N-o fi nimic de capul lui 1" Tata a tresărit, parcă speriat, mi-a smuls afiÈ™ul din mînă, a început să È›ipe È™i să bată din picioare, apoi È™i-a înÈ™făcat pălăria È™i s-a năpustit afară din odaie. Dar s-a întors îndată, m-a chemat să ies puÈ›in pe sală, m-a sărutat È™i, plin de neliniÈ™te È™i de teamă ascunsă, a început să-mi spună că sînt un copil deÈ™tept È™i bun, È™i că, desigur, n-o să vreau să-l mîhnesc, că aÈ™tepta să-i fac un mare serviciu, dar nu ini-a destăinuit ce anume. II ascultam încurcată, fiindcă ghicisem că vorbele È™i mîn-gîierile lui erau lipsite de sinceritate, ceea ce-mi răvășea sufletul. Starea lui mă neliniÈ™tea atît de mult, încît îngrijorarea devenise un adevărat chin. A doua zi, în timpul mesei — era în ajunul concertului — tata era extrem de abătut. Se schimbase îngrozitor la față È™i se uita mereu ba la mine, ba la măicuÈ›a. In sfîrÈ™it, am rămas uimită cînd l-am auzit întrebînd-o ceva pe mama, pentru că nu vorbea cu ea aproape niciodată. După masă, a început să-mi dea tîrcoale într-un chip cu totul neobiÈ™nuit. Sub fel de fel de pretexte, m-a chemat de mai multe ori să ies pe sală, È™i acolo, uitîndu-se neli¬niÈ™tit în jur, de parcă s-ar fi temut să nu-l vadă cineva, mă mîngîia pe cap, mă săruta È™i-mi spunea într-una că sînt un copil bun, ascultător È™i că, desigur, îl iubesc pe tăticu È™i-o să fac tot ce-mi va cere el. Toate acestea m-au adus într-o stare de nespusă tulbu¬rare. In sfîrÈ™it, cînd m-a chemat pentru a zecea oară să ies afară în capul scării, m-am lămurit. Cu faÈ›a chinuită, trist, privind neliniÈ™tit în toate părÈ›ile, m-a întrebat dacă nu È™tiu cumva unde a pus mama cele douăzeci È™i cinci de ruble pe care le adusese ieri dimineaÈ›a. Cînd l-am auzit, am înlemnit de groază. Speriat de un zgomot pe scară, tata s-a grăbit să plece, lăsîndu-mă singură. S-a întors acasă abia seara. Era trist, tulburat È™i plin de îngrijorare. S-a aÈ™ezat pe un scaun, fără să scoată o vorbă, aruncîndu-mi din cînd în cînd cîte o privire sfioasă. îngrozită, încercam să-i ocolesc privirea. In sfîrÈ™it, măicuÈ›a, care zăcuse toată ziua, m-a chemat lîngă ea, mi-a dat niÈ™te bani de aramă È™i m-a trimis la băcănie să-i cumpăr ceai È™i zahăr. In casă la noi nu se bea ceai decît foarte rar. Pentru sărăcia noastră ceaiul era un lux, È™i mama nu È™i-l îngăduia decît cînd se simÈ›ea rău È™i avea febră. Am luat banii, am ieÈ™it pe sală È™i am pornit în goană, temîndu-mă parcă să nu mă ajungă cineva din urmă. Dar presimÈ›irea mi s-a adeverit: tata m-a ajuns din urmă pe stradă È™i m-a adus îndărăt, pe scară. 101 — NetoÈ™ka ! a spus el cu glas tremurător. Draga mea ! Ascul-tă-mă : dă-mi banii ăștia È™i chiar mîine am să... — Tăticule ! Tăticule ! am strigat eu, căzînd în genunchi È™i implorîndu-I. Tăticule ! Nu pot! Nu se poate ! Mămica trebuie să bea ceai... Nu se poate să-i luăm banii! Nu se poate ! Altă dată o să iau... — A ! Va să zică nu vrei ? Nu vrei ? îmi È™optea el ca în delir. Va să zică nu vrei să mă mai iubeÈ™ti ? Prea bine ! Atunci o să te părăsesc. Rămîi cu mama, iar eu o să plec È™i n-o să te iau cu mine, Auzi tu, fată rea ce eÈ™ti ? Auzi tu ? -— Tăticule ! am strigat eu, îngrozită, ia-È›i banii! Ta-i ! Și ce-o să mă fac acum ? mă zbuciumam eu, frmgîndu-mi mîinile, agățîn-du-mă de poala hainei lui. Mămica o să plînga È™i o să mă certe iar ! Se pare că nu s-a aÈ™teptat la o astfel de împotrivire ; totuÈ™i a luat banii. In sfîrÈ™it, n-a mai fost în stare să-mi îndure lacrimile È™i tînguirile È™i a coborît scara în fugă, lăsîndu-mă singură. M-am urcat sus, dar în faÈ›a uÈ™ii noastre m-au părăsit puterile. Nu îndrăz¬neam, nu puteam să intru. Se răzvrătise totul în mine, mi-era sufletul adînc răscolit. Mi-am acoperit faÈ›a cu mîinile È™i am aler¬gat la fereastră Ia fel ca atunci cînd auzisem pentru întîia oară din gura tatălui meu dorinÈ›a lui ca mama să moară. Căzusem într-un fel de uitare ; stăteam amorÈ›ită, tresărind ori de cîte ori mi se părea că aud cel mai mic zgomot pe scară. în sfîrÈ™it, cineva urcă grăbit scara. Era el, îl recunoscusem după paÈ™i. — Aici erai ? m-a întrebat el în È™oaptă. M-am repezit să-l îmbrățiÈ™ez. —- Na ! Þine ! a strigat el, îndesîndu-nii banii în palmă, Ia-țî-i înapoi. Nu-È›i mai sînt tată, auzi tu ? Nu mai vreau să fiu tatăl tău ! Dacă o iubeÈ™ti pe mairă-ta mai mult decît pe mine, du-te la ea ! Nu mai vreau să È™tiu de tine ! Spunînd acestea, m-a împins departe È™i a coborît scara în fugă. M-a podidit plînsul È™i am aler¬gat după el. — Tăticule! Tăticul meu scump! O să fiu-ascultătoare ! stri¬gam eu. Pe tine te iubesc mai mult decît pe mama ! laÈ›i banii în¬dărăt, ia-È›i-i ! Dar nu mai putea să mă audă. Era departe. în seara aceea mă doborîse durerea. Tremuram toată, scuturată de friguri. Mi-amintesc că măicuÈ›a mi-a spus ceva, m-a chemat lîngă dînsa, dar eu căzusem într-un fel de amorÈ›eală : nu mai auzeam È™i nu mai vedeam nimic. Totul s-a sfîrÈ™it cu o criză. Am început să 102 plîng È™i să È›ip. Mama, speriată, nu mai È™tia ce să-mi facă. M-a luat lîngă dînsa în pat È™i nu mai È™tiu cînd am adormit. Știu doar atît: că am cuprins-o cu braÈ›ele de după gît È™i tresăream într-una, speriată. AÈ™a a trecut noaptea. DimineaÈ›a m-am trezit foarte tîrziu. Mama nu mai era acasă. La ora aceea era întot¬deauna plecată după treburi. Cineva străin venise să-l vadă pe tata È™i-i auzeam vorbind foarte tare. AÈ™teptam nerăbdătoare plecarea musafirului, È™i cînd am rămas singuri, m-am repezit în braÈ›ele lui tăticu È™i, plîngînd în hohote, l-am rugat să mă ierte pentru cele întîmplate în ajun. —• O să fii un copil bun, ca înainte ? m-a întrebat el aspru. — O să fiu, tăticule, o să fiu ! i-am răspuns eu. O să-È›i spun unde-È™i È›ine mama banii. Ieri erau aici, în sertar, într-o casetă. — Aici îi È›ine ? Unde ? a strigat el, tresărind, È™i s-a ridicat de pe scaun. Unde zici că-i È›ine ? — îi È›ine încuiaÈ›i, tată! i-am răspuns eu. AÈ™teaptă pînă diseară, cînd o să mă trimită să-i schimb. Am văzut că banii de aramă s-au isprăvit. — Am nevoie de cincisprezece ruble, NetoÈ™ka! Auzi tu ? Numai cincisprezece ruble ! Fă-mi rost chiar astăzi de banii ăștia. O să È›i-i aduc mîine pe toÈ›i îndărăt. Uite, dau fuga chiar acum să-È›i cumpăr acadele È™i nuci... o să-È›i cumpăr È™i o păpușă... È™i mîine iar... È™i în fiecare zi o să-È›i aduc bomboane, dacă o să fii fetiță cuminte ! — Nu, tată, nu, nu-mi trebuie bomboane ! N-o să le mănîne, o să È›i le dau îndărăt! i-am strigat eu, plîngînd sfîșietor, cu inima frîntă de durere. îmi dădusem seama că nu-i era milă de mine È™i nu mă iubea, pentru că nu vedea cît de mult È›in la el È™i-È™i închipuia că sînt gata să-i fac pe voie numai pentru niÈ™te bom¬boane. DeÈ™i copil, în clipa aceea l-am văzut în toată goliciunea lui È™i mi-am simÈ›it sufletul otrăvit. Mi-am dat seama că nu mai eram în stare să-l iubesc, că pierdusem pentru totdeauna pe tăti¬cul meu de altădată. Pe el însă l-a cuprins un fel de îneîntare cînd mi-a auzit făgăduielile : vedea că eram gata să mă hotărăsc la orice, să fac totul pentru el, È™i Dumnezeu mi-e martor cît de mult mă costa atunci pe mine acest „tot". îmi dădeam foarte bine seama de ceea ce însemnau banii aceÈ™tia pentru biata mea măi¬cuță. Știam că, daca-i ■ pierdea, putea să se îmbolnăvească de supărare. Glasul conÈ™tiinÈ›ei striga chinuitor în mine, dar tata nu vedea nimic'; el mă trata ca pe un copil de trei ani, pe cînd eu înÈ›elegeam totul. îneîntarea lui era fără margini. Mă săruta, mă 103 ruga să nu plîng, îmi făgăduia că vom pleca de la mama chiar in ziua aceea — spunînd aceasta, probabil, de hatîrul aceleiaÈ™i dorinÈ›e a fanteziei mele — È™i, în sfîrÈ™it, scoțînd afiÈ™ul din buzunar, a început să mă asigure că omul pe care se ducea să-l asculte în seara aceea era duÈ™manul lui, un duÈ™man de moarte, dar că, desigur, duÈ™manii lui nu vor izbîndi. Cît de mult semăna el însuÈ™i cu un copil, cînd îmi vorbea de duÈ™manii săi! Observînd însă că nu zîmbesc, cum se întîmpla de obicei cînd stătea de vorbă cu mine, È™i că-l ascult tăcută, È™i-a luat pălăria È™i-a ieÈ™it grăbit din odaie. TotuÈ™i, înainte de plecare, m-a mai sărutat o dată, a dat din cap È™i a zîmbit, ca È™i cum n-ar fi fost sigur de mine, străduin-du-se să mă facă să nu mă răzgîndesc. Am spus mai înainte că făcea impresia unui om care-È™i ieÈ™ise din minÈ›i. Căzuse în starea aceasta încă din ajun. Avea nevoie de bani ca să-È™i facă rost de un bilet la concertul care trebuia să-i hotărască soarta. Parcă presimÈ›ea că acest concert însenina pentru el deznodămîntul destinului său, dar se zăpăcise în aÈ™a hal, încît în ajun voise să-mi ia bănuÈ›ii de aramă, ca È™i cum i-ar fi fost de ajuns să-È™i cumpere un bilet cu ei. Purtarea lui ciudată s-a vădit È™i mai mult în timpul prînzului. Nu-È™i mai găsea locul È™i nu s-a atins de mîncare. Se ridica mereu de pe scaun, apoi, ca È™i cum s-ar fi răzgîndit, se aÈ™eza iar. Peste puÈ›in timp se repezea să-È™i ia pălăria, pregătindu-se parcă să plece undeva. Apoi deve¬nea deodată ciudat de absent; vorbea mereu în È™oaptă de unul singur, își aÈ›intea pe neaÈ™teptate privirea asupra mea È™i clipea, îmi făcea semne cu ochiul, nerăbdător să capete banii cît mai degrabă, părînd supărat că nu-i luasem încă de la mama. Chiar È™i măicuÈ›a observase neliniÈ™tea lui ciudată È™i-l privea mirată. Iar eu mă simÈ›eam ca un om osîndit la moarte. Cînd s-a sfîrÈ™it masa, m-am furiÈ™at într-un colÈ› È™i, tremurînd înfrigurată, număram mi¬nutele ce-mi mai rămăseseră pînă în clipa cînd măicuÈ›a mă va trimite, ca de obicei, după cumpărături. Nicicînd în viaÈ›a mea n-am trecut prin ceasuri mai cumplite. Ele nu se vor mai È™terge niciodată din mintea mea. Ce chinuri am suferit în clipele acelea ! Sînt în viață clipe cînd în sufletul omului se adună zbuciumul unor ani întregi. îmi dădeam seama că ceea ce făceam era urît. Chiar el trezise în mine instinctele bune, căci, după ce din slăbiciune mă îndemnase întîia oară să săvîrÈ™esc o faptă rea, se îngrozise È™i-mi explicase că făcusem ceva foarte urît. Cum era cu putință ca tocmai el să nu priceapă cît era de greu să amăgeÈ™ti o ființă înclinată să mediteze asupra propriilor sale impresii, o ființă care, 104 la vîrsta ei, simÈ›ise È™i înÈ›elesese multe, È™i bune, È™i rele ? îmi dădeam seama că numai greul impas în care se găsea îl hotărîse să mă îndemne a doua oară la rău, sacrificînd astfel nefericita mea copilărie lipsită de apărare, primejduind încă o dată liniÈ™tea conÈ™tiinÈ›ei mele care nu apucase încă să se limpezească. Ghemuită în colÈ›ul meu, mă întrebam : de ce mi-a făgăduit o răsplată pentru ceea ce eram hotărîtă să fac È™i fără plată ? Simțăminte È™i năzuinÈ›e noi mă copleÈ™eau fără veste, întrebări noi mă răscoleau chinuitor. Apoi, deodată, mi-a răsărit în minte mama. îmi închipuiam mîh-nirea ei cînd va afla de pierderea ultimilor ei bani atît de greu munciÈ›i. într-un tîrziu, măicuÈ›a a lăsat lucrul cu care se chinuia peste puterile ei È™i m-a chemat la ea. M-am apropiat tremurînd ca varga. Ea a scos banii din scrin È™i mi i-a întins, spunîndu-mi: „Du-te, NetoÈ™ka. Dar te rog, pentru numele lui Dumnezeu, fii cu băgare de seamă să nu te înÈ™ele cumva la socoteală ca deunăzi, sau să-i pierzi." M-am uitat rugătoare la tata, dar el îmi făcea semne din cap, îmi zîmbea ca să mă încurajeze È™i-È™i freca mîinile nerăbdător. Pendula a bătut ora È™ase, iar concertul începea la È™apte. AÈ™teptarea aceasta încordată îl punea È™i pe el la grea încercare. M-am oprit pe scară să-l aÈ™tept. Era atît de emoÈ›ionat È™i de nerăbdător, încît s-a grăbit să mă urmeze fără cea mai mică fereală. I-am dat banii. Pe scară era întuneric È™i nu puteam să-i văd faÈ›a, dar cînd ini-a luat banii din mînă, am simÈ›it cum tre¬mura. Am rămas încremenită È™i nu m-am dezmeticit decît cînd mi-a spus să mă urc sus să-i aduc pălăria. Nu voia să mai intre în odaie. — Tată ! cum... nu vii È™i tu cu mine ? l-am întrebat eu cu vocea sugrumată, căci ocrotirea lui era ultima mea nădejde. — Nu... mai bine du-te singură... Ba nu, aÈ™teaptă, aÈ™teaptă puÈ›in ! a strigat el răzgîndindu-se deodată. AÈ™teaptă puÈ›in, o să-È›i cumpăr îndată bomboane, sau, mai bine, mai întîi du-te È™i adu-mi pălăria. Inima mi s-a strîns dureros, mi se păru că o gheară ascuÈ›ită s-a înfipt în ea. Am scos un È›ipăt, l-am îmbrîncit È™i m-am năpustit pe scări în sus. Cînd am ajuns în odaie, eram descompusă la față, È™i dacă aÈ™ fi spus atunci că mi se furaseră banii, nu mă îndoiesc că măicuÈ›a m-ar fi crezut. Dar în clipa aceea nu eram în stare să scot o vorbă. Frîntă de deznădejde, scuturată de spasme, mi-am acoperit faÈ›a cu mîinile È™i m-am trîntit de-a curmeziÈ™ul patului 105 mamei. După un minut, uÈ™a a scîrțîit sfios È™i a intrat tata. Venise să-È™i ia pălăria. — Unde-s banii ? strigă mama pe neaÈ™teptate, ghicind într-o clipă că se petrecuse ceva neobiÈ™nuit. Unde-s banii ? VorbeÈ™te ! VorbeÈ™te ! repeta ea È™i, smulgîndu-mă din pat, mă îmbrînci în mijlocul odăii. Cu ochii în pămînt, nu scoteam o vorbă ; aproape că nici nu-mi dădeam seama ce se petrecea cu mine È™i ce mi se cerea. — Unde sînt banii ? a strigat măicuÈ›a iar, întorcîndu-se spre tata, care tocmai își luase pălăria. Unde-s banii ? repeta ea mereu. Þi i-a dat È›ie, ai ? Nelegiuitule ! Călăule! Răufăcătorule ! Vrei s-o nenoroceÈ™ti È™i pe ea ! Pe copilul ăsta ! Ei nu, n-o să pleci tu aÈ™a, cu una, cu două. Cît ai clipi, mama s^a năpustit la ușă, a încuiat-o È™i a scos cheia din broască. — VorbeÈ™te ! Spune tot adevărul ! mi s-a adresat ea din nou cu glasul stins din pricina emoÈ›iei. MărturiseÈ™te totul ! Haide, spune, spune ! Sau... nu È™tiu ce-o să-È›i fac ! M-a apucat de mîini È™i a început să mi le frămînte, repetînd mereu aceeaÈ™i întrebare, ca ieÈ™ită din minÈ›i. In clipa aceea am jurat în gînd să tac, să nu suflu o vorbă despre tata. TotuÈ™i, pen¬tru ultima oară mi-am ridicat ochii plini de sfială spre el... II imploram în gînd să-mi dăruie o singură privire, un singur cuvînt. AÈ™ fi fost fericită, cu tot chinul meu, cu toată tortura pe care o înduram... Dar, Dumnezeule mare ! NesimÈ›itor, cu un gest de ameninÈ›are, el îmi poruncea să tac, ca È™i cum în clipa aceea m-ar mai fi putut speria ceva. Mi s-a pus un nod în gît, mi-a pierit răsuflarea, mi s-au tăiat picioarele È™i m-am prăbuÈ™it în nesimÈ›ire... Criza de nervi din ajun se repeta. Mi-am venit în fire cînd cineva a bătut pe neaÈ™teptate în ușă. Mama a deschis-o, È™i în prag s-a ivit un om în livrea. A intrat în odaie, privind mirat în jurul său È™i a întrebat de muzicantul Efimov. Tatăl meu vitreg a spus că este chiar el. Atunci lacheul i-a întins o scrisoare, zicînd că vine din partea lui B., care se afla în clipa aceea în casa prinÈ›ului. în plic era o invitaÈ›ie la concertul lui S ... È›. ApariÈ›ia lacheului în livreaua lui bogată È™i numele prinÈ›ului ■—■ stăpînul său, care îl trimisese anume la sărmanul muzicant Efimov — au produs pentru o clipă o puternică impresie asupra măicuÈ›ei. La începutul acestei povestiri am descris firea mamei mele È™i am spus că biata femeie tot îl mai iubea pe tata. Chiar 106 È™i acum, după opt ani de neîntreruptă suferință È™i amărăciune, inima ei rămăsese aceeaÈ™i — tot mai era în stare să-l iubească ! Dumnezeu s-o înÈ›eleagă, poate că nădăjduia acum o schimbare neaÈ™teptată a soartei lui. Orice licărire de speranță putea să aibă înrîurire asupra ei. Cine È™tie, poate că o molipsise într-o oarecare măsură È™i pe ea îndărătnica încredere în sine a soÈ›ului ei smintit ! Și nici n-ar fi fost cu putință ca această încredere în sine să nu aibă o oarecare înrîurire asupra unei femei slabe ca ea. De aceea, văzînd atenÈ›ia prinÈ›ului, era în stare să făurească într-o clipă mii de planuri pentru el. I-a fost de ajuns o singură clipă ca aceasta, ca să se întoarcă iar la el. Era în stare să-i ierte toată viaÈ›a ei chinuită, chiar È™i ultima lui fărădelege — sacrificarea sin¬gurului ei copil. Era în stare, în înflăcărarea entuziasmului ei renăscut, să privească această crimă ca o simplă greÈ™eală, din pri¬cina slăbiciunii izvorîte din mizerie, dintr-o viață ticăloasă, din situaÈ›ia lui deznădăjduită. In pasiunea sa, care o stăpînea, era gata în clipa aceea să-i ierte totul, să-l compătimească fără rezerve pe nefericitul ei soÈ›. Tata a început È™i ci să se agite. îl impresionase È™i pe el atenÈ›ia prinÈ›ului È™i a lui B. S-a adresat de-a dreptul mamei, È™optindu-i ceva la ureche È™i ea a ieÈ™it din odaie, întorcîndu-se peste două minute cu bani schimbaÈ›i. Tata s-a grăbit atunci să-i dea curieru¬lui o rublă de argint, iar acesta, salutînd politicos, a plecat. Intre timp, mama, care ieÈ™ise pentru o clipă din odaie, s-a întors cu fierul de călcat È™i a început să calce plastronul cel mai bun al soÈ›ului ei. I-a potrivit la gît, cu mîna ei, cravata albă de batist, păstrată în dulapul lui din timpuri imemorabile pentru asemenea prilejuri, alături do fracul negru, foarte uzat, pe care È™i-l făcuse pe vremea cînd avusese slujbă Ia teatru. După ce a isprăvit cu dichisitul, tata È™ia luat pălăria, însă înainte de a ieÈ™i din odaie a cerut un pahar cu apă. Palid È™i istovit, se lăsase pe un scaun. Apa i-am adus-o eu, pentru că se pare că sentimentul de duÈ™mănie se strecurase iar în sufletul măicuÈ›ei È™i-i luase elanul primelor clipe. Tata a ieÈ™it È™i am rămas singure. M-am retras într-un colÈ›, È™i o priveam pe mama îndelung, fără să scot o vorbă. N-o văzusem niciodată atît de frămînlată : buzele îi tremurau, obrajii ei palizi se îmbujoraseră pe neaÈ™teptate, È™i din cînd în cînd tresărea din tot corpul. In sfîrÈ™it, a izbucnit într-o revărsare de durere, în tîn-guiri, în plîns înăbuÈ™it È™i suspine. — Eu, numai eu sînt de vină, nenorocita de mine ! vorbea ea singură. Ce-o să se facă ea ? Ce-o să se întîmple cu ea după moar- 107 tea mea ? spuse dînsa È™i se opri în mijlocul camerei, ca lovită de trăsnet la acest gînd. NetoÈ™ka! Biata mea fetiță ! FetiÈ›a mea I Săraca de tine ! zicea ea, apucîndu-mi mîinile È™i strîngîndu-mâ în braÈ›e cu înfrigurare. Cum te părăsesc eu, după ce n-am fost în stare să am grijă de tine, să te cresc, să-È›i dau educaÈ›ie 1 Ah, dar tu nu mă înÈ›elegi ! Mă poÈ›i înÈ›elege oare ? O să-È›i aduci aminte de ceea ce-È›i spun eu acum, NetoÈ™ka ? O să-È›i aduci aminte mai tîrziu ? -—■ O să-mi aduc aminte, mămico, o să-mi aduc aminte, îi răs¬pundeam eu, implorînd-o cu mîinile împreunate. M-a strîns cu putere în braÈ›e È™i m-a È›inut multă vreme aÈ™a, tremurînd de groază Ia gîndul că se va despărÈ›i de mine. Mi se sfîșia inima. — Mămico, mămica mea ! i-am spus eu printre lacrimi. De cs... de ce nu-l iubeÈ™ti tu pe tata ? Dar plînsul meu amar nu mă lăsa să spun totul. Un geamăt a izbucnit din pieptul ei. Apoi, pradă aceleiaÈ™i cum¬plite dureri, a început să măsoare odaia în lung È™i în lat. — Sărmana mea fetiță ! Nici nu mi-am dat seama cît a cres¬cut ! Ea È™tie, È™tie totul! Dumnezeule ! Ce impresie, ce pildă pentru ea ! Și, deznădăjduită, a început să-È™i frîngă iar mîinile. Apoi a venit lîngă mine, m-a mîngîiat cu nețărmurită dragoste, mi-a acoperit mîinile cu sărutări, scăldîndu-le în lacrimi, implo-rîndu-mă s-o iert... Nicicînd nu mi-a fost dat să mai văd o ase¬menea suferință... In sfîrÈ™it, a căzut istovită într-un fel de toro¬peală. AÈ™a a trecut un ceas. Apoi s-a ridicat, frîntă, zdrobită È™i mi^a spus să mă duc la culcare. M-am ghemuit în colÈ›ul meu È™i m-am acoperit cu plapuma, dar n-am putut să adorm. Mă chinuia gîndul la ea, mă chinuia È™i gîndul la el, la tata. AÈ™teptam nerăb¬dătoare să se întoarcă. Gîndul la el mă umplea de groază. A mai trecut o jumătate de oră. Mama a luat luminarea È™i s-a apropiat de mine, să vadă dacă adormisem. Ca s-o liniÈ™tesc, am închis ochii, prefăcîndu-mă că dorm. După ce m-a privit atentă, s-a apropiat încetiÈ™or de dulap, l-a deschis È™i È™i-a turnat vin într-un pahar. L-a băut, apoi s-a culcat, lăsînd luminarea aprinsă pe masă. Nu încuiase uÈ™a, cum făcea de obicei cînd se aÈ™tepta ca tata să se întoarcă tîrziu. Somnul nu se lipea de mine. Zăceam într-un fel de toropeală, cu ochii deschiÈ™i. Cum închideam ochii È™i aÈ›ipeam o clipă, mă trezeam, tresărind în groaznice năluciri. Urîtul mă prindea tot ai tare. AÈ™ fi vrut să strig, dar vocea mi se sugruma în gîtlej. 108 în sfîrÈ™it, tirziu, am auzit prin noapte uÈ™a scîrțîind. Nu È›in minte cît timp s-a mai scurs după aceea, dar cînd am deschis deodată ochii mari, l-am văzut pe tata. Mi s-a părut că era înspăimîntător de palid. Dus pe gînduri, se lăsase istovit pe un scaun, chiar lîngă ușă. în odaie domnea o liniÈ™te de moarte, iar luminarea de seu, care se topise aproape în întregime, arunca peste toate o lumină tristă. L-am privit îndelung. Nu se clintea din loc : parcă încreme¬nise pe scaun, cu capul în piept È™i cu mîinile încleÈ™tate pe ge¬nunchi. Am încercat de cîteva ori să-l strig, dar n-am putut. Nu eram în stare să ies din înÈ›epenirea mea. în sfîrÈ™it, s-a dezmeticit deodată, a ridicat capul È™i s-a sculat de pe scaun. Cîteva minute a rămas în picioare în mijlocul camerei, de parcă ar ii vrut să ia o hotărîre, apoi s-a apropiat pe neaÈ™teptate de patul mamei, a ascultat o vreme cu atenÈ›ie È™i, încredințîndu-se că doarme, s-a dus la cufărul în care-È™i È›inea vioara. L-a descuiat, a scos cutia neagră È™i a pus-o pe masă, uitîndu-se pînditor în jurul său. Avea ochi tulburi È™i o privire rătăcită — nu-l mai văzusem nici¬odată aÈ™a. A luat în mînă vioara, dar a pus-o numaidecît la loc, s-a întors È™i s-a dus să încuie uÈ™a. Apoi, observînd că dulapul este deschis, s-a apropiat încetiÈ™or de el, s-a uitat la pahar È™i la sticla de vin, a umplut paharul È™i l-a băut. A luat vioara pentru a treia oară în mînă, dar pentru a treia oară a lăsat-o jos È™i s-a apropiat de patul măicuÈ›ei. încremenită de groază, aÈ™teptam să văd ce se va întîmpla. A rămas acolo cîtva timp nemiÈ™cat, aseultînd cu atenÈ›ie. Am tresărit cînd l-am văzut trăgînd deodată plapuma de pe capul măicuÈ›ei È™i pipăindu-i obrajii cu mîna. El s-a aplecat iar È™i aproape că È™i-a lipit urechea de faÈ›a ei, dar de data aceasta, cînd s-a ridi¬cat, mi s-a părut că un zîmbet îi înflori o clipă pe obrajii înspăi¬mîntător de palizi. încetiÈ™or, cu mare grijă, a întins plapuma peste mama care părea că doarme, i-a acoperit faÈ›a, picioarele... Nu-mi dădeam seama pentru ce mă cutremura groaza. Mi-era teamă pentru măicuÈ›a, mă-nfiora somnul ei adînc È™i nu-mi dez¬lipeam privirea atentă, plină de neliniÈ™te, de conturul nemiÈ™cat, eolÈ›uros, pe care trupul ei îl desena pe plapumă... Atunci m-a străfulgerat un gînd înspăimîntător. După ce È™i-a isprăvit toate pregătirile, tata s-a dus iar la dulap È™i a băut vinul care mai rămăsese. Cînd s-a apropiat de masă, tremura din tot corpul. Era atît de palid, că nu-l mai cunoÈ™teai. 109 A iuat vioara în mînă. O mai văzusem È™i È™tiam la ce folosea. Acum însă mă aÈ™teptam să se întîmple ceva groaznic, cumplit, minunat... È™i m-am cutremurat chiar de la primele ei sunete. Tata începuse să cînte. Dar sunetele nu se armonizau. El se oprea mereu, căznin-du-se parcă să-È™i amintească ceva. In sfîrÈ™it, zdrobit, chinuit, a lăsat arcuÈ™ul, aruncînd o privire ciudată spre pat. II neliniÈ™tea ceva acolo. S-a apropiat iar de pat... Nu-mi scăpa nici un gest de-al lui, nu-l slăbeam o clipă din ochi. Mi se strînsese inima de groază. Deodată a început să scotocească cu miÈ™cări grăbite peste tot — È™i iarăși m-a străfulgerat acelaÈ™i gînd cumplit. M-am între¬bat : de ce o fi dormind măicuÈ›a aÈ™a de greu ? De ce nu s-a deÈ™teptat, cînd îi pipăia faÈ›a ? In sfîrÈ™it, l-am văzut adunînd toate hainele noastre, orice-i cădea sub mînă — È™i haina măicuÈ›ei, È™i surtucul lui vechi, È™i un halat, pînă È™i rochiÈ›a pe care o scosesem de pe mine înainte de culcare — apoi a acoperit-o pe mama cu toate aceste haine, ascunzînd-o sub mormanul de boarfe. Dar ea zăcea nemiÈ™cată, fără să tresară măcar. Dormea un somn adînc ! După ce a isprăvit, tata a răsuflat uÈ™urat. Acum nu-l mai stin¬gherea nimic ; totuÈ™i parcă îl mai neliniÈ™tea ceva. A mutat lumi¬narea È™i s-a aÈ™ezat cu faÈ›a-spre ușă, ca să nu mai vadă patul. In cele din urmă, a luat vioara È™i, cu un gest deznădăjduit, a atins-o cu arcuÈ™ul... È™i a început să cînte. Nu, ceea ce-am auzit alunei n-a fost muzică. De toate mi-adue bine aminte, de la prima pînă la ultima olipă ; È›in minte tot ce mi-a izbit atunci atenÈ›ia. Nu, nu a fost o muzică asemănătoare cu ceea ce am auzit mai tîrziu ! Nu erau sunete de vioară : părea că în sumbra noastră locuință răsună puternic, pentru întîiu oară, o înspăimântătoare voce omenească. Poate că impresiile mele au fost ireale, bolnăvicioase, sau poate că simÈ›irea mea, zdruncinată de ceea ce se petrecuse, era gata să recepteze senzaÈ›ii cumplite, neînchipuit de chinuitoare, dar nimeni nu m-ar putea convinge că n-am auzit atunci hohote de plîns, gemete È™i suspine omeneÈ™ti. In sunetele acestea se revărsa o deznădejde fără margini, È™i, în sfîrÈ™it, cînd biibui înspăimîntătnrnl acord final, care cuprindea tot ce poate fi mai cumplit în plînsul omenesc, mai chinuitor în torturile sufleteÈ™ti È™i mai apăsător în nesfârÈ™ita tristeÈ›e a omului, — toate contopindu-le parcă dintr-o dată... n-am mai putut îndura È™i, tremurînd ca o frunză bătută de vînt, cu lacrimile curgîndu-mi È™iroaie pe față, cu un strigăt înfricoșător È™i deznădăjduit, m-am «NTHALA i "5 repezit la tata È™i l-am cuprins în ferate. El a lăsat vioara din mînă. A rămas cîteva clipe buimac, apoi a început să-È™i rotească privirea rătăcită, de parcă ar fi căutat ceva, È™i, deodată, a apucat vioara È™i a ridicat-o deasupra capului meu... încă o clipă, È™i poate că m-ar fi omorît. — Tăticule ! am strigat eu, tăticule ! M-a auzit È™i a început să tremure ca varga, dîndu-se doi paÈ™i îndărăt. — A ! Va să zică tu ai mai rămas ! Nu s-a terminat totul! Ai mai rămas tu cu mine ! a strigat el, apueîndu-mă de umeri È™i ridieîndu-mă în aer. ■—■ Tăticule ! am strigat eu iar. Tăticule, nu mă speria ! Pentru Dumnezeu ! Mi-e frică ! Aa !... Lacrimile mele l-au înduioÈ™at. M-a lăsat încetiÈ™or pe podea È™i m-a privit cîteva clipe tăcut, ca È™i cum s-ar li străduit să mă recunoască, să-È™i aducă aminte de ceva. Apoi, deodată, răscolit parcă de un gînd îngrozitor, dădu frîu liber lacrimilor care au început să curgă È™iroaie din ochii săi tulburi. S-a aplecat spre mine privindu-mă È›intă. — Tăticule, am îngăimat eu, chinuită do groază. Tăticule, nu te uita aÈ™a la mine ! Hai să plecăm de aici! Să plecăm mai repede ! Să fugim ! Să fugim ! — Da, să fugim ! Să fugim ! E timpul! Vino, NetoÈ™ka ! Mai repede, mai repede ! Și a început să se frământe, ca È™i cum abia atunci È™i-ar fi dat seama de ceea ce avea de făcut. Aruncînd pri¬viri grăbite în jurul său, a zărit pe jos basmaua mamei, a ridicat-o È™i a vîrît-o în buzunar ; apoi, văzînd o bonetă, a ridicat-o È™i a ascuns-o în sîn. Parcă se pregătea de un drum lung È™i voia să ia cu el tot ce-i trebuia. Intr-o clipă, mi-am pus rochiÈ›a È™i am început să adun È™i eu, grăbită, tot ce credeam că o să ne trebuiască la drum. — N^am uitat oare nimic, nimic ? întreba tata. Gata ? Hai mai repede ! Mai repede ! Am făcut repede bocceaua, m-am legat cu o basma la cap È™i cînd am ajuns lîngă ușă, mi-am amintit că trebuia să iau cu mine si tabloul din perete. Tata a consimÈ›it numaidecît. Se mai liniÈ™tise È™i vorbea în È™oaptă, zorindu-mă să plecăm mai repede. Tabloul atîrna foarte sus. Atunci am adus amîndoi un scaun pe care arn aÈ™ezat un scăunel ; m-am urcat pe el È™i, în sfîrÈ™it, am izbutit, după multă trudă, să scoatem tabloul din cui. Totul era gata È™i puteam 110 .....uu\>......rmimii să plecăm în călătoria noastră. Tata m-a luat de mînă È™i am pornit; deodată, s-a oprit iar. Stătea pe loc È™i-È™i freca mereu fruntea, căznindu-se parcă să-È™i amintească ce trebuia să mai facă. în sfîrÈ™it, descoperind ce anume mai avea de făcut, a scos cheile de sub perna măicuÈ›ei È™i a început să scotocească grăbit în scrin. S-a întors apoi la mine cu cîțiva bănuÈ›i pe care-i găsise într-o cutie. — Þine, păstrează-i, mi-a È™optit el. Dar ai grijă să nu-i pierzi! Auzi ? Să nu uiÈ›i ce-È›i spun, să nu uiÈ›i! Intîi mi-a pus banii în palmă, dar mi i-a luat iar È™i mi i-a vîrît în sîn. Þin minte că atunci cînd piesele de argint mi-au atins pie¬lea, am tresărit È™i parcă abia în clipa aceea mi-am dat seama ce înseamnă banii. Acum eram iarăși gata de plecare, însă tata m-a oprit din nou. — NetoÈ™ka! a zis el, silindu-se să-È™i adune gîndurile. Copila mea, am uitat... dar ce^am uitat ?... Ce mai trebuia ?... Nu-mi amintesc... Ba da! Acum È™tiu... Vino-ncoace, NetoÈ™ka! M-a dus în colÈ›ul cu icoana È™i mi-a spus să îngenunchez. — Roagă-te, copila mea, roagă-te puÈ›in ! O să te simÈ›i mai uÈ™urată !... Da, aÈ™a e, o să te simÈ›i mai bine ! îmi È™optea el, ară-tîndu-mi icoana È™i învăluindu-mă cu o privire stranie. Roagă-te, roagă-te! stăruia el aproape implorîndu-mă. Am căzut în genunchi, mi-am împreunat mîinile È™i, covîrÈ™ită de groază È™i de deznădejdea care mă sleise cu totul, m-am pră¬buÈ™it cu faÈ›a la pămînt È™i am rămas aÈ™a cîteva minute, ca moartă. Mă chinuiam să-mi adun gîndurile, să-mi revin în simÈ›ire, ca să mă pot ruga, dar frica era mai tare decît mine. M-am ridicat de jos, sfîrÈ™ită de durere. Acum nu mai doream să plec cu el. Mi-era teamă de tata ; aÈ™ fi vrut să rămîn. In sfîrÈ™it, mi-a izbucnit din piept întrebarea care mă chinuia : — Tată, am îngăimat eu, suspinînd amarnic, dar mama ?... Ce-i cu mama ? Unde e ? Unde-î mama mea ?... Am tăcut, înecîndu-mă în hohote de plîns. Plîngea È™i el, privindu-mă. în sfîrÈ™it, m-a luat de mînă, m-a dus la patul măicuÈ›ei È™i a dat la o parte mormanul de boarfe È™i pla¬puma. Doamne, Dumnezeule ! Mama zăcea moartă, rece, cu faÈ›a învineÈ›ită. M-am năpustit înnebunită È™i am îmbrățiÈ™at trupul moar¬tei. Tata m-a luat È™i m-a aÈ™ezat iar în genunchi. — închină-te, copila mea ! Ia-È›i rămas bun de la ea... M-am închinat. S-a închinat È™i el... Era galben ca ceara, buzele i se miÈ™cau în È™oapte nedesluÈ™ite, 112 — Nu eu, NetoÈ™ka! Nu eu ! spunea el, arătînd-o pe mama cu mîna. Auzi tu, nu sînt eu de vină! Þine minte, NetoÈ™ka! — Tată, să mergem, i-am È™optit eu îngrozită. E timpul! — Da, a venit timpul! A venit de mult! a zis el, m-a luat de mînă, mi-a strîns-o cu putere È™i s-a grăbit să iasă din odaie. Și acum, la drum ! Slavă Domnului, slavă Domnului că s-a sfîrÈ™it totul! Am coborît scara. Portarul somnoros, ne-a deschis privindu-ne bănuitor, iar tata, temîndu-se parcă să nu-l întrebe ceva, s-a grăbit să se strecoare el mai întîi pe poartă afară ; mergea atît de repede, că abia l-am ajuns din urmă. Am mers de-a lungul străzii È™i ne-am apropiat de cheiul canalului. Peste noapte, pavajul se acoperise cu zăpadă ; mai ningea È™i acum, cu fulgi mărunÈ›i. Era frig. Tre¬muram ca varga alergînd în urma tatei cu degetele încleÈ™tate de poala fracului său. Þinea vioara la subÈ›ioară, oprindu-se la tot pasul să-È™i potrivească cutia, care aluneca mereu de sub braÈ›. Am mers aÈ™a vreun sfert de ceas. în sfîrÈ™it, tata a luat-o pe trotuarul în pantă care ducea spre canal È™i s-a aÈ™ezat pe marginea lui. La doi paÈ™i de noi era o copcă. De jur împrejur, nici È›ipenie de om. Doamne! Cit de bine îmi amintesc simțămîntul de groază care mă cuprinsese în clipa aceea 1 Se împlinise, în sfîrÈ™it, visul meu de un an întreg. Plecasem din mansarda noastră săracă... Dar, oare, asta aÈ™teptasem ? Asta visasem ? Asta plăsmuise fante¬zia mea de copil, cu gîndul la fericirea omului pe care-l iubeam cu o pasiune atît de puÈ›in copilărească ? Mai mult decît orice, mă chinuia acum gîndul la mama : „De ce o lăsasem singură ? De ce părăsisem trupul neînsufleÈ›it ca pe un obiect fără preÈ› ?" Și-mi amintesc că gîndul acesta îmi sfîșia inima, mă chinuia mai mult decît orice. N-am mai fost în stare să ascund grija care mă muncea È™i am îngăimat: — Tăticule ! Tăticule ! — Ce vrei ? m-a întrebat el cu glas aspru. — De ce am lăsat-o pe mama acolo ? De ce am părăsit-o, tă¬ticule ? am întrebat eu, izbucnind în lacrimi. Hai să ne întoarcem acasă ! Să chemăm pe cineva să stea lîngă ea. — Da, da 1 a strigat el deodată, tresărind È™i ridicîndu-se de pe trotuar, luminat parcă de un gînd care-i spulbera toate îndoie¬lile. Da, NetoÈ™ka, aÈ™a e, trebuie să te duci la mama! I-o fi frig ! Hai, du-te la ea, NetoÈ™ka. Nu-i întuneric, e o luminare acolo ! Nu l/f i i: te teme, cheamă pe cineva să stea lîngă ea, iar tu vino iar la mine. Du-te singură, o să te aÈ™tept aici... N-o să plec nicăieri. Am pornit îndată la drum, dar n-ajunsesem bine sus pe tro¬tuar, că am simÈ›it fără veste o împunsătură în inimă... Am întors capul È™i l-am văzut fugind în direcÈ›ia opusă. Fugea de mine È™i mă lăsa singură, mă părăsea într-o clipă ca asta ! L-am strigat din toate puterile È™i, străfulgerată de spaimă, am luat-o la fugă să-l ajung din urină. Mi se tăia răsuflarea, È™i el alerga din ce în ce mai repede... Aproape îi pierdusem urma. M-am împiedicat de pălăria lui, care-i căzuse din cap, am ridicat-o È™i mi-am continuat goana. Abia mai răsuflăm È™i mi se tăiau picioarele de oboseală. SimÈ›eam că mi se întâmplă ceva înspăiinîntător. Mi se părea că e un vis urît. Aveam aceeaÈ™i senzaÈ›ie ca în vis : cînd mă fugărea cineva, mi se muiau picioarele, urmăritorul mă ajungea din urmă È™i mă prăbuÈ™eam în nesimÈ›ire. Mă sfîșia mila de el, mi se rupea inima la ghidul că aleargă fără haină, fără pălărie, că fuge de mine, copilul lui iubit... Voiam să-l ajung numai ca să-l mai pot săruta o dală din toată inima, să-i spun că nu trebuia să se teamă de mine, să-l liniÈ™tesc, să-l asigur că n-o să mai fug după el, dacă nu vrea, È™i că o să mă întorc singură la măicuÈ›a. In sfîrÈ™it, i-am auzit paÈ™ii răsunînd pe altă stradă. Am luat-o într-acolo, È™i în dreptul acelei străzi am dat după colÈ› È™i l-am văzut o clipă înaintea mea... Apoi puterile m-au părăsit. Am început să plîng È™i să È›ip. Þin minte că în goana mea m-am lovit de doi trecători care se opriseră în mijlocul trotuarului, privind miraÈ›i în urma noastră. — Tăticule ! Tăticule ! am strigat pentru ultima oară, apoi, deodată, am alunecat È™i m-am prăbuÈ™it în faÈ›a unei porÈ›i. Mi-am simÈ›it faÈ›a plină de sînge È™i în aceeaÈ™i clipă mi-am pierdut cu¬noÈ™tinÈ›a... M-am trezit într-un pat moale, cald. Am văzut lîngă mine chipuri prietenoase, blînde, o bătrînică cu ochelarii pe nas, un domn înalt, care mă privea cu o sinceră compătimire, o tînără È™i frumoasă doamnă È™i, în sfîrÈ™it, un bătrîn cu părul alb, care-mi È›inea mîna È™i se uita la ceas. Se bucurau că mă deÈ™teptasem din leÈ™in. Mă trezeam la o viață nouă. Unul din cei doi trecători, pe care-i întâlnisem în timpul goanei mele, era prinÈ›ul H...L Căzu¬sem fără simÈ›ire chiar lîngă poarta casei lui. Cînd, după stărui¬toare cercetări, s-a aflat cine sînt, prinÈ›ul, care trimisese tatălui meu biletul la concertul lui S...È›, impresionat de această ciudată coincidență, a hotărît să mă ia în casa lui È™i să mă crească împre¬ună cu copiii săi. Căutîndu-se urma tatălui meu. s-a aflat că fusese 114 imobilizat undeva afară din oraÈ™, pe unde colinda într-un acces de nebunie furioasă. Transportat la spital, murise după doua zile. A murit, pentru că o asemenea moarte era o necesitate, o ur¬mare firească a întregii sale vieÈ›i. AÈ™a trebuia să moară, după ce tot ceea ce-l legase de viață se prăbuÈ™ise dintr-o dată, pierise ca o nălucire, ca o visare deÈ™artă. Cînd i s-a spulberat ultima spe¬ranță, cînd într-o singură clipă în conÈ™tiinÈ›a lui s-a limpezit ade¬vărul că temelia propriei lui vieÈ›i nu fusese decît o amăgire, a murit. Adevărul l-a orbit cu strălucirea lui de neîndurat, È™i ceea ce era minciună, minciună a devenit È™i pentru el. în ultimul ceas al vieÈ›ii sale, i-a fost dat să asculte cîntînd un geniu minunat, care-l făcuse să-È™i dea seama de propria sa lipsă de talent, osîn-dindu-l pentru totdeauna. O dată cu cel din urmă sunet care vi¬brase pe coarda viorii genialului S...È›, el descoperise întreaga taină a artei, È™i adevăratul geniu, veÈ™nic tînăr, puternic, îl strivise cu măreÈ›ia sa. Părea că tot ceea ce-l frămîntase de-a lungul anilor, chinurile lui tainice È™i nedesluÈ™ite, tot ce pînă în clipa aceea nu fusese pentru el decît un vis È™i o nălucire chinuitoare, pierdută ca-ntr-o pîclă cu neputință de atins — deÈ™i uneori i se dezvăluia, iăcîndu-l să fugă È™i să se ascundă îngrozit în dosul amăgirii în¬tregii sale vieÈ›i — tot ce presimÈ›ise, dar se temuse să privească în față pînă atunci, totul apăruse dintr-o dată plin de strălucire în faÈ›a ochilor săi, care pînă atunci refuzaseră cu încăpățînare să recunoască lumina ca lumină, iar bezna ca beznă. Dar ochii lui, care abia atunci vedeau pentru întîia oară, nu putuseră îndura lumina adevărului proiectată asupra a tot ceea ce fusese, ceea ce era È™i ceea ce putea fi în viitor. Ea îl orbise, È™i raÈ›iunea lui se mistuise la flacăra ei. Adevărul îl lovise năprasnic, fără scăpare, ca un trăsnet. Se săvîrÈ™ise ceea ce aÈ™teptase ani de-a rîndul, în¬fiorat, cu inima strînsă. Părea că de-a lungul întregii sale vieÈ›i atîrnase o sabie deasupra capului său, că aÈ™teptase clipă de clipă, chinuindu-se cumplit, să fie străpuns de ea, È™i iată că, în sfîrÈ™it, sabia îl lovise ! Lovitura fusese mortală. Voise să fugă de propria lui judecată, dar nu mai avea încotro. Dispăruse ultima lui spe¬ranță, pierise ultimul său pretext. Aceea care prin viaÈ›a ei îl stînjenise atîția ani, care nu-l lăsase să trăiască, prin a cărei moarte — după cum credea orbeÈ™te — el trebuia să renască din¬tr-o dată, nu mai era. In sfîrÈ™it, rămăsese singur, nimic nu-l mai stingherea. în sfîrÈ™it, era liber ! Pentru cea din urmă oară, într-o cumplită încleÈ™tare cu propria lui deznădejde, voise să-È™i facă singur judecata, fără îndurare, aspru, ca un judecător nepărtinitor, 8* 115 cinstit. Și arcuÈ™ul său nu putuse decît sa repete neîndeminatic ul¬tima frază muzicală a geniului pe care tocmai îl ascultase... In clipa aceea, nebunia de neînlăturat, care-l pîndea de zece ani, îl lovise năprasnic. IV Mă întremam greu. Chiar È™i după ce nu mai eram nevoită să stau în pat, mintea mea continua să fie cuprinsă de toropeală, È™i multă vreme n-am putut înÈ›elege ce se întîmplase cu mine. Erau clipe cînd mi se părea că visez, È™i-mi aduc aminte că doream într-adevăr ca totul să fi fost un vis ! Seara, la culcare, speram că poate o să mă trezesc iarăși în odaia noastră sărăcăcioasă È™i o să-mi văd iar părinÈ›ii... In cele din urmă, mi-am dat seama de si¬tuaÈ›ia mea, È™i, încelul cu încetul, am înÈ›eles că rămăsesem singură pe lume È™i că mă adăpostiseră niÈ™te oameni străini. Atunci pentru întîia oară m-am simÈ›it orfană. Am început să cercetez cu ochi lacomi tot ce mă înconjura — totul era nou È™i surprinzător pentru mine. In primele zile toate îmi păreau ciudate, minunate, È™i toate mă înspăirnîntau : È™i oa¬menii necunoscuÈ›i, È™i obiceiurile, È™i încăperile bătrînei case boie¬reÈ™ti — parcă le văd È™i acum, spaÈ›ioase, înalte, somptuoase, dar atît de triste È™i de mohorîte, îneît mi-era groaza să trec prin cîte un salon nesfîrÈ™it de lung, de teamă să nu mă rătăcesc. Nu mă întremasem încă de-a binelea, mă stăpîneau gînduri întunecate È™i apăsătoare, potrivite, de altfel, cu locuinÈ›a, pe cît de solemnă, pe atît de mohorîtă. Pe lîngă aceasta, o nostalgie vagă, de care nu-mi dădeam prea bine seama, mă cuprindea din ce în ce mai tare. Stăteam nedumerită în faÈ›a cîte unui tablou, a unei oglinzi, a unui È™emineu cu ornamentaÈ›ie complicată, sau în faÈ›a unei statui, care se ascunsese parcă anume într-o firidă adîncă, pentru ca să mă pîndească mai bine È™i să mă sperie. Rămîneam pe neaÈ™teptate È›in¬tuită locului, uitînd pentru ce mă oprisem, ce voisem, la ce mă gîndisem, È™i mă dezmeticeam abia cînd mă înfiorau teama È™i tul¬burarea, iar inima îmi zvîcnea puternic în piept. Dintre toÈ›i cei care veneau din cînd în cînd să mă vadă în timpul bolii, în afară de bătrînul doctor, mă impresionase un băr¬bat mai în vîrstă, grav È™i blînd, care mă privea cu o adîncă com- 116 pătimire. L-am îndrăgit mai mult decît pe toÈ›i ceilalÈ›i, È™i tare aÈ™ fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă. Părea întotdeauna foarte trist, vorbea puÈ›in, în fraze scurte, È™i niciodată nu am văzut un zîmbet înflorindu-i pe buze. Era chiar prinÈ›ul H...i, care mă găsise È™i mă adăpostise în casa lui. Pe măsură ce mă întremării, venea tot mai rar la mine. In sfîrÈ™it, cînd m-a vizitat ultima oară, mi-a adus bomboane È™i o carte cu poze pentru copii. M-a sărutat, m-a binecuvîntat È™i m-a rugat să fiu mai veselă, iar ca să-mi facă o bucurie, m-a anunÈ›at că o să am în curînd o prietenă, o fetiță ca mine : pe Katia, fiica lui, care atunci se afla la Moscova. A mai schimbat apoi cîteva vorbe cu franÈ›uzoaica — o femeie în vîrstă, guvernanta copiilor săi ■— È™i cu fata care mă îngrijea, le-a făcut un semn spre mine È™i a ieÈ™it. Nu l-am mai văzut decît peste trei săptămîni. PrinÈ›ul trăia foarte retras. PrinÈ›esa ocupa cea mai mare parte a casei. Se întîmpla să nu-È™i vadă soÈ›ul săptămîni întregi. Mai tîrziu am băgat de seamă că cei din casă nu vorbeau decît foarte puÈ›in de dînsul, ca È™i cum n-ar fi trăit acolo, împreună cu ei. ToÈ›i îl respectau È™i se vedea bine că È›ineau la el. TotuÈ™i, îl socoteau un om ciudat, altfel decît ceilalÈ›i. Se pare că È™i el È™tia că e foarte ciudat, că nu e la fel ca alÈ›ii, È™i, de aceea, se străduia să-i supere cît mai puÈ›in cu prezenÈ›a lui... La timpul potrivit, voi avea prilejul să vorbesc despre el mai mult È™i mai amănunÈ›it. într-o dimineață, mi-au dat rufe noi, fine, È™i m-au îmbrăcat cu o rochie de doliu, neagră, de lînă, cu manÈ™ete albe, la care mă uitam cu un fel de nedumerire plină de neliniÈ™te. M-au piep¬tănat cu grijă È™i m-au condus la etajul de jos, în apartamentul prinÈ›esei. Cînd am ajuns acolo, m-am oprit încremenită — nu vă¬zusem niciodată pînă atunci atita splendoare È™i atîta lux. Dar ui¬mirea mea nu a durat decît o clipă, risipindu-se îndată ce am auzit vocea poruncitoare a prinÈ›esei, care cerea să fiu condusă mai aproape de dînsa. Chiar în timpul ceremoniei îmbrăcatului, mă gîndisem că mă aÈ™tepta, probabil, o grea încercare, È™i numai Dum¬nezeu È™tie de ce-mi venise acest gînd. Trebuie să spun că pășeam în noua mea viață cu un fel de neîncredere ciudată față de tot ce mă înconjura. Insă prinÈ›esa a fost foarte prietenoasă È™i m-a sărutat. Atunci am prins mai mult curaj È™i m-am uitat la ea. Am recunoscut-o pe doamna cea frumoasă, pe care o văzusem cînd mă trezisem din leÈ™in. Dar în timp ce-i sărutam mîna, tremuram toată È™i nu am izbutit să-mi adun puterile, ca să răspund măcar o vorbă la întrebările ei. Mi-a poruncit să stau jos pe un taburet de lîngă ea, care cred că fusese pregătit anume pentru mine. Se cunoÈ™tea 117 bine că prinÈ›esa nu dorea altceva decît să mă îndrăgească, să-mi aducă mîngîiere È™i să-mi È›ină loc de mamă. Eu însă nu mi-am dat seama de norocul care-mi ieÈ™ise în cale È™i nu m-am străduit de loc să-i fac o bună impresie. Mi-au dat o carte minunată È™i mi-au spus să mă uit la poze. PrinÈ›esa tocmai scria o scrisoare. Din cînd în cînd, lăsa pana jos È™i-mi vorbea, dar eu mă fîstîceam, mă bîl-bîiam È™i nu puteam să-i dau nici un răspuns ca lumea. într-un cuvînt, deÈ™i povestea mea era cu totul neobiÈ™nuită, È™i rolul cel mai important îl juca în ea fatalitatea cu nenumăratele ei căi, s-ar putea spune misterioase — poveste cu foarte multe momente inte¬resante, inexplicabile È™i chiar fantastice — în ciuda acestor împre¬jurări melodramatice, apăream totuÈ™i ca un copil cît se poate de obiÈ™nuit, sperios È™i oarecum îndobitocit, ba chiar prostuÈ›. Mai ales impresia aceasta de fetiță proastă, pe care o făceam, nu ia plăcut prinÈ›esei. Ea s-a plictisit de mine destul de repede, ceea ce, fi reÈ™te, s-a întîmplat numai din vina mea. Către ora trei au început vizitele, È™i prinÈ›esa a devenit deodată mai atentă È™i mai drăguță cu mine. La întrebările musafirilor, ea răspundea că povestea mea este foarte interesantă, apoi începea să vorbească franÈ›uzeÈ™te. Iu timp ce ea povestea, oaspeÈ›ii mă priveau clătinînd din cap È™i sco-țînd din cînd în cînd exclamaÈ›ii de mirare. Un tînăr È™i-a îndreptat lornionul spre mine, iar un bătrînel cărunt È™i parfumat a vrut neapărat să mă sărute. Eii făceam feÈ›e-feÈ›e È™i È™edeam cu ochii în pămînt, de teamă să nu fac cea mai mică miÈ™care. Tremuram din tot corpul È™i inima mi se strîngea dureros. Gîndul îmi zbura la mansarda noastră : îl vedeam iar pe tata, vedeam serile noastre lungi, tăcerile nesfîrÈ™ite ; mă gîndeam la mama, È™i ori de cîte ori îmi aminteam de ea, ochii mi se umpleau de lacrimi, mi se punea un nod în gît È™i simÈ›eam o dorință nebună să fug de acolo, să dispar, să rănim singură... Apoi, după ce vizitele au luat sfîrÈ™it, faÈ›a prinÈ›esei a devenit mai aspră. Acum, mă privea mai încruntată È™i-mi vorbea în frînturi de frază. Mai mult decît orice mă înfri¬coÈ™au ochii ei negri, pătrunzători, aÈ›intiÈ›i uneori cîte un sfert de ceas asupra mea, È™i buzele ei subÈ›iri, strînse cu putere. Seara, in-au condus sus. Cînd m-am suit în pat, inii scuturau frigurile. In noaptea aceea m-am trezit de mai multe ori plîngînd, chinuită de coÈ™maruri. A doua zi dimineaÈ›a m-au dus din nou Ia prinÈ›esă. In cele din urmă, prinÈ›esa s-a plictisit să le tot povestească musafi¬rilor pățaniile mele, iar musafirii se plictisiseră È™i ei să mă compă¬timească într-una. De altfel — după cum spusese chiar prinÈ›esa într-o convorbire între patru ochi cu o doamnă mai în vîrstă care o întrebase dacă nu se plictiseÈ™te cu mine — eram un copii obiș¬nuit... „lipsit de orice naivitate". într-o' seară m-au condus sus È™i nu m-am mai întors niciodată în salonul ei. AÈ™a s-a terminat cu această favoare. Aveam însă voie să umblu prin toată casa cît pof¬team. Nici n-aÈ™ fi putut să stau liniÈ™tită într-un loc din pricina tristeÈ›ii mele adînci, bolnăvicioase, È™i eram foarte mulÈ›umită că mi-era îngăduit să cobor, să mă izolez în odăile de jos. Þin minte că doream să vorbesc cu cei din casă, dar mă temeam atît de mult să nu-i supăr, că preferam să rămîn singură. Mai mult decît orice îmi plăcea să stau ghemuită undeva într-un colÈ›, după vreo mobilă, neobservată de nimeni. Acolo începeam să-mi depăn amin¬tirile, reilectînd la toate întîmplările prin care trecusem. Dar, ciudat lucru, parcă uitasem sfîrÈ™itul celor petrecute în casa părin¬ților mei È™i toată povestea aceea îngrozitoare. Prin faÈ›a ochilor mei se perindau numai imagini, întîmplări. N-aÈ™ putea spune că nu-mi aminteam totul : È™i noaptea aceea, È™i vioara, È™i pe tata, È™i cum i-am făcut rost de bani, dar nu eram în stare să pătrund, să-mi lămu¬resc ceea ce se petrecuse... Atunci simÈ›eam o apăsare È™i mai grea pe suflet È™i cînd, în depanarea amintirilor, ajungeam să mă văd rugîndu-mă în genunchi la picioarele patului măicuÈ›ei mele lipsită de viață, mă cutremura un fior rece, scoteam un È›ipăt înăbuÈ™it, mi se tăia răsuflarea, inima începea să-mi zvîcnească cu putere în piept È™i, îngrozită, ieÈ™eam din ascunzătoarea mea È™i o luam la fugă. De altfel, am greÈ™it cînd am spus că mă lăsau singură ; de fapt, eram supravegheată necontenit, cu mare grijă. ToÈ›i îndepli¬neau întocmai porunca prinÈ›ului, care ordonase să mi se dea toată libertatea, să nu mă stingherească nimeni, dar să nu mă piardă din ochi. Băgasem de seamă că oineva de-ai casei sau dintre ser¬vitori venea din cînd în cînd să arunce o privire în camera unde mă aflam, pentru ca să plece apoi îndată, fără să-mi spună o vorbă. Eram foarte mirată È™i întrucîtva neliniÈ™tită de această atenÈ›ie. Nu înÈ›elegeam de fel rostul ei. Bănuiam că mă È›ineau pentru cine È™tie ce scop care va ieÈ™i la iveală într-o bună zi. După cîte mi-amin-tesc, căutam întotdeauna să descopăr locurile cele mai ferite, ca să $tiu unde să mă ascund mai bine la nevoie. într-o zi, am ajuns la scara principală. Era de marmură, largă, acoperită cu covoare, împodobită pe margini cu flori È™i cu vaze minunate. Pe fiecare palier stăteau cîte doi oameni înalÈ›i, tăcuÈ›i, îmbrăcaÈ›i cu haine în mai multe culori, înmănuÈ™aÈ›i, la gît cu niÈ™te cravate albe ca neaua. îi priveam nedumerită, fiindcă nu pricepeam pentru ce 119 È™edeau acolo, uitîndu-se unui la altul, în tăcere, aÈ™a, fără nici d treabă. Plimbările acestea singuratice îmi plăceau din ce în ce mai mult. Mai era È™i altceva, care mă făcea să fug mereu de la etajul de sus. Acolo locuia o mătușă bătrînă a prinÈ›ului, care nu ieÈ™ea aproape niciodată din camera ei È™i nu pleca nicăieri. Bătrînica aceasta mi s-a întipărit adînc în memorie. Era, poate, personajul cel mai important din casă. In raporturile cu ea, toată lumea respecta o anumită etichetă rigidă. Pînă È™i prinÈ›esa, atît de mîndră È™i de autoritară, trebuia să se urce la mătuÈ™a ei de două ori pe săptămînă, ân zilele fixate cu stricteÈ›e. De obicei, prinÈ›esa venea dimineaÈ›a. ConversaÈ›ia lor era rece, întreruptă adesea de tăceri solemne, în timpul cărora bătrînica È™optea rugăciuni sau își nu¬măra mătăniile. Vizita nu se termina decît atunci c-înd bătrîna se ridica de pe scaun È™i o săruta pe prinÈ›esă pe buze, ceea ce în¬semna că întrevederea luase sfîrÈ™it. Pe vremuri, prinÈ›esa era da¬toare să vină s-o vadă în fiecare zi, dar cu trecerea timpului, la dorinÈ›a bătrînei, a intervenit o uÈ™urare a acestei îndatoriri, ră-mînînd statornicit ca în celelalte cinci zile ale săptămînii prinÈ›esa să trimită pe cineva de dimineață la mătuÈ™a ei, ca s-o întrebe de sănătate. In general, bătrîna ducea un trai aproape monahal. Rămăsese domniÈ™oară. La vîrsta de treizeci È™i cinci de ani, plecase la o mînăstire, unde petrecuse vreo È™aptesprezece ani din viață, fără să se călugărească. Apoi părăsise mînăstirea È™i venise la Mos¬cova să locuiască la sora ei, contesa văduvă L., a cărei sănătate se È™ubrezea din an în an, È™i ca să se împace cu cea de a doua soră a ei, prinÈ›esa H...i È™i ea, cu care se certase de mai bine de două¬zeci de ani. Se spunea însă că bătrînele nu trăiseră în bună înÈ›e¬legere nici măcar o singură zi, că de o mie de ori erau cît pe aci să se despartă iar ; n-o făcuseră însă, pentru că observaseră, în sfîrÈ™it, că fiecare din ele avea nevoie de celelalte două, ca să mai scape de plictiseală È™i de neplăcerile bătrîneÈ›ii. Dar cu toată lipsa de farmec a traiului lor È™i în ciuda solemnei plictiseli care domnea în casa lor boierească de ]a Moscova, lumea bună din oraÈ™ se socotea datoare să continue să facă vizite celor trei schimnice. Erau socotite ca vrednice păstrătoare ale tuturor rînduielilor aris¬tocratice, ca un letopiseÈ› viu al boierimii de viță veche. Contesa lăsase după moartea ei multe amintiri frumoase — fusese o femeie minunată. Cei care veneau de la Petersburg, lor le făceau prima vizită. Cine era primit în casa lor, era primit pretutindeni. Dar /după moartea contesei, cele două surori se despărÈ›iseră totuÈ™i. Cea mai mare, pnuÈ›esa H...i, rămăsese mai departe la Moscova, pri-mindu-È™i partea de moÈ™tenire de pe urma contesei decedate, care n-avea copii, iar cea mai mică, schimnica, se mutase la Peters¬burg, la nepotul ei, prinÈ›ul H...i. în schimb, cei doi copii ai prin¬țului, Katia È™i Alexandru, rămăseseră mai departe la Moscova ca oaspeÈ›i ai bunicii lor, ca s-o mai rnîngîie È™i să-i mai îndulcească singurătatea. PrinÈ›esa, care-È™i iubea copiii cu pasiune, nu îndrăz¬nise să se împotrivească È™i se despărÈ›ise de ei pentru tot timpul doliului. Am uitat să spun că la venirea mea toată casa prinÈ›ului mai era în doliu, dar doliul trebuia să se termine curînd. Bătrîna prinÈ›esă se îmbrăca numai în rochii negre, făcute dintr-o È›esătură simplă de lînă. La gît purta guleraÈ™e albe, scro¬bite, cu cute mărunte, care-i dădeau aerul unei pensionare de azil. Nu-È™i părăsea niciodată mătăniile, mergea cu trăsura, cere¬monios, la liturghie, È›inea toate posturile, primea vizita unor feÈ›e bisericeÈ™ti È™i a altor persoane venerabile, citea cărÈ›i sfinte È™i în general ducea o viață de călugăriță. Sus, toÈ›i respectau liniÈ™tea cu strășnicie. Nu era îngăduit să scîrțîie o ușă. Bătrînica era sen¬sibilă ca o domniÈ™oară de cincisprezece ani È™i trimitea numaidecît să se cerceteze care fusese cauza zgomotului sau chiar a unui simplu scîrțîit. ToÈ›i vorbeau în È™oaptă, călcau în vîrful degetelor, È™i biata franÈ›uzoaică, bătrînă È™i ea, fusese silită pînă la urmă să renunÈ›e la încălțămintea ei preferată — ghetuÈ›ele cu tocuri înalte. Tocurile fuseseră proscrise. După două săptămîni de la sosirea mea, bătrîna prinÈ›esă a cerut relaÈ›ii despre mine : cine eram, de unde veneam, cum de ajunsesem în casă È™i multe altele de felul acesta. I s-au dat îndată toate relaÈ›iile, cu toată deferenta cuvenită. După aceea a trimis un al doilea sol la franÈ›uzoaică, s-o întrebe cum de nu-i fusesem încă prezentată. Atunci s-a stîrnit mare m-au pieptănat, m-au spălat pe față È™i pe mîini, care È™i zarva aÈ™a erau foarte curate -— apoi m-au învățat cum să mă apropii de bătrîna prinÈ›esă, cum s-o salut, cum să par mai veselă È™i mai prie¬tenoasă, într-un cuvînt, m-au dăscălit cu mare grijă. In sfîrÈ™it, a plecat un curier special, de data aceasta din partea noastră, ca s-o întrebe pe prinÈ›esă dacă e dispusă s-o vadă pe orfană. Răspunsul a fost negativ ; totuÈ™i, prinÈ›esa a fixat termenul înfățișării pentru a doua zi, după liturghie. In noaptea aceea, n-am închis ochii. Mi s-a povesit mai tîrziu că aiurasem tot timpul. Mi se părea mereu că mă apropiam de prinÈ›esă È™i-i ceream iertare pentru ceva. In sfîrÈ™it, a sosit È™i clipa aÈ™teptată. M-am pomenit în faÈ›a unei bătrîne puÈ›intică la trup, pierdută în fotoliul ei uriaÈ™. Mi-a răspuns la 120 121 salut, dînd de mai multe ori din cap, apoi È™i-a pus ochelarii, ca să mă vadă mai bine. Mi-aduc aminte că nu i-am plăcut de fel. A binevoit să spună că arăt ca o sălbatică È™i că nu È™tiu nici măcar să fac o reverență ca lumea, nici să sărut mîna. A început un adevărat interogatoriu, la care eu abia răspundeam. Dar cînd a pomenit de părinÈ›ii mei, m-au podidit lacrimile. Bătrînei prinÈ›ese nu i-a plăcut că începusem să plîng ; totuÈ™i, a încercat să mă consoleze, sfătuindu-mă să-mi pun nădejdea în Dumnezeu. Apoi m-a întrebat cînd am fost ultima oară la biserică, È™i cum nu prea i-am înÈ›eles întrebarea, pentru că educaÈ›ia mea fusese cu totul neglijată, bătrîna s-a îngrozit. A trimis îndată după tînăra prin¬țesă, cu care s-a sfătuit fără întîrziere, È™i au hotărît ca duminica următoare să mă jducă neapărat la biserică. Bătrîna a făgăduit să se roage dînsa pentru mine pînă atunci, dar a poruncit să mă ia de acolo, pentru că-i făcusem o impresie penibilă. Și nici nu era de mirare, în starea în care mă aflam. Se vedea bine că nu-i plă¬cusem de fel. în aceeaÈ™i zi, a trimis vorbă să mă potolesc, că eram prea zburdalnică È™i că asta se simÈ›ea în toată casa. în realitate, în ziua aceea nici nu mă clintisem din loc — nu mai încăpea în¬doială că bătrînei i se păruse doar. Cu toate acestea, aceeaÈ™i obser¬vaÈ›ie s-a repetat È™i a doua zi. Din întîmplare, în ziua aceea am scăpat o ceaÈ™că din mînă È™i s-a făcut țăndări. FranÈ›uzoaica È™i fetele din casă s-au îngrozit, È™i chiar atunci am fost mutată în camera cea mai îndepărtată, urmată de un întreg alai de oameni cuprinÈ™i de spaimă. Nu mai È™tiu cum s-a terminat această poveste. Iată de ce eram încîntată că mi se îngăduia să cobor la etajul de jos, să cutreier singură prin odăile mari de acolo — eram sigură că nu supăr pe nimeni. Þin minte că într-o zi È™edeam într-un salon de la parter. Cu capul în piept, cu faÈ›a îngropată în mîini, încremenisem locului de nu È™tiu cîte ore. Mă gîndeam, mă gîndeam într-una. Cu mintea mea necoaptă nu puteam să înÈ›eleg de ce durerea îmi apasă su¬fletul tot mai tare È™i mă înăbușă. Deodată, o voce blîndă a răsunat deasupra capului meu : — Ce-i cu tine, sărmana mea fetiță ? Am ridicat ochii. Era prinÈ›ul. FaÈ›a lui exprima o adîncă com¬pătimire, dar în privirea mea era atîta tristeÈ›e, atîta suferință răs¬colitoare, încît ochii săi mari, albaÈ™tri, se umplură de lacrimi. — Biată orfană ! a zis el, mîngîindu-mă pe cap. 122 — Nu, nu sînt orfană ! Nu! am strigat eu într-un geamăt. Eram zguduită, toate se învolburaseră în mine. Am sărit de la locul meu, i-am apucat mîna È™i am început s-o sărut, scăldînd-o în lacrimi È™i repetînd cu glas rugător : Nu, nu sînt orfană ! Nu ! — Ce-i cu tine, copila mea ? Draga mea, sărmana mea Ne-toÈ™ka, ce-i cu tine ? — Unde e mama mea ? Unde e mama mea ? strigam eu prin¬tre lacrimi. Nu mai eram în stare să-mi ascund durerea. Istovită de atîta zbucium, am căzut în genunchi în faÈ›a lui, repetînd me¬reu : Unde-i mama ? Spune-mi, dragă domnule, undc-i mama mea ? — lartă-mă, copila mea !... Vai, sărmana de ea, i-am adus aminte... Ce-am făcut ! Vino cu mine, NetoÈ™ka, vino repede ! M-a luat de ruină È™i m-a tras după el. Mergea grăbit. Era foarte tulburat. In sfîrÈ™it, am ajuns într-o încăpere pe care n-o «mai văzusem niciodată. j Era camera de rugăciune. Se însera. Podoabele de aur È™i de pietre scumpe ale icoanelor străluceau viu în lumina candelelor. Chipurile palide ale sfinÈ›ilor mă priveau din cadrul lor aurit. Odaia aceasta semăna atît de puÈ›in cu celelalte încăperi! Totul era aici atît de tainic È™i de posomorit, încît a făcut asupra mea o puternică impresie. Am simÈ›it un fior de groază, ceea ce nu era de mirare în starea sufletească în care mă găseam. PrinÈ›ul mi-a spus în È™oaptă, repede, să mă aÈ™ez în genunchi în faÈ›a icoanei Maicii Domnului, È™i a îngenuncheat È™i el lîngă mine... — Roagă-te, copila mea, roagă-tc ! Să ne rugăm amîndoi ! a zis el cu glasul stins, întretăiat. Dar n-am izbutit să mă rog. Eram prea tulburată È™i înfrico¬șată. Mi-am amintit de vorbele tatălui meu din ultima noapte, lîngă trupul neînsufleÈ›it al maniei mele, È™i pînă la urmă am avut iar o criză de nervi. M-am îmbolnăvit È™i, în această a doua pe¬rioadă a bolii mele, am fost la un pas de moarte. Iată cum s-au petrecut lucrurile. într-o dimineață, am auzit rostindu-se numele lui S...È›. Cineva dintre ai casei vorbea de el la căpătîiul meu. Am tresărit È™i, răs¬colită de amintiri, chinuită de visuri urîte, m-am zbătut în delir mai multe ore de-a rîndul. M-am deÈ™teptat foarte tîrziu. In jurul meu era întuneric beznă. Lampa de noapte se stinsese, iar fata care veghea de obicei la căpătîiul meu ieÈ™ise din odaie. Deodată, am auzit de departe sunetele unei muzici. Sunetele acestea ba 123 amuÈ›eau, ba răsunau apoi mai puternic È™i parcă tot mai aproape. Nu-mi mai aduc aminte ce-am simÈ›it atunci, ce gînd mi-a răscolit mintea bolnavă. M-am dat jos din pat — nu È™tiu de unde am avut atîta putere — mi-am pus în grabă rochiÈ›a de doliu È™i, bîj-bîind prin întuneric, am ieÈ™it din odaie. N-am întîlnit È›ipenie de om, nici în a doua, nici în a treia încăpere. In sfîrÈ™it, am ajuns în coridor. Acum sunetele se auzeau tot mai aproape. O scară cobora din mijlocul coridorului la etajul de jos, pe unde o luam de obicei spre odăile cele mari. La picioarele scării viu luminate am zărit o mulÈ›ime de oameni. M-am furiÈ™at într-un colÈ›, ca să nu fiu văzută È™i, pîndind prilejul potrivit, am coborît È™i am ajuns în coridorul de jos. Muzica venea din salonul de alături, unde se auzea larmă È™i murmur de voci. Parcă mii de oameni s-ar fi adunat acolo. O ușă a acestui salon, care dădea pe coridor, era mascată cu două rînduri de draperii uriaÈ™e de catifea roÈ™ie. Am ridicat prima draperie È™i m-am strecurat între ele. Inima îmi zvîcnea chi¬nuitor. Abia mă È›ineam pe picioare. Am stat cîteva minute, ca să-mi potolesc emoÈ›ia, apoi am cutezat să ridic puÈ›in un colÈ› al celeilalte draperii... Dumnezeule mare ! Salonul uriaÈ™ È™i mohorît, în care mi-era atît de teamă să intru singură, era scăldat în mii de lumini. In ochii mei, deprinÈ™i cu întunericul, s-a revărsat o mare de lumină, care m-a orbit pentru cîteva clipe. M-am simÈ›it învăluită de o adiere fierbinte de aer parfumat. O mulÈ›ime de oa¬meni, cu feÈ›e vesele È™i fericite, se plimbau prin salon. Femeile purtau rochii de culori deschise, neînchipuit de luxoase. Pretu¬tindeni vedeam priviri pline de mulÈ›umire. Stăteam ca vrăjită. Mi se părea că toate acestea le mai văzusem cîndva, undeva în vis... Mi-au răsărit în minte amurgurile din mansarda noastră, feres¬truica prea înaltă, iar jos, jos de tot, strada cu felinarele străluci¬toare È™i ferestrele casei cu draperiile roÈ™ii, trăsurile aliniate în faÈ›a intrării, tropotul È™i fornăitul cailor falnici, larma vocilor, strigătele, umbrele din dosul ferestrelor È™i muzica îndepărtată, pierdută. „Ah, aÈ™adar, aici! Aici era raiul acela unde visam să ajung cu sărmanul meu tată... AÈ™adar, n-a fost numai un vis !... Da, întocmai aÈ™a îmi închipuisem totul în visurile mele !" Incitată de boală, fantezia mi s-a aprins È™i mai tare, È™i lacrimile unei fericiri ne¬grăite mi-au împînzit ochii. Cu privirile îl căutam pe tata. Tre¬buie să fie aici ! Este aici! repetam în gînd È™i inima-mi zvîcnea într-o aÈ™teptare înfrigurată... Mi se tăiase răsuflarea. Dar muzica s-a potolit, È™i freamătul È™oaptelor a înfiorat sala. Mă uitam lacomă la feÈ›ele celor care se perindau pe dinaintea mea, străduindu-mă 124 L_ sa recunosc pe cineva. Deodată, o emoÈ›ie neaÈ™teptată a cuprins întreaga sală. Un bătrîn înalt, slab, se urcă pe estradă ; un zîmbet îi lumina faÈ›a palidă. S-a închinat stîngaci în toate părÈ›ile — în mînă È›inea o vioară. Apoi s-a lăsat o liniÈ™te atît de adîncă, de parcă nimeni nici nu mai respira. Plivirile tuturor se aÈ›intiseră asupra bătrînului, în aÈ™teptare încordată. El a luat vioara È™i a atins coardele cu arcuÈ™ul... Concertul începuse. Fără veste, mi-am simÈ›it inima strînsă ca într-un cleÈ™te. Chinuită, cu răsuflarea tăiată, sorbeam cu nesaÈ› sunetele acelea care-mi păreau cunoscute. Le mai auzisem undeva ! Se desprindea din ele presimÈ›irea a ceva înspăimîntător, cumplit, care se zbătea în propria-mi inimă. Și, iată, vioara porni să răsune mai puternic, tot mai puternic. Su¬netele ei erau acum năvalnice, copleÈ™itoare. Apoi țîșni un strigăt sfîșietor, oa o tînguire omenească, de parcă peste mulÈ›imea aceea de oameni se înălÈ›a o rugă zadarnică, înfiorînd-o, ca să se stingă apoi în gemete deznădăjduite. DesluÈ™eam în sunetele acestea ceva apropiat, tot mai apropiat de inima mea. Dar inimii nu-i venea să creadă. îmi încleÈ™tasem dinÈ›ii, ca să nu gem de durere, iar cu degetele crispate apucasem draperia, ca să nu mă prăbuÈ™esc... Din cînd în cînd, închideam ochii, apoi îi deschideam iarăși, crezînd că visez, că mă voi deÈ™tepta în ceasul acela nemilos, atît de cu¬noscut ! Retrăiam ca în vis acea ultimă noapte, cînd auzisem aceleaÈ™i sunete. Deschideam ochii, voind să mă încredinÈ›ez că noaptea de atunci era realitatea de acum, È™i scrutam mulÈ›imea cu priviri lacome. Dar nu, aici erau alÈ›i oameni, alte feÈ›e... Mi se pă¬rea că toÈ›i cei adunaÈ›i aici aÈ™teptau ceva, ca È™i mine, că toÈ›i, ca È™i mine, erau chinuiÈ›i de o durere sfredelitoare, È™i că ar fi vrut È™i ei să curme vaietele È™i tînguirile care le sfîșiau inimile. Dar vaie¬tele È™i tînguirile se învolburau tot mai pline de durere, mai jalnice, mai prelungi. Apoi, deodată, a izbucnit ultimul È›ipăt, un È›ipăt înspăimîntător, parcă fără de sfîrÈ™it, care mi-a răscolit simÈ›irea. Nu mai încăpea nici o îndoială ! Era acelaÈ™i È›ipăt, chiar acela 1 îl recunoscusem ! Doar îl mai auzisem o dată ! Și acum, îmi sfre¬delea iarăși inima, ca È™i atunci, în noaptea aceea ! „Tata, tata! mi-a străfulgerat prin minte, e acolo, mă cheamă ! El e, cu vioara lui!" Și parcă un vaier s-a smuls din pieptul oamenilor din sală, È™i încăperea s-a cutremurat de aplauze frenetice. Atunci am izbuc¬nit într-un plîns deznădăjduit È™i, nemaiputîndu-mă stăpîni, am dat draperia la o parte È™i m-am năpustit în sală. — Tată ! Tată ! Tu eÈ™ti! Unde eÈ™ti ? strigam eu în neÈ™tire. 125 Nu È™tiu cum am ajuns lîngă batrînul cel înalt! ToÈ›i se dădeau în lături, făcîndu-mi loc să trec. Cu un È›ipăt chinuit, m-am repezit la el ca să-l îmbrățiÈ™ez. Credeam că-l îmbrățiÈ™ez pe tata... Două mîini uscățive, lungi, m-au cuprins fără veste È™i m-au ridicat în aer. Doi ochi negri m-au aÈ›intit parcă ar fi vrut să mă mistuie la flacăra lor. M-am uitat la bătrîn : „Nu ! Nu e tata, ci... asasinul lui !" mi-a fulgerat prin minte. Cuprinsă de o înspăimîntătoare exaltare, mi se părea că-i aud hohotul de rîs, căruia mulÈ›imea din sală îi răspundea cu un urlet clocotitor, È™i mi-am pierdut cu¬noÈ™tinÈ›a. V AÈ™a am intrat în cea de-a doua È™i ultima perioadă a bolii mele. Cînd am deschis din nou ochii, am zărit faÈ›a unui copil, care stătea aplecat asupră-mi. Era o fetiță de vîrsta mea. Am întins mîinile spre ea — aceasta a fost întîia mea miÈ™care. Din prima clipă cînd am văzut-o,- sufletul mi s-a umplut de fericire, de o dulce presimÈ›ire. închipuiÈ›i-vă un copil de o frumuseÈ›e desăvîrÈ™ită, strălucitoare, uimitoare, o frumuseÈ›e în faÈ›a căreia rămîi înmăr¬murit, în culmea desfătării, vibrînd de emoÈ›ie — o frumuseÈ›e, căreia îi eÈ™ti recunoscător numai pentru că există, pentru că pri¬virea ta a avut norocul s-o întîlnească, pentru că a trecut pe lîngă tine. Era fiica prinÈ›ului, Kalia. Tocmai sosise de la Moscova. Mi-a întîmpinat gestul cu un zi'mbet, È™i nervii mei slăbiÈ›i au tresărit de atîta încîntare. Mica prinÈ›esă È™i-a chemat tatăl, care stătea la doi paÈ™i de noi È™i vorbea cu doctorul. -■- Ei, slavă Domnului ! Slavă Domnului ! a zis el, luîndu-mă de mină. FaÈ›a îi era luminată de o bucurie sinceră. Sînt bucuros, sînt foarte, foarte bucuros ! a urmat el, vorbind repede, ca de obicei. lato pe Katia, fetiÈ›a mea, faceÈ›i cunoÈ™tință ! Vezi, acum ai o prietenă. GrâbeÈ™te-te să te întremezi, NetoÈ™ka. Fetiță rea ce eÈ™ti! De-ai È™ti ce spaimă am tras din pricina ta ! Mă însănătoÈ™eam văzînd cu ochii. Peste cîteva zile am început să umblu. Katia venea în fiecare dimineață lîngă patul meu, mereu veselă, mereu zîmbitoare. O aÈ™teptam cu nerăbdare. Eram fericită cînd o vedeam. Cît de mult doream s-o sărut! Dar zbur- 128 dalnica fetiță rămînea doar cîteva clipe lîngă mine, pentru că nu avea astîmpăr să stea locului. SimÈ›ea nevoia să se miÈ™te mereu, să alerge, să zburde, să facă să răsune toată casa. De aceea, chiar de la prima ei vizită, mi-a spus că se plictiseÈ™te îngrozitor să stea cu mine È™i că, din pricina asta, are să vină foarte rar, È™i numai pentru că-i e milă de mine. Că de, ce să facă, nu se poate să nu vină de loc. Dar după ce mă voi însănătoÈ™i, va fi cu totul altceva, o să ne putem înÈ›elege mai bine. Și, în fiecare dimineață, prima ei întrebare era : " — Ei, te-ai făcut sănătoasă ? Cum eram încă foarte palidă È™i slabă, iar pe faÈ›a mea tristă abia de se putea desluÈ™i un surîs sfios, mica prinÈ›esă se încrunta îndată, clătina din cap È™i bătea înciudată din picior. — Și doar È›i-am spus ieri să le faci bine pînă astăzi ! Cei cu tine ? Poate că nu È›i se dă de mîncare ? —■ Da, mi se dă cam puÈ›in, răspundeam eu cu sfială, pentru că începusem să mă fîstîcesc în faÈ›a ei. Doream din tot sufletul să-i fiu pe plac, ceea ce mă făcea să-mi fie teamă de fiece cuvînt pe care-l rosteam, de orice gest al meu. Vizitele ei mă îneîntau din ce în ce mai mult. Nu mă mai săturam privind-o È™i È›in minte că după ce pleca, rămîneam ca vrăjită, cu ochii È›intă la locul pe care-l părăsise. Am început s-o văd în vis. Iar cînd eram trează, în lipsa ei, născoceam lungi conversaÈ›ii cu ea, mă împrieteneam cu ea, mă jucam cu ea, făceam împreună fel de fel de năzbîtii, iar dacă ne dojenea cineva, plîngeam împreună cu ea ■— într-un cuvînt, eram mereu alături de ea, ca o îndrăgostită. Doream nespus de mult să mă fac bine È™i să mă îngraÈ™ mai repede, aÈ™a cum mă sfătuia Katia. Þin minte că dimineaÈ›a, cînd Katia dădea buzna în odaia mea, strigînd : „Nu te-ai întremat ? ! EÈ™ti tot atît de slabă ca È™i ieri!", mi se făcea teamă de ea, ca È™i cum aÈ™ fi fost vinovată că nu mă îngraÈ™. Iar Katia nu mai putea de mirare că nu eram în stare să mă îngraÈ™ de la o zi la alta, aÈ™a că, de la o vreme, a început să se supere de-a binelea pe mine. — Ei, ce zici, să-È›i aduc astăzi plăcintă ? m-a întrebat ea într-o zi. Mănîncă ! AÈ™a o să te îngraÈ™i mai repede. — Să-mi aduci, i-am răspuns eu, îneîntată că voi avea astfel prilejul s-o mai văd o dată în ziua aceea. După ce se interesa de sănătatea mea, mica prinÈ›esă se aÈ™eza de obicei pe un scaun lîngă mine È™i mă privea cercetător cu ochii ei negri. Chiar de la început, cînd încă nu mă cunoÈ™tea bine, IV băgasem de seamă că se uita aÈ™a la mine, examinîndu-mă din cap pînă în picioare cu ochii plini de mirare naivă. Dar conversaÈ›ia noastră nu se închega. Izbucnirile ei neaÈ™teptate mă fîstîceau ; doream totuÈ™i nespus de mult să stau de vorbă cu ea. — Ei, de ce taci mereu ? a început Katia după ce tăcusem îndelung. —• Ce fata tata ? am întrebat-o eu, fericită că găsisem o frază cu care puteam să încep conversaÈ›ia de fiecare dată. — Ce să facă ? Tata e bine. Astăzi am băut două ceÈ™ti de ceai, nu una, ca de obicei. Tu cîte ai băut ? — Una. Din nou tăcere. — Astăzi, Falstaff a vrut să mă muÈ™te \ — Cîinele ? — Da, cîinele. Nu l-ai văzut încă ? — Ba da, l-am văzut. — Atunci, de ce mă-nlrebi ? Și, cum nu È™tiam ce să-i răspund, mica prinÈ›esă m-a privit ia¬răși mirată. — Spune-mi, îți face plăcere cînd stau de vorbă cu tine ? •—■ Da, îmi face foarte mare plăcere. Vino mai des. — AÈ™a mi s-a spus c-o să te bucuri cînd o să vin la tine, dar dă-te È™i tu mai repede jos din pat! Astăzi o să-È›i aduc plăcintă... Dar de ce taci mereu ? — AÈ™a... — Te gîndeÈ™ti într-una, nu-i aÈ™a ? — Da, mă gîndesc la multe. — Iar mie mi se spune că vorbesc mult È™i gîndesc puÈ›in. Oare c rău cînd vorbeÈ™ti ? — Nu. Sînt bucuroasă cînd vorbeÈ™ti tu. — Hm, am s-o întreb pe madame Leotard — ea È™tie toate. Și la ce te gîndeÈ™ti ? — La tine, i-am răspuns eu, după o pauză scurtă. — Asta îți face plăcere ? — Da. — Va să zică mă iubeÈ™ti ? — Da. — Dar eu nu te iubesc încă. EÈ™ti atît de slabă ! Las' c-o să-È›i aduc plăcintă. Și acum, la revedere ! Și Katia, după ce m-a sărutat aproape din zbor, s-a făcut ne¬văzută. 128 După dejun, a apărut într-adevăr cu plăcinta. A venit în goană lună rîzînd în hohote de bucurie că izbutise să-mi aducă un de mîncare care-mi fusese oprit. __ Să mănînci mai mult, să mănînci bine, asta-i porÈ›ia mea, n-am mîncat! Și acum, la revedere 1 Și a dispărut. Altă dată, tot într-o după-amiază, a năvălit deodată în odaia nea la o oră neobiÈ™nuită, cu buclele ci negre parcă răvășite de Yifor, cu obrajii roÈ™ii ca purpura È™i ochii scînteietori — dovadă că alergase È™i se zbenguise vreun ceas sau două. - Știi să te joci de-a volanul ? mi-a strigat ea pe nerăsu-\ flate, nerăbdătoare să se întoarcă la jocurile ei. — Nu, i-am răspuns eu, regretînd din suflet că nu puteam spune „da" ! — Vezi, aÈ™a eÈ™ti tu ! Ei. lasă, nu-i nimic, cînd o să te faci bine, o să te-nvăț eu să te joci de-a volanul. Am venit numai să te întreb. Acum mă joc cu madame Leotard. La revedere, mă aÈ™teaptă ! In sfîrÈ™it, cu toate că eram încă foarte slăbită, m-am dat jos din pat, cu gîndul să nu mă mai despart niciodată de Katia. Mă atrăgea irezistibil. Nu mă mai săturam privind-o, È™i asta o mira mult. Mă simÈ›eam atît de atrasă de ea È™i mă dăruiam acestui nou sentiment cu atîta ardoare, încît nu s-a putut să nu observe acest lucru, socotindu-l la început ca pe o ciudățenie nemaipomenită. Mi-aduc aminte că, într-o zi, pe cînd ne jucam, nu m-am mai putut stăpîni, i-am sărit de gît È™i am început s-o sărut. Desprin-zîndu-se din îmbrățiÈ™area mea, Katia m-a apucat de mîini È™i, în-cruntîndu-se ca È™i cum aÈ™ fi jignit-o, m-a întrebat : — Ce-i cu tine ? De ce mă săruÈ›i ? La întrebarea ei neaÈ™teptată, am tresărit È™i m-am fîstîcit, sim-È›indu-mă parcă vinovată. N-am răspuns o vorbă. Ea a ridicat atunci din umeri, nedumerită (gest care i-a intrat în obicei), apoi, gravă, È™i-a muÈ™cat buzele cărnoase, s-a lăsat de joacă È™i s-a aÈ™e¬zat într-un colÈ› al divanului. A rămas acolo multă vreme, privin-du-mă cu atenÈ›ie, îngîndurată, de parcă ar fi căutat răspuns la o nouă întrebare răsărită deodată în mintea ei. Și acesta era un obicei al ei, în clipele grele. M-am obiÈ™nuit destul de greu cu izbucnirile neaÈ™teptate, violente, care făceau parte din firea ei. La început, gîndindu-mă că aveam într-adevăr o comportare foarte stranie, mă simÈ›eam vinovată. TotuÈ™i, mă frămînta nedu¬merirea : de ce nu mă pot împrieteni cu Katia, de ce nu-i plac, o C) — Dosloicvski — Ojicre, voi. II 129 dată pentru totdeauna ? Insuccesele mele mă chinuiau È™i eram gata să plîng la orice vorbă pe care o arunca în treacăt, la orice privire bănuitoare a ei. Dar durerea mea sporea mereu, fiindcă la Katia toate se petreceau foarte repede. Peste cîteva zile, mi-am dat seama că nu mă iubea de fel, ba mai mult — că prezenÈ›a mea îi era chiar neplăcută. Ea trecea prin stări sufleteÈ™ti cu totul diferite una de alta, repede È™i pe neaÈ™teptate. Dacă transformă¬rile fulgerătoare ale acestui caracter drept, de o sinceritate naivă, n-ar fi fost însoÈ›ite de o nobilă È™i autentică graÈ›ie, s-ar fi putut spune despre ea că e brutală. La început, m-a privit cu oarecare îndoială, iar mai tîrziu s-a văzut că mă dispreÈ›uieÈ™te, în primul rînd, pare-se, din oauză că nu È™tiam nici un joc. Ea avea o fire zburdalnică, îi plăcea să alerge, era voinică, vioaie È™i îndemîna-tică, iar eu, dimpotrivă, eram încă slăbită de boală, potolită, în-gîndurată, È™i jocul nu mă înveselea. Intr-un cuvînt, nu găsea la mine absolut nimic care s-o atragă. Apoi, nu mă împăcăm cu gîndul că cineva este nemulÈ›umit de mine, mă întristam numai¬decât È™i mă descurajam atît de tare, că nu mai puteam să-mi repar greÈ™eala È™i să schimb în favoarea mea impresia proastă pe care o produsesem. Pe scurt, eram pierdută. Katia nu putea să priceapă de fel stările mele sufleteÈ™ti. La început, parcă o È™i spe-riam : după ce se necăjea zadarnic o oră încheiată să-mi arate jocul de-a volanul, începea să mă cerceteze nedumerită, după obiceiul ei. Văzînd că mă întristez îndată È™i mă podidesc lacrimile, după ce în vreo trei rînduri a stat È™i a cugetat îndelung asupra mea, fără să ajungă la vreun rezultat, nici cu mine, nici cu gîndu-rile ei, m-a părăsit cu totul. A început să se joace singură, fără să mă cheme È™i pe mine, È™i chiar fără să-mi vorbească mai multe zile în È™ir, ceea ce m-a mîhnit nespus de mult. Această desconsi¬derare din partea ei mi se părea de nesuportat. Singurătatea de acum mă apăsa aproape È™i mai greu decît singurătatea de mai-na-inte. Și iarăși m-au cuprins tristeÈ›ea È™i gîndurile negre. Madame Leotard, care ne supraveghea, a observat, în sfîrÈ™it, È™i ea că se petrecuse între noi ceva neobiÈ™nuit. Eu, cea dintîi, i-am atras atenÈ›ia prin singurătatea mea silită care a impresionat-o, È™i de aceea a certat-o pe tînăra prinÈ›esă că nu se purta cu mine cum se cuvine. Katia s-a încruntat, a ridicat din umeri È™i a de¬clarat că nu avea ce să-mi facă, pentru că nu È™tiam să mă joc, È™i eram mereu dusă pe gînduri, că mai bine o să-l aÈ™tepte pe fratele 130 ei, SaÈ™a, care trebuia să sosească de la Moscova. Atunci au să se distreze mult mai bine împreună. Dar madame Leotard, nemulÈ›umită de acest răspuns, a mus¬trat-o că mă lasă singură, acum cînd nici nu apucasem să mă întremez cum trebuie. Că eu nu pot să fiu tot atît de zburdalnică È™i de veselă ca ea È™i că e de altfel È™i mai bine aÈ™a, pentru că prinÈ›esa e prea zvăpăiată È™i făcuse cutare È™i cutare ispravă, că alaltăieri era cît pe-aci s-o sfîșie buldogul — în sfîrÈ™it, a dojenit-o fără milă, iar la urmă i-a poruncit să se împace cu mine. Katia a ascultat-o cu mare atenÈ›ie, ca È™i cum ar fi descoperit ceva nou È™i drept în spusele ei. A aruncat cercul cu care alergase prin salon, s-a apropiat de mine È™i, privindu-mă grav, m-a între¬bat mirată : — Dumneata vrei să te joci ? — Nu, i-am răspuns eu, speriată de mustrările pe care i le făcuse madame Leotard È™i de ceea ce spusese despre mine. — Atunci, ce vrei ? — Vreau să stau jos. Mi-e greu să alerg, dar aÈ™ vrea să nu fii supărată pe mine, Katia, pentru că te iubesc foarte mult. — Bine, atunci o să mă joc singură, a răspuns Katia înce¬tiÈ™or, rar, descoperind, oarecum mirată, că parcă tot nu era ea de vină. Și acum, la revedere ! N-o să fiu supărată pe dumneata. — La revedere, i-am răspuns eu, ridieîndu-mă de la locul meu È™i întinzîndu-i mîna. — Vrei, poate, să ne sărutăm ? a întrebat ea după o clipă de gîndire, amintindu È™i, probabil, scena care se petrecuse de curînd între noi. Dorea să-mi facă pe voie, ca să poată scăpa de mine cît mai repede È™i în bună înÈ›elegere. — Cum vrei dumneata, i-am răspuns eu, înviorată de o ti¬midă speranță. Ea s-a apropiat de rnine foarte serioasă È™i m-a sărutat fără să zîmbească. Socotind că făcuse tot ce i se ceruse, ba chiar È™i mai mult decît trebuia, ca s-o mulÈ›umească pe deplin pe sărmana fetiță la care fusese trimisă, a fugit din odaie, veselă, împăcată cu sine însăși, È™i în curînd toată casa răsuna de rîsul È™i de strigătele ei. Apoi, cînd a doborît-o oboseala, s-a trîntit pe divan abia răsuflînd, ca să se mai odihnească, să-È™i adune puterile È™i s-o ia de la capăt cu joaca. Toată seara aceea mi-a aruncat priviri bănuitoare. I se părea, probabil, că sînt o ființă foarte stranie. Se vedea bine că ai fi vrut să intre în vorbă cu mine, să se dumirească într-o chesti- 131 une Care mă privea, dar de data aceasta, nu È™tiu de ce, s-ă stăpînit. De obicei, dimineaÈ›a, Katia învăța. Madame Leotard îi preda limba franceză. Toată învățătura se reducea la recapitularea gra¬maticii È™i la lecturi din La Fontaine. Nu i se preda mai mult, pen¬tru că mica prinÈ›esă se învoise È™i aÈ™a destul de greu să stea două ore pe zi aplecată deasupra cărÈ›ii. Se hotărîse numai în urma ru¬găminÈ›ilor tatălui ei È™i a poruncii mamei sale È™i-È™i îndeplinea această îndatorire cu multă conÈ™tiinciozitate, pentru că-È™i dăduse cuvîntul. Era înzestrată cu rare aptitudini, înÈ›elegea orice repede È™i uÈ™or ; dar È™i aici ieÈ™eau Ia iveală unele ciudățenii. Cînd nu pri¬cepea ceva, își frămînta singură mintea, pentru că nu-i plăcea să ceară explicaÈ›ii altcuiva, de parcă i-ar fi fost ruÈ™ine. Am au/it odată spunîndu-se despre ea că uneori stătea zile întregi, străduin-du-se să-È™i lămurească singură cîte o chestiune pe care n-o putea pricepe. Se necăjea cînd nu izbutea să se descurce singură, fără ajutor străin, È™i numai cînd nu mai avea încotro, venea s-o roage pe madame Leotard s-o ajute. AÈ™a era ea în toate. Gîndise mult pentru vîrsta ei, deÈ™i la prima vedere nimeni n-ar fi spus asta despre dînsa. In acelaÈ™i timp, însă, era încă prea naivă pentru anii ei. Uneori, punea È™i cîte o întrebare prostească ; alteori, răs¬punsurile ei nu erau lipsite de ingeniozitate È™i fineÈ›e. In sfîrÈ™it, sănătatea mi-a îngăduit să învăț È™i eu ceva. Madame Leotard m-a supus unui examen, ca să-È™i dea seama de cunoÈ™tinÈ›ele mele, È™i a găsit că citesc foarte bine, că scriu foarte prost, È™i a fost de părere că trebuie să încep neapărat, fără întîrziere, să în¬văț limba franceză. Nu m-am împotrivit È™i, într-o dimineață, m-am aÈ™ezat alături de Katia la masa de studiu. Tocmai în ziua aceea s-a întîmplat ca mica prinÈ›esă să fie foarte distrată È™i atît de neînÈ›elegătoare, îneît chiar È™i madame Leotard a spus că n-o mai recunoaÈ™te. în schimb, eu am izbutit să învăț la lecÈ›ia aceea tot alfabetul fran¬cez. Mă sileam din răsputeri s-o mulÈ›umesc pe madame Leotard. Spre sfîrÈ™itul lecÈ›iei, ea s-a supărat foarte rău pe Katia. — Iată, a zis ea, arătînd spre mine. Uite un copil bolnav, care e la prima lecÈ›ie È™i a învățat de zece ori mai mult decît dumneata. Nu È›i-e ruÈ™ine ? — Știe ea mai mult decît mine ? a întrebat Katia, uluită. Bine, dar ea abia învață alfabetul ! — Dumneata în cîte lecÈ›ii ai învățat alfabetul ? — In trei lecÈ›ii. — Iar ea l-a învățat într-o singură lecÈ›ie. Asta înseamnă că înÈ›elege de trei ori mai repede È™i că te va întrece foarte curînd. Nu-i aÈ™a ? Katia s-a gîndit puÈ›in, apoi s-a făcut roÈ™ie ca para focului, pentru că descoperise că madame Leotard avea dreptate. AÈ™a era firea ei, se înroÈ™ea, se prăpădea de ruÈ™ine, fie de necaz, fie din pricina mîndriei, aproape totdeauna cînd nu-i reuÈ™ea ceva sau era mustrată pentru năzbîtiile ei — într-un cuvînt, cam în toate împrejurările. De data aceasta, era cît pe-aci să izbucnească în plîns, dar s-a stăpînit, mulÈ›umindu-se să-mi arunce o privire ucigătoare. Am ghicit numaidecît că biata prinÈ›esă era foarte mîndră È™i orgolioasă. După ce ne-am despărÈ›it de madame Leo¬tard, am încercat să-i vorbesc eu întîi, ca să-i mai treacă supă¬rarea È™i să-i arăt că nu sînt de loc vinovată pentru mustrarea pe care o primise, dar Katia nu mi-a răspuns, de parcă nu m-ar fi auzit. După o oră, a venit în odaia în care stăteam cu cartea în mînă, dar cu gîndul mereu la ea. Eram mîhnită È™i speriată că iarăși n-o să mă mai ia în seamă. S-a uitat la mine încruntată È™i, după obiceiul ei, s-a aÈ™ezat pe divan. Cam o jumătate de oră nu È™i-a luat ochii de la mine. In sfîrÈ™it, n-am mai putut îndura È™i i-am aruncat o privire întrebătoare. — Știi să dansezi ? m-a întrebat ea. — Nu, nu È™tiu. — Eu È™tiu. Tăcere. — Dar la pian È™tii să cînÈ›i ? — Nu, nici asta nu È™tiu. — Eu cînt. E foarte greu să înveÈ›i asta. N-am zis nimic. — Madame Leotard spune că eÈ™ti mai deÈ™teaptă decît mine. — Madame Leotard era supărată pe dumneata. — Oare È™i tata o să fie supărat ? — Nu È™tiu, am răspuns eu. Din nou tăcere. Mica prinÈ›esă a bătut atunci nerăbdătoare din picior. —- Și-o să mă iei în rîs pentru că pricepi mai uÈ™or decît mine ? m-a întrebat ea în sfîrÈ™it, fără să-È™i mai ascundă necazul. — O, nu, nu! am strigat eu È™i m-am repezit s-o îmbrățiÈ™ez. 133 — Și dumitale nu È›i-e ruÈ™ine să gîndeÈ™ti astfel È™i să întrebi astfel de lucruri, prinÈ›esă ? am auzit deodată vocea doamnei Leo-tard, care intrase de cinci minute È™i ascultase conversaÈ›ia noastră. Să-È›i fie ruÈ™ine ! Ai început s-o invidiezi pe biata copilă È™i să te lauzi în faÈ›a ei că È™tii să dansezi È™i să cînÈ›i la pian ! RuÈ™ine ! O să spun prinÈ›ului totul. Obrajii prinÈ›esei erau roÈ™ii ca para focului. — E un sentiment urît ! Ai jignit-o cu întrebările dumitale. PărinÈ›ii ei erau oameni săraci È™i nu puteau să-i È›ină profesori. A învățat singură, pentru că e inimoasă È™i simÈ›itoare. In loc s-o iu¬beÈ™ti, dumneata vrei să te cerÈ›i cu ea ! RuÈ™ine ! Să-È›i fie ruÈ™ine ! Doar È™tii că e orfană, că nu mai are pe nimeni. Atîta mai lipsea, să te lauzi în faÈ›a ei că dumneata eÈ™ti prinÈ›esă, iar ea nu este. Te las singură. GîndeÈ™te-te la ce È›i-am spus È™i caută să te îndrepÈ›i. Katia s-a gîndit două zile încheiate. Două zile nu i s-au auzit rîsul È™i nici exploziile de veselie. Odată, m-am trezit în toiul nopÈ›ii din somn È™i am auzit-o vorbind în vis cu madame Lcotard. Se tră¬sese la față È™i-i mai păliseră bujorii din obrazul luminos. In sfîrÈ™it, a treia zi ne^am întîlnit într-una din odăile cele mari de jos. Prin¬țesa venea de la mama ei. Cînd m-a zărit, s-a oprit È™i s-a aÈ™ezat în faÈ›a mea, aproape de mine. AÈ™teptam plină de teamă, tremurînd din tot corpul, să văd ce se va întîmpla. ■— NetoÈ™ka, pentru ce m-au certat din pricina dumitale ? m-a întrebat ea într-un tîrziu. — N-a fost din pricina mea, Katenka, i-am răspuns eu, gra-bindu-mă să-i arăt că n-am nici o vină. — Dar madame Leotard spune că te-am jignit. — Nu, Katenka, nu m-ai jignit. Apoi tînăra prinÈ›esă a ridicat mirată din umeri. — Atunci, de ce plîngi într-una ? a întrebat ea după o tăcere scurtă. ■— N-am să mai plîng, dacă vrei dumneata, i-am răspuns eu printre lacrimi. Ea a ridicat iarăși din umeri. — Și înainte plîngeai mereu ? — Nu, i-am răspuns eu. — De ce stai la noi ? a întrebat deodată prinÈ›esa, după o pauză. Am privit-o uimită, È™i inima mi s-a strîns dureros. — Pentru că sînt orfană, i-am răspuns într-un tîrziu, după ce mi-am luat inima-n în dinÈ›i. — Dumneata ai avut părinÈ›i ? 134 — Am avut. — Și nu te-au iubit ? — Ba da... m-au iubit, i-am răspuns eu, făcînd o mare sforÈ›are. — Erau săraci ? \ — Da. V — Foarte săraci ? — Da. — Nu È›i-au dat nici un fel de învățătură ? ■— M-au învățat să citesc. — Ai avut jucării ? — Nu. — Ai mîncat prăjituri ? — Nu. — Cîte camere aÈ›i avut ? ■— Una singură. ■— O singură cameră ? •— Una singură. — Dar servitori aÈ›i avut ? — Nu, n-am avut servitori. — Bine, dar cine vă servea ? — Mă duceam singură după tîrguieli. întrebările prinÈ›esei mă îndurerau din ce în ce mai tare. Și amintirile, È™i singurătatea mea, È™i mirarea prinÈ›esei, toate mă jig¬neau, îmi răneau inima, o făceau să sîngereze. Tremuram. M-au podidit lacrimile. — Atunci trebuie să fii bucuroasă că stai la noi! N-am răspuns. — Ai avut haine frumoase ? — Nu. — Urîte ? — Da. — Þi-am văzut rochia, mi-au arătat-o. — Dacă-i aÈ™a, atunci de ce mă mai întrebi ? i-am spus eu, tre¬murînd È™i ridicîndu-mă de la locul meu, cuprinsă de un simță-mînt nou, necunoscut. Dacă-i aÈ™a, atunci de ee mă întrebi ? am repetat, roÈ™indu-mă de indignare. De ce-È›i baÈ›i joc de mine ? PrinÈ›esa s-a aprins la față È™i s-a ridicat È™i ea în picioare, dar s-a stăpînit îndată. — Nu... nu-mi bat joc, a răspuns ea. Am vrut doar să È™tiu dacă părinÈ›ii dumitale au fost într-adevăr săraci. i ' 135 — De ce mă întrebi de părinÈ›ii mei ? i-ain spus plingînd amar¬nic. De ce mă întrebi astfel de lucruri despre ei ? Ce È›i-au făcut ei, Katia ? Katia era atît de tulburată, că nu mai È™tia ce să răspundă. Tocmai atunci a intrat prinÈ›ul. — Ce-i cu tine, NetoÈ™ka ? a întrebat el, văzîndu-mi lacrimile. Ce-i cu tine ? a continuat, întoreîndu-se spre Katia, care era roÈ™ie ca focul. Despre ce vorbeaÈ›i ? De ce v-aÈ›i certat ? NetoÈ™ka, de ce v-aÈ›i certat ? Dar nu puteam să-i răspund. M-am repezit la mîna lui È™i am început s-o sărut plîngînd. — Katia, să nu mă minÈ›i! Ce s-a petrecut aici ? Katia nu È™tia să mintă. — I-am spus că am văzut ce rochie proastă avea cînd stătea la părinÈ›ii ei. — Cine È›i-a arătat-o ? Cine a îndrăznit să È›i-o arate ? — Am văzut-o eu singură, a răspuns Katia fără să È™ovăie. — Fie È™i aÈ™a ! Tu nu eÈ™ti în stare să pîrăști pe nimeni, te cu¬nosc bine. Și ce-a fost mai departe ? — Ea a început să plîngă È™i mi-a spus că-mi bat joc de pă¬rinÈ›ii ei. — Ya să zică, È›i-ai bătut joc de ei ? DeÈ™i Katia nu-È™i bătuse joc de ei, era totuÈ™i limpede că avu¬sese această intenÈ›ie, deoarece îi ghicisem îndată gîndul. N-a răs¬puns nimic ; aÈ™adar, recunoÈ™tea È™i ea că greÈ™ise. — Ii vei cere iertare chiar acum! a zis prinÈ›ul, arătînd spre mine. Tînăra prinÈ›esă, albă ca varul, nu se clintea din loc. — AÈ™tept! a spus prinÈ›ul. — Nu vreau, a răspuns în sfîrÈ™it Katia cu jumătate de glas, dar foarte hotărîtă. — Katia! — Nu, nu vreau, nu vreau ! a strigat ea deodată, cu ochi scă¬părători, bătînd din picior. Nu vreau să-i cer iertare, tată. Nu-mi place fata asta. Nu vreau să stau împreună cu ea... Nu sînt eu de vină că plînge toată ziua. Nu vreau, nu vreau ! — Vino cu mine, i-a zis prinÈ›ul, apucînd-o de mînă È™i trăgînd-o după el în cabinetul său. NetoÈ™ka, du-te sus. Voiam să mă reped, să-l rog pe prinÈ› pentru Katia, dar el È™i-a repetat porunca atît de aspru, îneît m-am urcat numaidecît sus, 136 inai îmiit moartă dccît vie de teamă. Cînd am ajuns în odaia noastră, m-am prăbuÈ™it pe divan, cu capul între mîini. O aÈ™teptam pe Katia, număram minutele, plină de nerăbdare, vroiam să vină ca să mă arunc la picioarele ei. In sfîrÈ™it, a venit. A trecut pe lingă mine fără să-mi spună o vorbă È™i s-a aÈ™ezat într-un colÈ›. Avea ochii roÈ™ii, iar obrazul i se umflase de plîns. O priveam plină de teamă, tară să fiu în stare să fac o miÈ™care măcar. Mă învinuiam pe mine însămi, mă căzneam din răsputeri să mă conving că numai eu eram vinovată de toate. Mereu vroiam să mă apropii de Katia, dar n.fereu mă opream, neÈ™tiind cum o să mă întîmpine. AÈ™a a trecut o zi, apoi încă una. A doua zi, spre seară, Katia s-a mai înveselit puÈ›in È™i a început să alerge cu cercul prin odăi, dar curînd a părăsit jocul È™i s-a aÈ™ezat singură într-un colÈ›. înainte de culcare, s-a întors deodată È™i a făcut chiar doi paÈ™i spre mine, a deschis gura ca să-mi spună ceva, dar s-a oprit, s-a îndreptat spre patul ei È™i s-a culcat. A mai trecut o zi, È™i madame Leotard, foarte mirată, a întrebat-o, în sfîrÈ™it, ce se în-tîmplă cu ea ? Nu cumva era bolnavă, căci prea se liniÈ™tise deo¬dată ? Katia a îngăimat ceva, apoi a vrut să se joace de-a volanul, însă în clipa în care madame Leotard s-a întors cu spatele la ea, s-ia înroÈ™it la față È™i a izbucnit în lacrimi. A fugit din odaie, ca să n-o văd eu. Pînă la urmă, iată cum s-a terminat totul : în după-amiaza celei de a treia zile de la cearta noastră, Katia a intrat deodată în odaia mea È™i s-a apropiat sfioasă de mine. — Tata a poruncit să-È›i cer iertare, a zis ea. O să mă ierÈ›i ? I-am apucat repede amîndouă mîinile È™i, sufocîndu-mă de emo¬ție, i-am spus : — Da ! da ! — Tata a poruncit să te sărut. O să mă săruÈ›i ? Drept răspuns, am început să-i sărut mîinile, scăldîndu-le în lacrimi. Ridicîndu-mi privirea spre dînsa, am văzut ceva neobiș¬nuit pe faÈ›a ei. Buzele È™i bărbia îi tremurau uÈ™or, ochii i se ume¬ziseră. Dar È™i-a învins repede emoÈ›ia, È™i un zîmbet i-a înflorit o clipă pe buze. — Mă duc să-i spun tatei că te-am sărutat È™i È›i-am cerut ier¬tare, a zis ea încetiÈ™or, ca pentru sine. Nu l-am mai văzut de trei zile. Mi-a poruncit să nu intru la el, fără asta, a adăugat ea după o pauză. Apoi a coborît la etajul de jos, îngîndurată È™i sfioasă, oarecum nesigură de primirea care o aÈ™tepta la tatăl său. 137 Dar n-a trecut mai mult de o oră, È™i etajul de sus a început să răsune de È›ipete, rîsete, larmă È™i de lătratul lui Falstaff. Apoi am auzind căzînd È™i spărgîndu-se ceva, niÈ™te cărÈ›i au fost trîntite pe jos, cercul Katiei a pornit de-a rostogolul, sărind prin toate odăile — într-un cuvînt, în felul acesta am aflat că prinÈ›esa se împăcase cu tatăl ei, È™i inima mi-a tresărit de bucurie. De mine însă nu se apropia È™i se vedea cît de colo că se ferea să-mi vorbească. în schimb, am avut marea cinste să-i trezesc cu¬riozitatea în cel mai înalt grad. Se aÈ™eza mereu în faÈ›a mea, ca să mă poată vedea cît mai bine. ObservaÈ›iile ei asupra mea erau acum mai naive. FetiÈ›a aceasta răsfățată, autoritară, pe care toÈ›i ai casei o alintau È™i o păzeau ca pe o comoară, nu putea pricepe cum se întîmplase că se împiedicase de mine de atîtea ori, cînd ea nu dorea cîtuÈ™i de puÈ›in să aibă de-a face cu mine. Avea însă o inimioară minunată, bună, care o împingea din instinct să găsească drumul cel adevărat. Tatăl ei, pe care-l adora, avea cea mai mare înrîurire asupră-i. Mama ei o iubea nebuneÈ™te, dar era foarte se¬veră cu ea. De la maică-sa moÈ™tenise Katia încăpățînarea, mîn-dria È™i tăria de caracter. Ea suporta, totuÈ™i, toate capriciile mamei sale, care ajungeau uneori pînă la tiranie morală. PrinÈ›esa avea o părere cam stranie despre educaÈ›ie ; de aceea, în purtarea ei cu Katia, răsfățul fără margini se îmbina ciudat cu o neîndurătoare severitate. Ceea ce era îngăduit ieri, nu mai era astăzi, fără nici un motiv, aÈ™a că deseori, simÈ›ul dreptății din sufletul copilului era adînc jignit... Dar voi povesti toate acestea cu alt prilej... Acum voi spune numai atît, că fetiÈ›a își hotărîse atitudinea È™i față de mama cît È™i față de tatăl ei. Cu acesta din urmă se purta firesc, deschis, fără ascunziÈ™uri. Cu mama, dimpotrivă, era închisă, neîn¬crezătoare È™i i se supunea întotdeauna orbeÈ™te... Dar supunerea aceasta nu era sinceră, nu izvora din convingere, ci din necesitate, È™i ajunsese un sistem. Dar despre asta voi vorbi mai tîrziu. De alt¬fel, spre marea cinste a Katiei mele, trebuie să spun că, în cele din urmă, o înÈ›elesese pe maică-sa. își dăduse seama pe deplin de nemărginita dragoste a mamei sale, care ajungea uneori pînă la exaltare bolnăvicioasă, È™i mica prinÈ›esă i se supunea cu mări¬nimie, luînd în considerare acest sentiment matern. Dar vai, mai tîrziu, această reÈ›inere a folosit prea puÈ›in căpÈ™orului ei în-fierbîntat! Eu însă nu înÈ›elegeam aproape de loc ce se petrecea cu mine. Un sentiment nou, nelămurit, îmi răscolea întreaga ființă È™i nu exagerez dacă spun că acest sentiment mă tortura, mă făcea să 138 sufăr nespus de mult. Ca să mărturisesc adevărul — È™i cer iertare că folosesc acest cuvînt — eram îndrăgostită de Katia mea. Da, era dragoste, dragoste adevărată, dragoste cu lacrimi È™i bucurii — o dragoste pătimașă. Ce m-a atras spre ea ? De ce s-a născut în mine această dragoste ? A apărut fulgerător. Chiar în clipa în care -am văzut-o întîia oară, copila aceasta frumoasă ca un înger m-a impresionat. Totul era la ea minunat de frumos ; nu avea vicii în¬născute, ci numai deprinderi rele, dar lupta necontenit, din răs¬puteri, împotriva lor. întotdeauna se vădea pînă la urmă fondul sănătos al caracterului ei, care în prima clipă te înÈ™ela. Dar totul la ea, începînd cu această luptă, inspira cele mai luminoase spe¬ranÈ›e, totul prevestea un viitor strălucit. ToÈ›i o admirau È™i o iu¬beau, nu numai eu. Mi-aduc aminte că în timpul plimbărilor noas¬tre de pe la ora trei după-amiază, trecătorii pe care-i întîlneam se opreau înmărmuriÈ›i, È™i auzeam adesea exclamaÈ›ii pline de ad¬miraÈ›ie în urma acestui copil fericit. Era născută pentru fericire, trebuie să se fi născut pentru fericire — iată prima impresie a celor care o întîlneau. La mine vibrase, poate, pentru prima oară simÈ›ul estetic, trezit de frumuseÈ›ea ei, È™i aici trebuie căutată ori¬ginea dragostei mele pentru Katia. Defectul ei principal, sau mai bine zis trăsătura dominantă a caracterului său, care tindea năvalnic să se întruchipeze în forma sa firească, dar care continuu înăbuÈ™it se lupta să iasă la supra¬față, era mîndria. Această mîndrie se manifesta uneori chiar È™i în fleacurile cele mai copilăreÈ™ti È™i se confunda cu amorul propriu pînă într-atît, îneît dacă, de pildă, o contrazicea cineva, în orice chip, nu se simÈ›ea jignită È™i nici nu se supăra, ci se mira doar. Nu putea concepe ca un lucru să fie altfel decît aÈ™a cum ar fi vrut ea. TotuÈ™i, ideea de dreptate învingea întotdeauna în inima ei. Ori de cîte ori își dădea seama că nu avea dreptate, se supunea îndată oricărei sentinÈ›e, fără murmur È™i fără È™ovăire. Și dacă față de mine se abătuse pînă atunci de la felul ei obiÈ™nuit de a se purta, nu pot să-mi explic această purtare decît prin antipatia ei de neîn¬țeles, care a tulburat cîtva timp graÈ›ia È™i armonia întregii ei făp¬turi. De altfel, era È™i firesc să se întîmple aÈ™a, pentru că punea prea multă pasiune în elanurile ei, È™i numai exemplul, experienÈ›a, o aducea mereu pe drumul cel drept. Rezultatele tuturor iniÈ›iati¬velor ei erau admirabile, dar le obÈ›inea cu preÈ›ul unor necon¬tenite abateri È™i greÈ™eli. Curînd, Katia s-a săturat să mă tot È›ină sub observaÈ›ie si s-a hotărît să mă lase în pace. Se purta oa. È™i cînd nici n-aÈ™ fi fost 139 în casă. Nu-mi spunea o vorbă mai mult decît trebuia, ba uneorii nici chiar strictul necesar. Mă înlătura de la jocurile ei, nu cui forÈ›a, ci cu atîta pricepere, de-ai fi crezut că eu însămi aÈ™ fi do¬rit-o. Ne continuam lecÈ›iile ca mai înainte, È™i dacă se mai întîmpla'. să-i fiu dată ca exemplu pentru sîrguință È™i cuminÈ›enie, acum nui mă mai bucuram nici măcar de cinstea de a-i jigni amorul pro¬priu, ceea ce se întîmpla de obicei foarte uÈ™or ; amorul ei propriu' putea fi atins pînă È™i de buldogul nostru, Sir John Falstaff. Falstaffc avea un temperament rece È™i flegmatic, dar cînd îl întărîtai, era. rău ca un tigru. Răutatea lui ajungea atît de departe, că nu-È™i mai! respecta nici stăpînul. O altă trăsătură a caracterului său : nui iubea pe nimeni. DuÈ™manul lui cel mai de temut, duÈ™manul lui-firesc era, fără îndoială, bătrîna prinÈ›esă... Dar despre asta voi; povesti mai tîrziu. Orgolioasă, Katia lupta din răsputeri să în-frîngă vrăjmășia lui Falstaff. Nu putea îndura gîndul că în casă' exista o ființă care nu-i recunoÈ™tea puterea È™i autoritatea, care nui i se supunea È™i n-o iubea. Și hotărîse sa-l atace chiar ea pe Falstaff.. Vroia să poruncească tuturor, să-i domine pe toÈ›i. Cum îndrăznea. Falstaff să-i reziste ? Dar nesupusul buldog nu se lăsa înfrînt. Intr-o după-amiază, pe cînd stăteam amîndouă în salonul cel', mare de jos, dinele se întinsese alene în mijlocul camerei, pentru1, o siestă plăcută. Tocmai atunci i-a venit în gînd prinÈ›esei să dea: atacul hotărîtor. Și-a lăsat joaca È™i s-a apropiat încetiÈ™or, în vîrful' picioarelor, de Falstaff, alintîndu-l cu numele cele mai gingaÈ™e È™i; ademenindu-l cu gesturi îmbietoare. Dar Falstaff a rînjit de de¬parte la ea, arătîndu-È™i colÈ›ii înfricoșători. Katia s-a oprit. Ea nui dorea decît să se apropie de el, să-l mîngîie — ceea ce cîinele' nu îngăduia decît prinÈ›esei mame, al cărei favorit era ■— È™i să-l silească s-o urmeze. Era un act îndrăzneÈ› È™i foarte primejdios, de¬oarece Falstaff n-ar fi pregetat să-i muÈ™te mîna sau s-o sfîșie, dacă ar fi găsit de cuviință. Era puternic ca un urs. Urmăream de departe, plină de neliniÈ™te È™i de teamă, È™iretlicurile Katiei. Dar nu era uÈ™or s-o convingi să renunÈ›e la ceea ce-È™i pusese în gînd, È™i nici chiar colÈ›ii lui Falstaff, pe care acesta îi arăta cît se poate de necuviincios, nu puteau să fie un mijloc destul de convingător pen¬tru ea. încredințîndu-se că nu era chip să se apropie dintr-o dată de câine, Katia a descris nedumerită un cerc în jurul inamicului său. Falstaff nu s-a clintit. Atunci ea a descris un al doilea cerc, cu un diametru mult mai mic, apoi un al treilea, dar cînd a ajuns la hotarul pe caxe Fa.lstaif îl socotea probabil È™fînt, acesta È™i-a 140 arătat iarăși colÈ›ii. Mica prinÈ›esă a bătut din picior, s-a îndepărtat înciudată È™i s-a aÈ™ezat pe divan. A căzut pe gînduri. Peste vreo zece minute, a născocit un alt mijloc să-l ademe¬nească pe Falstaff. A ieÈ™it grăbită din cameră È™i s-a întors numai-decît cu o provizie de covrigi È™i plăcinte — într-un cuvînt, schim¬base armele. Falstaff a rămas însă indiferent față de această ispită, fiind probabil prea sătul. Nu a binevoit nici măcar să se uite la bucata de covrig pe care i-o aruncase prinÈ›esa, iar cînd aceasta a ajuns iar în dreptul locului pe care Falstaff îl socotea hotarul sau, cîinele È™i-a arătat nemulÈ›umirea È™i mai hotărît decît înainte. A ridicat capul, a rînjit, a mîrîit încet È™i a făcut o uÈ™oară miÈ™care, ca È™i cum s-ar fi pregătit să sară de la locul lui. Atunci, Katia, roÈ™ie de mînie, a aruncat plăcintele jos, s-a întors la locul ei È™i s-a aÈ™ezat din nou. Era foarte tulburată. Bătea din picior, obrăjorii îi erau roÈ™ii ca focul, È™i au podidit-o lacrimile de necaz. Cînd mi-a întîlnit în-tîmplător privirea, i-a năvălit tot sîngele în obraz. Cu o miÈ™care energică s-a ridicat de la locul ei È™i a pornit cu paÈ™i hotărîți drept spre înfricoșătorul animal. Poate că de astă dată uimirea îl zăpăcise cu totul pe Falstaff, căci È™i-a lăsat duÈ™manul să treacă peste hotarul statornicit, È™i abia cînd Katia a ajuns la doi paÈ™i de el, a întîmpinat-o pe necugetata fetiță cu un mîrîit care nu prevestea nimic bun. Fata s-a oprit o clipă, doar o singură clipă, È™i apoi È™i-a continuat drumul cu pasul cel mai dîrz. încremenisem de groază. Mica prinÈ›esă era mai însufleÈ›ită decît oricînd. N-o văzusem niciodată aÈ™a. Ochii îi străluceau victorioÈ™i, triumfători. In clipa aceea ar fi putut să pozeze pentru un minunat tablou. înfrunta fără È™ovăire privirea furioasă a cîinelui È™i nici nu tresărea măcar în faÈ›a colÈ›ilor lui amenințători. Falstaff s-a ridicat, gata să se repeadă la dînsa. Din pieptul păros al animalului a izbucnit un urlet înfricoșător. încă o clipă, È™i ar fi sfîșiat-o. Dar Katia È™i-a pus cu un gest mîndru mîna ei micuță pe spinarea lui È™i l-a mîngîiat de trei ori la rînd cu un aer triumfător. O clipă, cîinele a rămas nehotărît. A fost clipa cea mai cumplită. Deodată, însă, Falstaff s-a ridicat greoi de la locul său, s-a întins somnoros, apoi, socotind probabil că nu merită să-È™i pună mintea cu un copil, a ieÈ™it din odaie cu înfățiÈ™area cea mai liniÈ™tită din lume. PrinÈ›esa, triumfătoare, mi-a aruncat o privire de nedescris, îmbătată de victorie. Ea a băgat de seamă că sînt albă ca varul la față È™i a zîmbit. Dar o paloare cadaverică se în- 141 Hnsese È™i pe obrajii ei. Abia a mai putut să ajungă la divan È™i s-a prăbuÈ™it aproape leÈ™inată. Pasiunea mea pentru Katia nu mai cunoÈ™tea margini. De cînd trecusem în ziua aceea printr-o spaimă atît de mare din pricina ei, nu mă mai puteam stăpîni. Mă topeam de dorul ei. De multe ori eram gata, gata să-i sar de gît, dar teama mă oprea, mă È›intuia locului. Þin minte că mă feream de ea, ca să nu-mi vadă emoÈ›ia, iar cînd se întîmpla să intre pe neaÈ™teptate în camera în care, mă ascundeam, tresăream, È™i inima începea să-mi bată atît de tare, că mă cuprindea ameÈ›eala* Mi se pare că mica poznașă observase starea aceasta a mea È™i vreo două zile a fost È™i ea tulburată. Dar foarte curînd s-a obiÈ™nuit È™i cu asta. AÈ™a a trecut o lună încheiată, în care timp am suferit în tăcere. Sentimentele mele au probabil un fel de inexplicabilă elasticitate dacă se poate să mă exprim ast¬fel : sînt foarte răbdătoare din fire È™i nu ajung la explozie, la o izbucnire neaÈ™teptată a sentimentelor decît numai în cazuri ex¬treme. Trebuie să spun că în tot acest timp n-am schimbat cu Katia mai mult de cinci cuvinte. Treptat, am observat însă, după unele semne abia simÈ›ite, că purtarea ei față de mine nu se da¬tora uitării sau indiferenÈ›ei, ci, mai curînd, unei hotărîri anume luate de ea, ca È™i cum È™i-ar fi jurat să nu mă lase să trec dincolo de anumite limite. Noaptea mă frămîntam în lungi ore de nesomn, iar ziua nu puteam să-mi ascund tulburarea nici măcar față de madame Leotard. Dragostea mea pentru Katia mă împingea la tot felul de acÈ›iuni ciudate. O dată i-am luat pe furiÈ™ batista, iar altă dată, o panglicuță pe care o purtase în păr. Le sărutam nopÈ›i de-a rîndul, în timp ce lacrimile îmi curgeau È™iroaie pe obraz. La început, indiferenÈ›a Katiei mă chinuia È™i mă jignea, dar cu vremea, în sufletul meu se făcuse un adevărat haos È™i nici eu nu mai eram în stare să-mi dau seama de sentimentele mele. ÃŽncetul cu încetul, im¬presiile noi luau locul celor vechi È™i amintirile tristului meu trecut pierdeau din forÈ›a lor morbidă, lăsînd loc vieÈ›ii celei noi. Uneori mă deÈ™teptam în toiul nopÈ›ii, mă dădeam jos din pat È™i mă apropiam tiptil de Katia. La lumina slabă a lămpii de noapte, ceasuri în È™ir nu mă săturam s-o privesc dormind. Alteori, mă aÈ™ezam pe marginea patului ei È™i mă aplecam să-i văd faÈ›a mai de aproape si să-i simt răsuflarea fierbinte. UÈ™or, tremurînd de frică, îi sărutam mînuÈ›ele, umerii, părul sau un picioruÈ™, dacă ieÈ™ea cumva de sub plapumă. încetul cu încetul, am început să observ — fiindcă de o lună n-o mai slăbeam din ochi —• că era din zi în zi mai îngîndu-rată. Trecea brusc de la o stare sufletească la alta. Cîte o zi întreagă era atît de liniÈ™tită, că nu i se auzea glasul, pentru ca în ziua ur¬mătoare să fie gălăgioasă ca niciodată înainte. Devenise irascibilă, pretenÈ›ioasă, i se întîmpla foarte des să se înfurie È™i să roÈ™ească. Pînă È™i în purtarea ei față de mine vădea o oarecare cruzime. Ba refuza să stea lîngă mine la masă, ca È™i cum prezenÈ›a mea ar fi scîrbit-o, ba se ducea pe neaÈ™teptate la maică-sa È™i rămînea acolo cîte o zi în¬treagă, È™tiind poate că mă prăpădeam de dorul ei, ba mă privea È›intă ceasuri întregi, iar eu, nespus de tulburată, schimbam feÈ›e-feÈ›e, îmi venea să mă ascund în gaură de È™arpe, dar nu cutezam să ies din cameră. De două ori Katia s-a văitat de friguri — ea care nu fusese niciodată bolnavă. în sfîrÈ™it, într-o bună dimineață, s-a luat o dispoziÈ›ie specială : Katia își exprimase dorinÈ›a să se mute negreÈ™it jos, la mămica ei, iar prinÈ›esa, cînd o auzise văitîn-du-se, era cît pe-aci să moară de spaimă. Trebuie să spun că prin¬țesa era foarte nemulÈ›umită de mine, È™i întreaga schimbare în felul de a fi al Katiei, pe care o observase È™i dînsa, o punea pe seama mea È™i a influenÈ›ei firii mele mohorLe — cum se exprima ea — asupra caracterului fiicei sale. Ea ne-ar fi despărÈ›it demult, dar deocamdată amînase această măsură, în aÈ™teptarea unei dis¬cuÈ›ii serioase cu prinÈ›ul, care, deÈ™i îi ceda de obicei în toate, È™tia să fie uneori de o încăpățînare È™i de o tenacitate de neînchipuit. Și ea era înÈ›elegătoare. Mutarea Katiei, absenÈ›a ei o săptămînă încheiată, a însemnat pentru mine o adevărată lovitură. In timpul acesta nervii mei erau într-o tensiune bolnăvicioasă. Nu mai puteam de dorul ei, È™i-mi frămîntam mintea întrebîndu-mă care să fie pricina dezgustului Katiei față de mine. Chinuită de o sfîșietoare tristeÈ›e, în inima mea jignită a răsărit sentimentul răzvrătirii împotriva nedreptății. Un fel de mîndrie s-a născut deodată în mine, È™i cînd o întâlneam pe Katia în timpul plimbărilor noastre, mă uitam la ea cu un aer atît de independent È™i de grav — cu totul altfel decît înainte —-încît, de fiecare dată, rămînea surprinsă. FireÈ™te că atitudinile de felul acesta erau trecătoare, iar după aceea sufeream È™i mai mult. Eram din ce în ce mai slabă, mai descurajată. In sfîrÈ™it, într-o dimineață, spre nespusa mea uimire È™i spre bucuria mea fără mar¬gini, Katia s-a întors iarăși la noi. Mai întîi s-a repezit, rîzînd ne¬buneÈ™te, s-o îmbrățiÈ™eze pe madame Leotard, anunțîndu-ne că se mută din nou sus, apoi m-a salutat È™i pe mine, cu o uÈ™oară înclinare a capului. In sfîrÈ™it, a rugat-o pe educatoare să nu facem nici un fel de lecÈ›ii în dimineaÈ›a aceea, pe care a petrecut-o aler-gînd È™i zbenguindu-se, Niciodată jnajnÈ›e n-o văzusem mai vioaie 142 143 È™i mai veselă. Dar în amurg s-a liniÈ™tit, a căzut pe gînduri È™i o umbră de tristeÈ›e s-a aÈ™ternut pe chipul ei minunat. Seara, cînd a venit prinÈ›esa s-o vadă, am observat cum Katia făcea sforțări ne¬fireÈ™ti să pară veselă. Insă îndată după plecarea mamei sale, a izbucnit în plîns. Eram adînc emoÈ›ionată, È™i ea, observînd im¬presia pe care o făcuse asupra mea, a ieÈ™it din cameră. Katia era în pragul unei crize. PrinÈ›esa a cerut sfatul medicilor, È™i în fie¬care zi o chema la ea pe madame Leotard să-i dea un raport amă¬nunÈ›it despre fetiță. I se poruncise să o supravegheze îndeaproape. Singurul om care bănuia adevărul eram eu, È™i inima îmi tresărea plină de nădejde. ÃŽntr-un cuvînt, se apropia deznodămîntul micului nostru ro¬man. A treia zi după ce se întorsese la noi, am observat că toată dimineaÈ›a m-a privit atît de lung, cu ochii ei atît de frumoÈ™i... I-am întîlnit de cîteva ori privirea, È™i de fiecare dată am roÈ™it amîndouă È™i am lăsat ochii în jos, ca È™i cum ne-am fi ruÈ™inat una de alta. In sfîrÈ™it, pe Katia a pufnit-o rîsul È™i a plecat de lîngă mine. Cînd orologiul a bătut ora trei È™i tocmai ne pregăteam să ieÈ™im la plimbare, Katia s-a apropiat pe neaÈ™teptate de mine. — Þi s-a dezlegat È™iretul de la pantof, mi-a spus ea. Hai să È›i-l leg 1 RoÈ™ie ca racul de emoÈ›ie că, în sfîrÈ™it, îmi vorbise, am vrut să mă aplec singură să-l leg. — Lasă-mă pe mine ! a zis ea nerăbdătoare È™i a rîs. Apoi s-a aplecat, mi-a luat piciorul cu forÈ›a, l-a pus pe genunchii ei È™i mi-a legat È™iretul. Cuprinsă de o teamă plăcută, mi s-a tăiat răsuflarea È™i nu mai È™tiam ce să fac. După ce a isprăvit, Katia s-a ridicat È™i m-a cercetat din cap pînă-n picioare. — Uite, te-ai dezvelit È™i la gît, a zis ea, atingînd cu degetul pielea gîtului meu. Lasă-mă să te leg. N-am mai încercat să mă împotrivesc. Mi-a desfăcut băsmă-luÈ›a È™i a legat-o cum È™tia ea. — Că altfel te mai trezeÈ™ti cu o tuse, a zis ea, zîmbind È™iret È™i fulgerîndu-mă cu privirea ochiÈ™orilor ei negri, ifmezi. Mă zăpăcisem de tot. Nu mai È™tiam ce-i cu mine È™i ce se pe¬trece cu Katia. MulÈ›umesc lui Dumnezeu că plimbarea noastră n-a È›inut mult, altfel nu m-aÈ™ fi putut stăpîni È™i aÈ™ fi sărit s-o sărut pe stradă. Cînd urcam scara, am izbutit totuÈ™i s-o sărut pe furiÈ™ pe umăr. Katia a tresărit, dar n-a spus nimic. Seara, după ce au gătit-o frumos, au trimis-o jos la mama ei, care avea musafiri. în aceeaÈ™i seară însă, s-a iscat în casă o mare neliniÈ™te, Katia a avut o criză de nervi. PrinÈ›esa s-a speriat grozav È™i a chemat medicul, dar nici el n-a È™tiut să spună ce anume avea. S-a dat vina pe bolile obiÈ™nuite ale copiilor, pe vîrsta Katiei, dar eu m-am gîndit la cu totul altceva. A doua zi, Katia a apărut la noi ca totdeauna, rumenă la față, veselă, plină de sănătate, dar mai capricioasă È™i mai ciudată decît orieînd. In primul rînd, toată dimineaÈ›a n-a vrut să asculte de madame Leotard. Apoi i-a venit pofta, aÈ™a, din senin, să se ducă la bătrîna prinÈ›esă. Bătrîna, care nu putea s-o sufere pe nepoata sa, era în continuă ceartă cu ea È™i nu dorea s-o vadă. De data aceasta, însă, împotriva obiceiului ei, s-a învoit s-o primească. La început, totul a mers cum nu se poate mai bine, È™i primul ceas s-a scurs într-o armonie desăvîrÈ™ită. Mica È™trengărită È™i-a cerut iertare pentru toate greÈ™elile ei, pentru zburdălnicia ei È™i pentru tulburarea liniÈ™tii bă-trînei prinÈ›ese, cerîndu-È™i scuze în modul cel mai solemn, cu la¬crimi în ochi. MicuÈ›a poznașă a mers È™i mai departe. Nu È™tiu ce i-a venit, dar s-a apucat să-i mărturisească bătrînei niÈ™te pozne care deocamdată nu existau deoît în închipuirea ei, în stare de proiect. S-a prefăcut smerită È™i spășită, dornică de căință. Ce să mai spun, bătrîna bigotă era îneîntată È™i măgulită în amoral ei propriu de apropiata victorie asupra Katiei — comoara, idolul în¬tregii case, care È™tia s-o silească pînă È™i pe mama ei să-i îndepli¬nească toate capriciile. Mica poznașă a început prin a mărturisi că avusese de gînd să lipească de rochia prinÈ›esei o carte de vizită ; că voise să-l ascundă pe Falstaff sub patul bătrînei; că-È™i pusese în gînd să-i spargă ochelarii, să-i ia toate cărÈ›ile È™i să aducă în locul lor ro¬mane franÈ›uzeÈ™ti de-ale mamei ei, după care să vină cu plesnitori È™i să le împrăștie pe jos ; să-i vîre în buzunar cărÈ›i de joc È™i cîte È™i mai cîte. AÈ™a i-a înÈ™irat o mulÈ›ime de pozne, care mai de care mai grave. Bătrîna È™i-a pierdut cumpătul — făcea feÈ›e-feÈ›e de mînie. In sfîrÈ™it, Katia nu s-a mai putut stăpîni, a izbucnit în rîs È™i a fugit din odaie. Bătrîna a trimis îndată s-o cheme pe prin¬țesă È™i timp de două ore a judecat-o în toată legea. PrinÈ›esa È™i-a implorat ruda cu lacrimi în ochi s-o ierte pe Katia È™i să îngăduie ca fetiÈ›a să nu fie pedepsită, pentru că era bolnavă. La început, bătrîna nici n-a vrut să audă de aÈ™a ceva ; a anunÈ›at că va pleca chiar a doua zi din casă È™i s-a mai înduplecat abia după ce prin¬țesa i-a făgăduit solemn că va amîna pedepsirea fiicei sale pînă după însănătoÈ™irea acesteia, cînd va da deplină satisfacÈ›ie îndreptă- 144 10 143 È›iÈ›ei mînii a bătrînei. TotuÈ™i, Katia a fost mustrată foarte aspru È™i dusă să stea jos, la prinÈ›esă. După-aimază, însă, È™trengărită a reuÈ™it să scape de acolo. Toc¬mai coboram la etajul de jos, cînd am întîlnit-o pe scară. Cră¬pase puÈ›in uÈ™a È™i-l striga pe Falstaff. Mi-am dat seama într-o clipă că punea la cale o răzbunare cumplită. Iată despre ce era vorba. Bătrîna prinÈ›esă n-avea duÈ™man mai neîmpăcat decît Falstaff. Cîinele nu se lăsa mîngîiat de nimeni, È™i, fiind foarte înfumurat, mîndru È™i ambiÈ›ios, nu iubea pe nimeni È™i pretindea, pare-se, ca toată lumea să-i arate respectul cuvenit. într-adevăr, toÈ›i se pur¬tau cu el cu respectul născut din teama pe care le-o inspira. Dar o dată cu venirea bătrînei prinÈ›ese, se petrecuse ceva neaÈ™teptat : Falstaff fusese grav jignit, interzicîndu-i-se formal etajul de sus. La început, înfuriat de jignirea adusă, cîinele a rîcîit o săptă-mînă încheiată cu ghearele la uÈ™a dinspre scara care lega cele două etaje. A înÈ›eles însă curînd cauza izgonirii sale È™i chiar în prima duminică, în clipa în care bătrînica se pregătea să iasă din casă, ca să se ducă la biserică, Falstaff s-a repezit la ea, lătrînd È™i mîrîind. Biata bătrîna, care declarase că nu-l poate suferi, abia a fost salvată de crîncena răzbunare a cîinelui jignit, izgonit din ordinul ei. Din ziua aceea, lui Falstaff i s-a interzis cu strășnicie etajul de sus, È™i cînd se întîmpla ca bătrîna să coboare, servitorii îl închideau într-o odaie dosnică. O gravă răspundere apăsa asu¬pra servitorilor. Răzbunătorul animal găsise, totuÈ™i, prilejul să pătrundă de vreo trei ori sus. De îndată ce ajunsese la scară, stră¬bătuse în goană nebună tot È™irul de odăi, pînă la dormitorul bătrî¬nei. Nimic nu-l mai putuse opri. Din fericire, uÈ™a bătrînei era totdeauna bine închisă È™i Falstaff se mulÈ›umise doar să urle îngro¬zitor în faÈ›a uÈ™ii ei, pînă cînd veniseră servitorii să-l ia de acolo. In tot timpul vizitei fiorosului animal, bătrîna prinÈ›esă È›ipase ca din gură de È™arpe, È™i, de fiecare dată, se îmbolnăvise grav din pricina spaimei. De cîteva ori îi dăduse un ultimatum prinÈ›esei, ba ajunsese chiar pînă acolo, încît să-i declare într-o zi, cînd își pierduse cumpătul, că ori ea, ori Falstaff trebuia să plece din casă. Dar prinÈ›esa nu vroise să se despartă de Falstaff. Se întîmpla rar ca prinÈ›esa să arate cuiva afecÈ›iune, dar, după copiii ei, la Falstaff È›inea mai mult decît la oricine, È™i iată pentru ce. Cu vreo È™ase ani în urmă, prinÈ›ul se întorsese într-o zi de la plimbare aducînd cu el un cățeluÈ™ murdar, bolnav È™i cu o înfăți¬șare neînchipuit de jalnică. TotuÈ™i, era un buldog de rasa cea mai pură. PrinÈ›ul îl salvase de la moarte. Cum însă noul locatar al casei se purta foarte necuviincios È™i grosolan, la cererea prin¬țesei, cîinele a fost îndepărtat din apartamente È™i trimis în curtea de serviciu, unde a fost pus în lanÈ›. PrinÈ›ul nu s-a împotrivit. Doi ani mai tîrziu, pe cînd întreaga familie se afla în vilegiatură, SaÈ™a, frățiorul mai mic al Katiei, a căzut în Neva. PrinÈ›esa, scoțînd un strigăt sfîșietor, a vrut să sară în apă după fiul ei È™i n-a fost oprită decît cu mare greutate È™i salvată astfel de la o moarte sigură. Intre timp copilul fusese luat de curentul repede al apei È™i numai hainele i se mai vedeau la suprafață. O barcă a pornit în grabă după el, dar numai printr-o minune l-ar fi putut salva. Cînd, deo¬dată, uriaÈ™ul È™i puternicul buldog a sărit în apă, a tăiat drumul bă¬ieÈ›aÈ™ului, l-a apucat cu dinÈ›ii È™i, cu un aer triumfător, l-a adus la mal. PrinÈ›esa a sărit să îmbrățiÈ™eze cîinele murdar È™i ud, dar Fal¬staff — care pe vremea aceea mai purta încă prozaicul È™i extrem de plebeul nume de Friksa — nu suporta mîngîierile nimănui È™i, drept răspuns la îmbrățișările È™i sărutările prinÈ›esei, È™i-a înfipt colÈ›ii cît a putut de adînc în umărul ei. PrinÈ›esa a avut de suferit toată viaÈ›a de pe urma acestei răni, dar recunoÈ™tinÈ›a ei nu mai avea margini. Falstaff a fost adus din nou în casă, periat È™i spălat È™i i s-a dat o zgardă de argint executată cu mare artă. S-a instalat în cabinetul stăpînei sale, pe o splendidă blană de urs, È™i în cu¬rînd prinÈ›esa a izbutit să-l poată mîngîia fără teamă că va fi pe¬depsită cu asprime È™i fără întîiziere. Aflînd că numele favoritului ei era Friksa, prinÈ›esa s-a îngrozit È™i s-a străduit să-i găsească un alt nume, pe cît posibil, din lumea antică. Dar Hector, Cerber È™i alte nume de felul acesta îi păreau prea banale. Trebuia ales ceva pe măsura favoritului casei. In sfîrÈ™it, prinÈ›ul, È›inînd seama de lăcomia fenomenală a Friksei, a propus să i se spună Falstaff. ToÈ›i au primit cu entuziasm, È™i buldogul a rămas pentru totdeauna cu numele acesta. Acum, Falstaff se purta frumos, ca un adevărat englez. Era tăcut, posac È™i nu sărea la nimeni aÈ™a, din senin, însă pretindea ca toată lumea să ocolească respectuos locul lui de pe blana de urs È™i, în general, să i se arate consideraÈ›ia cuvenită. Uneori îl apucau năbădăile, de parcă l-ar fi doborît spleen-u\, È™i atunci își aducea aminte, plin de amărăciune, că duÈ™manul iui, duÈ™manul neîmpăcat care atentase la drepturile sale, rămăsese ne¬pedepsit. In astfel de clipe, se furiÈ™a tiptil spre scara care ducea sus, însă, găsind de obicei uÈ™a închisă bine, se culca undeva prin apropiere, ascuns într-un colÈ›, aÈ™teptînd cu viclenie ca cineva s-o uite deschisă. Uneori, răzbunătorul animal aÈ™tepta aÈ™a cîte trei 10* 147 zile în È™ir. Dar datorită poruncilor severe ca uÈ™a să fie suprave¬gheată cu mare strășnicie, Falstaff nu mai pătrunsese sus de două luni. -— Falstaff! Falstaff! îl strigă mica prinÈ›esă, deschizînd uÈ™a È™i ademenindu-l prietenoasă pe scara noastră. SimÈ›ind că se deschide uÈ™a, cîinele se È™i pregătea să sară peste Rubiconul său. TotuÈ™i, chemarea prinÈ›esei i s-a părut atît de ne¬firească, încît cîteva clipe nu È™i-a crezut urechilor. Cum era È™iret ca o pisică, s-a prefăcut că nu observă greÈ™eala celui care deschi¬sese uÈ™a, s-a dus la fereastră, È™i-a pus labele puternice pe pervaz È™i a început să se uite cu mare atenÈ›ie la clădirea de peste drum. Intr-un cuvînt, se purta ca o persoană străină, care se oprise o clipă, în timpul unei plimbări, să admire minunata arhitectură a unei clădiri vecine. In realitate, însă, stătea într-o dulce aÈ™tep¬tare, cu inima înfiorată. Ce surpriză, ce bucurie, ce fericire ne¬bună trebuie să fi simÈ›it el, văzînd uÈ™a larg deschisă în faÈ›a lui È™i mai auzindu-se È™i chemat, poftit, implorat să urce sus, ca să-È™i potolească fără întîrziere setea îndreptățitei sale răzbunări! Cu un răcnet de bucurie, arătîndu-È™i colÈ›ii, cu un aer înfricoșător È™i victorios, s-a năpustit ca o săgeată sus pe scări. Și-a luat vînt cu atîta forță, încît un scaun, pe care l-a atins în zbor, a sărit la vreo doi metri È™i s-a învîrtit pe loc ca un titirez. Falstaff zbura cu iuÈ›eala unei ghiulele de tun. Madame Leotard ia scos un È›ipăt de groază, însă Falstaff a ajuns între timp la uÈ™a mult visată È™i s-a năpustit cu labele pe ea. Dar n-a izbutit s-o deschidă È™i a început să urle înfiorător. Urletelor lui i-a răspuns È›ipătul înspăimîntător al bătrînei domniÈ™oare. In aceeaÈ™i clipă, legiuni întregi de vrăjmaÈ™i au alergat să-l împresoare ; parcă toată casa se mutase la etajul de sus, È™i Falstaff, teribilul Falstaff, cu botniÈ›a trecută cu multă îndemînare peste fălci, cu picioarele prinse în opritoare, cu arcanul pe după gît, a fost nevoit să părăsească fără glorie cîmpul de luptă. Un sol, trimis anume, a poftit-o pe prinÈ›esă sus, la bătrînă. ♦ De data asta, însă, prinÈ›esa nu mai era dispusă să ierte È™i să treacă cu vederea. Dar cine trebuia pedepsit ? De la prima privire aruncată asupra Katiei, prinÈ›esa a înÈ›eles... Nu mai încăpea nici o îndoială : Katia stătea acolo, palidă, tremurînd de frică. Biata fetiță își dăduse seama abia atunci de urmările poznei sale. Bă¬nuiala putea să cadă asupra servitorilor, asupra unor oameni ne¬vinovaÈ›i, È™i ea era gata să mărturisească tot adevărul. — Tu eÈ™ti de vină ? a întrebat-o prinÈ›esa cu asprime, 148 Văzînd paloarea cadaverică a Katiei, am făcut un pas înainte È™i am spus cu hotărîre : — Eu i-am dat drumul lui Falstaff... din greÈ™eală, am mai adăugat, căci sub privirea amenințătoare a prinÈ›esei, îmi pierise tot curajul. — Madame Leotard, să-i aplici o pedeapsă exemplară ! a zis prinÈ›esa È™i a ieÈ™it din odaie. M-am uitat la Katia. Stătea încremenită, palidă, cu privirea în pămînt, dar braÈ›ele îi atîrnau neputincioase de-a lungul trupului. Singura pedeapsă care se dădea copiilor prinÈ›ului era arestul într-o cameră goală. Nu-i mare lucru să stai două ore într-o ca¬meră goală. însă cînd un copil e închis cu forÈ›a, împotriva voinÈ›ei lui, spunîndu-i-se că nu e liber, pedeapsa apare destul de gravă. De obicei, Katia sau fratele ei erau È›inuÈ›i închiÈ™i cîte două ore, dar pe mine, luîndu-se în considerare gravitatea greÈ™elii mele, m-au pedepsit cu patru ore de arest. Cînd am trecut pragul temniÈ›ei mele, nu mai puteam de bucurie. Mă gîndeam la Katia. Știam că învinsesem. însă în loc de patru ore, am stat închisă pînă la patru dimineaÈ›a. Iată cum s-au petrecut lucrurile. După două ore de la întemniÈ›area mea, madame Leotard a fost înÈ™tiinÈ›ată că sosise fiica ei de la Moscova care se îmbolnăvise pe neaÈ™teptate È™i dorea s-o vadă. Madame Leotard a plecat, uitîn-du-mă cu desăvîrÈ™ire. Fata în casă care ne servea È™i-a închipuit probabil că mi se dăduse drumul. Katia fusese poftită jos È™i ne¬voită să stea la maică-sa pînă la unsprezece seara. Cînd s-a întors în odaia noastră, a rămas foarte mirată văzînd patul meu gol. Ca¬merista a ajutat-o să se dezbrace È™i a culcat-o. Mica prinÈ›esă, care avea motivele ei să se poarte astfel, n-a întrebat-o un cuvînt de¬spre mine È™i s-a culcat cu gîndul să mă aÈ™tepte. Ea È™tia că arestul meu trebuia să dureze patru ore-È™i-È™i închipuia că bona noastră o să-mi dea drumul. Dar È™i Nastia uitase cu totul de mine, mai ales că eu mă dezbrăcăm întotdeauna singură. Și aÈ™a am rămas peste noapte la arest. La patru dimineaÈ›a m-au deÈ™teptat bătăi puternice în ușă. O neva încerca s-o deschidă cu forÈ›a. Adormisem pe podeaua goală, È™i, trezindu-mă din somn, am început să È›ip îngrozită, dar am re¬cunoscut numaidecît vocea Katiei, care le acoperea pe toate ce¬lelalte, apoi, madame Leotard a spus È™i dînsa ceva, s-a mai auzit vocea speriată a Nastiei È™i, în sfîrÈ™it, a chelăresei. Pînă la urmă, au deschis uÈ™a, È™i madame Leotard m-a îmbrățiÈ™at cu lacrimi în ochi, rugîndu-jnă s-Q iert că mă uitase, M-am aruncat de gîtul ei, plîn- 14!) gînd amarnic. Tremuram ca varga, frigul mă pătrunsese pînă la oase È™i mă durea tot corpul, pentru că stătusem atîtea ore culcată pe podeaua tare. O căutam cu privirile pe Katia, dar ea fugise în dormitorul nostru È™i se vîrîse repede în pat. Cînd am intrat în ca¬meră, dormea sau se prefăcea că doarme. Seara, tot aÈ™teptîndu-mă, o furase somnul. DimineaÈ›a, la ora patru, cînd s-a deÈ™teptat, a stîrnit o gălăgie infernală. A sculat-o clin somn pe madame Leo-tard care între timp se întorsese, a trezit-o pe bonă, a chemat toate fetele din casă È™i mi-a dat drumul de la arest. In aceeaÈ™i dimineață, toată casa a aflat de pățania mea. Chiar È™i prinÈ›esa a fost de părere că mi s-a aplicat o pedeapsă prea as¬pră, în ceea ce-] priveÈ™te pe prinÈ›, în ziua aceea l-am văzut pentru întîia oară mînios. A urcat la noi pe la ora zece, foarte tulburat. — Spune-mi, te rog, s-a întors el spre madame Leotard, ce-ai făcut ? Ce-ai făcut cu biata copilă ? Asta-i barbarie, curată bar¬barie, cruzime ! Cum se poate să laÈ™i peste noapte într-o cameră întunecoasă un copil bolnav, slăbuÈ›, o fetiță visătoare, sperioasă, cu închipuirea atît de aprinsă ! Asta înseamnă s-o distrugi ! Oare nu-i cunoÈ™ti povestea ? E barbar, c inuman ce-ai făcut, trebuie să È›i-o spun, doamnă ! Și cum e cu putință să aplici o pedeapsă ca asta ? Cine a născocit, cine a putut să născocească o asemenea pedeapsă ? Biata madame Leotard a început să-i explice tulburată, cu la¬crimi în ochi, cum se petrecuseră lucrurile. A mărturisit că uitase de mine pentru că sosise fiica ei, încereînd în acelaÈ™i timp să-i de¬monstreze că pedeapsa în sine era bună cînd nu dura prea mult È™i că însuÈ™i Jean-Jacques Rousseau preconizează ceva asemănător. — Jean-Jacques Rousseau, madame ! Dar Jean-Jacques Rousseau nu avea căderea să spună aÈ™a ceva. Jean-Jacques nu este o autoritate ! Jean-Jacques nu trebuia să vorbească despre educaÈ›ie, el n-avea nici un drept s-o facă. Jean-Jacques È™i-a părăsit copiii, pe propriii lui copii, doamnă ! Jean-Jacques a fost un om rău, doamnă ! — Jean-Jacques Rousseau ! Jean-Jacques, un om rău ! Prin¬cipe ! Principe ! Cum puteÈ›i vorbi aÈ™a ? Și madame Leotard s-a aprins toată. Era o femeie admirabilă È™i de loc supărăcioasă — nu-i plăceau oamenii supărăcioÈ™i — dar dacă cineva cuteza să se atingă de vreunul dintre favoriÈ›ii ei sau să tulbure umbra clasică a unui Corneille sau Racine, să-l jignească pe Voltaire, să spună că Jean-Jacques Rousseau fusese un om rău, să-l numească, barbar — 150 Dumnezeule, asta era prea de tot ! Ochii doamnei LeotarJ s-aii umplut de lacrimi. Biata bătrînă se cutremura de emoÈ›ie. — Nu vă daÈ›i seama ce spuneÈ›i, principe ! a exclamat ea, în sfîrÈ™it, în culmea indignării. PrinÈ›ul s-a stăpînit îndată, È™i-a cerut scuze, apoi s-a apropiat de mine, m-a sărutat cu multă afecÈ›iune, m-a binecuvîntat cu semnul crucii È™i a ieÈ™it din cameră. — Pauvre prince !* a È™optit madame Leotard, adînc miÈ™cată È™i ea. Apoi ne-am aÈ™ezat la masa de studiu. Dar mica prinÈ›esă era foarte distrată în timpul lecÈ›iei. Tocmai cînd ne pregăteam să ne ducem la masă, s-a apropiat de mine, cu obrajii aprinÈ™i, cu zîmbetul pe buze, s-a oprit în faÈ›a mea, m-a apucat de umeri È™i a spus repede, ca È™i cum s-ar fi ruÈ™inat de ceva : — Ei, ai stat ieri la arest pentru mine ? După-masă o să mer¬gem să ne jucăm în salon. S-au auzit paÈ™i în apropiere, È™i Katia s-a îndepărtat în grabă. După-masă, în amurg, am coborît împreună în salonul cel mare, È›inîndu-ne de mînă. Katia era atît de tulburată, că i se tăiase răsu¬flarea. Eu eram bucuroasă, fericită cum nu mai fusesem niciodată. — Vrei să ne jucăm cu mingea ? m-a întrebat ea. Stai aici ! M-a aÈ™ezat într-un colÈ› al salonului, însă, în loc să se îndepăr¬teze, ca să-mi arunce mingea, s-a oprit la trei paÈ™i de mine, m-a privit, s-a înroÈ™it, apoi s-a prăbuÈ™it pe divan, acoperindu-È™i faÈ›a cu mîinile. Am vrut să mă apropii de ea, dar a crezut că mă pre¬găteam să plec. — Nu pleca, NetoÈ™ka ! Stai puÈ›in cu mine, o să-mi treacă în¬dată, È™i, în aceeaÈ™i clipă, a sărit în picioare, roÈ™ie la față, cu ochii umezi, È™i m-a îmbrățiÈ™at. Avea obrajii uzi de lacrimi, buzele um¬flate ca niÈ™te viÈ™ine, È™i buclele răvășite. Mă săruta nebuneÈ™te, pe față, pe ochi, pe gură, pe gît, pe mîini. Plîngea ca într-o criză de isterie. Am cuprins-o cu putere în braÈ›e È™i ne-am îmbrățiÈ™at feri¬cite, cu drag, ca niÈ™te prietene, ca niÈ™te amanÈ›i care se revăd după o lungă despărÈ›ire. Inima Katiei zvîcnea cu atîta putere, că-i deslu¬șeam fiecare bătaie. O voce din camera de alături a poftit-o pe Katia la prinÈ›esă. — Ah, NetoÈ™ka 1 La revedere, pe diseară, la noapte ! Du-te sus È™i aÈ™teaptă-mă. * Sărmanul prinÈ› I (Fr.) 151 M-a mai sărutat o dată, încetiÈ™or, din inimă È™i a pornit in goană la chemarea Nastiei. Am urcat în grabă în odaia mea. Mă simÈ›eam ca reînviată. M-am trîntit pe divan È™i mi-am ascuns capul în perne, plîngînd de fericire. Inima îmi bătea nebuneÈ™te, să-mi spargă pieptul. Nu mai È›in minte cum am putut să aÈ™tept venirea nopÈ›ii. In sfîrÈ™it, orologiul a bătut de unsprezece ori. M-am culcat. Katia s-a întors abia la douăsprezece, mi-a zîmbit de de¬parte, dar nu mi-a spus un cuvînt. Nastia a început s-o dezbrace È™i parcă anume nu se grăbea. — Hai, Nastia, mai repede, mai repede ! o îndemna fetiÈ›a. — Ce s-a întîmplat, prinÈ›esă ? Poate aÈ›i urcat scările prea iute, de vă bate inima atît de tare ?... a întrebat-o Nastia. — Ah ! Dumnezeule ! Nastia ! Mă plictiseÈ™ti! Haide, mai re¬pede, mai repede ! È™i Katia, înciudată, a bătut din picior. — Of, ce inimioară ! a zis Nastia, È™i a sărutat picioruÈ™ul prin¬țesei, pe care tocmai îl descălÈ›a. în sfîrÈ™it, Nastia a culcat-o pe mica prinÈ›esă È™i a ieÈ™it din odaie. Cît ai clipi, Katia a sărit din pat È™i a venit lîngă mine. Am întînv pinat-o cu un È›ipăt uÈ™or. — Vino la mine, culcă-te lîngă mine ! mi-a spus Katia, tră-gîndu-mă din aÈ™ternut. In clipa următoare, eram în patul ei. Ne-am strîns în braÈ›e cu putere, cu dor. Katia mă săruta cu în-sufleÈ›iroi — Știi, mi-aduc aminte cum mă sărutai noaptea! mi-a spus ea, roÈ™ie ca para foculuî. Am izbucnit în hohote de plîns. — NetoÈ™ka ! a È™optit ea printre lacrimi, îngerul meu, tu nici nu È™tii că te iubesc de multă vreme, de foarte multă vreme ! Știi tu de cînd ? — De cînd ? — De cînd papa mi-a poruncit să-È›i cer iertare, din ziua aceea, cînd ai vrut să iei apărarea tatălui tău, NetoÈ™ka... Mititica mea orfa-ană! îngăimă ea tărăgănat, acoperindu-mă iar de sărutări. Plîngea È™i rîdea în acelaÈ™i timp. — Ah, Katia! — Ce-i ? Ce este, draga mea ? — De ce am aÈ™teptat noi atîta... atîta timp... dar n-am mai fost în stare să continuu. Ne-am îmbrățiÈ™at, È™i vreo trei minute n-am scos o vorbă. " 152 -— Spune-mi, ce-ai gîndit tu despre mine ? a întrebat prinÈ›esă. — Ah, m-am gîndit atît de mult, Katia ! M-am gîndit mereu. Zi È™i noapte mi-a fost gîndul la tine. -— Și noaptea vorbeai de mine, te-am auzit. — Adevărat ? — Ai plîns de atîtea ori! — Ei, vezi ? Și de ce erai mereu atît de mîndră ? — Pentru că am fost o proastă, NetoÈ™ka. AÈ™a mă apucă pe mine cîteodată, È™i pace ! Mi-era mereu necaz pe tine. — Pentru ce ? —■ De rea ce eram. Mai întîi, pentru că eÈ™ti mai bună decît mine. Apoi, pentru că pe tine papa te iubeÈ™te mai mult decît pe mine. Și papa e om bun, NetoÈ™ka, nu-i aÈ™a ? — O, da I i-am răspuns eu, È™i ochii mi s-au umplut de lacrimi, gîndindu-mă la prinÈ›. ■— E un om bun, spuse Katia, grav. Ce să mă fac cu el ? E mereu aÈ™a... Ei, È™i pe urmă, cînd È›i-am cerut iertare, îmi venea să plîng, È™i de aceea mi-a fost iar necaz pe tine. — Am văzut eu, am văzut bine că-È›i venea să plîngi. — Taci, prostuÈ›o, că plîngăreață eÈ™ti tu, nu eu ! s-a răstit ea în glumă la mine È™i mi-a acoperit gura cu mîna ei. Ascultă, do¬ream mult să te iubesc, apoi, dintr-o dată, îmi venea să te urăsc, È™i te uram, È™i te uram !... — Bine, dar pentru ce ? ■— Uite, aÈ™a, mi-era necaz pe tine. Nu È™tiu nici eu de ce ! Apoi am văzut că nu poÈ›i trăi fără mine È™i mi-am zis : las' c-o s-o chinuiesc eu pe fata asta rea ! — Ah, Katia! — SufleÈ›elule ! a zis ea È™i mi-a sărutat mîna. Ei, È™i după aceea n-am vrut să mai vorbesc cu tine, n-am mai vrut de fel. Þii minte cum l-am mîngîiat pe Falstaff ? — O, ai fost neînfricată ! — Și ce fri-i-că mi-a fost! tărăgăna Katia. Știi tu de ce m-am apropiat de el ? — De ce ? — Pentru că erai tu de față. Cînd am văzut că te uiÈ›i... „Ah, fie ce-o fi I" mi-am zis, È™i am pornit. Te-am speriat; aÈ™a-i că È›i-a fost teamă pentru mine ? — Grozav ! 153 ■— Am văzut. Dacă ai È™ti cît de bucuroasă am fost că a plecat Falstaff ! Doamne, cît am mai tremurat după ce a plecat mo-o-n-strul ăsta ! Și mica prinÈ›esă a rîs nervos. Apoi È™i-a ridicat deodată capul înfierbîntat È™i a început să mă privească atent. Pe genele ei lungi tremurau lacrimile, ca niÈ™te mărgăritare. — La urma urmei, ce ai tu de te-am îndrăgit atît de tare ? Ia te uită, eÈ™ti palidă, ai părul bălai, spălăcit, eÈ™ti o prostuță, o plîngăreață, È™i ai niÈ™te ochiÈ™ori albaÈ™tri, miti-ti-i-ca mea orfană ! ! ! Și s-a aplecat iar ca să mă sărute a nu È™tiu cîta oară. Cîteva lacrimi din ochii ei au picurat pe obrajii mei. Era tare înduioÈ™ată. — Și cu cît te iubeam mai mult, cu atît mai des îmi ziceam în sinea mea : nu È™i nu ! N-o să-i spun 1 Și cum m-am încăpățînat! De ce mi-a fost oare frică, de ce mi-a fost ruÈ™ine de tine ! Doar vezi È™i tu cît de bine ne simÈ›im acum amîndouă ! —• Katia ! Mă doare atîta fericire ! i-am spus eu, nebună de bucurie. Mi-e inima prea plină ! —• Da, NetoÈ™ka ! Ascultă mai departe... da, ascultă. Cine È›i-a dat numele de NetoÈ™ka ? — Mama ! — Ai să-mi povesteÈ™ti totul despre mama ta ? •— Tot, tot, i-am răspuns eu cu entuziasm. — Și ce-ai făcut cu cele două batiste ale mele, cu danteluță ? Dar panglica, de ce-ai luat-o ? Nu È›i-e ruÈ™ine ? Vezi că È™tiu È™i asta ! Am rîs È™i m-am înroÈ™it, emoÈ›ionată pînă la lacrimi. — „Nu, mi-am zis eu, am s-o chinuiesc puÈ›in, să mă aÈ™tepte." Uneori îmi ziceam : „N-o iubesc de fel, nu pot s-o sufăr". Iar tu erai mereu atît de blîndă, mieluÈ™ica mea ! Dac-ai È™ti tu ce frică mi-era să nu-È›i închipui că sînt o proastă ! Tu eÈ™ti deÈ™teaptă, Ne¬toÈ™ka, foarte deÈ™teaptă, nu-i aÈ™a ? — De ce vorbeÈ™ti aÈ™a, Katia ? m-am împotrivit eu, aproape jignită. — Ba nu, tu eÈ™ti deÈ™teaptă, a zis ea serioasă È™i hotărîtă. Asta o È™tiu bine. Numai că într-o dimineață, cînd m-am trezit din somn, mi-am dat seama cît de tare te iubesc, grozav de tare ! Te visasem toată noaptea. Mi-am zis : „O să cer să mă mut la mama È™i o să rămîn acolo. Nu vreau s-o iubesc, nu vreau !" Iar în seara urmă¬toare, înainte de a adormi, m-am gîndit : „Numai de-ar mai veni, ca È™i în noaptea trecută !" Și ai venit. Ah, cum mă prefăceam că dorm... Ce neruÈ™inate sîntem noi, NetoÈ™ka ! 154 «. — Și de ce nu voiai de loc să mă iubeÈ™ti ? — AÈ™a... dar ce tot spun ! Doar te-am iubit mereu, mereu ! Abia mai tîrziu n-am mai putut răbda. Mi-am zis : „O s-o înăbuÈ™ în sărutări sau o s-o ciupesc pîn-o omor !" Uite-aÈ™a, prostuÈ›o ! Și m-a ciupit. — Mai È›ii minte cum È›i-am legat È™iretul de la pantof ? — Þin minte. — Þin È™i eu minte. Erai mulÈ›umită ? Mă uitam la tine È™i mă gîndeam : „Ce drăguță e ! Hai să-i leg È™iretul de la pantof, să văd ce-o să facă !" Și mă simÈ›eam atît de bine ! Și, zău aÈ™a, aÈ™ fi vrut să te sărut... dar nu te-am sărutat. Iar după aceea, toată întîmpla-rea mi s-a părut atît de hazlie, atît de hazlie ! Și în tot timpul drumului, cît a È›inut plimbarea noastră, îmi venea să rîd. Mă stă-pîneam È™i nu puteam să mă uit la tine, pentru că mă pufnea rîsul. Și ce bucuroasă am fost că te-ai lăsat închisă în temniță în lo¬cul meu. Odaia goală se numea „temniță". — Þi-a fost frică ? — Grozav de frică. ■— Nu m-am bucurat pentru că ai luat vina asupra ta, ci pen¬tru că stăteai acolo în locul meu ! Mă gîndeam : „Ea plînge acum, È™i cît de mult o iubesc ! Și cum o s-o mai sărut, cum o s-o :nai sărut mîine !" Nu mi-era milă de tine, zău că nu-mi era milă, eu toate că am plîns puÈ›in. — Eu n-am plîns, mă bucuram că eram acolo în locul tău. — N-ai plîns ? Ah, răutăcioaso ! a exclamat ea È™i m-a sărutat cu nesaÈ›. — Katia, Katia ! Doamne, ce drăguță eÈ™ti tu ! — Nu-i aÈ™a ? Ei, È™i acum poÈ›i să faci cu mine ce vrei ! Ti-ranizează-mă, ciupeÈ™te-mă ! Te rog, ciupeÈ™te-mă ! Draga mea, ciu-peÈ™te-mă ! ■— Zvăpăiato ! — Și mai ce ? — ProstuÈ›o... — Și mai ce ? — Și mai sărută-mă. Și ne sărutam, È™i plîngeam, È™i rîdeam. Ni se umflaseră È™i buzele de sărutări. — NetoÈ™ka ! întîi È™i-ntîi, să vii totdeauna să te culci lîngă mine. IÈ›i place să te săruÈ›i ? O să ne sărutăm. Pe urmă, aÈ™ vrea 155 să nu mai fii atît de tristă. De ce-ai fost tristă ? O să-mi povesteÈ™ti, nu-i aÈ™a ? — O să-È›i povestesc totul, dar acum nu mai sînt tristă, sînt veselă! — Și o să fii rumenă la față, ca mine ! Ah, de s-ar face mai repede mîine ! Þi-e somn, NetoÈ™ka ? — Nu. — Atunci, hai să mai vorbim. Și am mai vorbit aÈ™a, vreo două ore, cîte È™i mai cîte, numai Dumnezeu È™tie ce. în primul rînd, mi-a destăinuit gîndurile ei prezente È™i toate planurile de viitor. AÈ™a am aflat că pe tatăl ei îl iubeÈ™te mai mult decît pe oricine, aproape chiar mai mult decît pe mine. Apoi am hotărît amîndouă că madame Leotard este o femeie admirabilă È™i că nici prea severă nu-i. Mai departe, am stabilit chiar atunci, pe loc, ce-o să facem mîine, poimîine, È™i, în general, am întocmit un program pe o durată de aproape douăzeci de ani. Katia a orînduit viaÈ›a noastră în comun în felul următor : o zi o să-mi poruncească ea mie, iar eu o să execut totul; a doua zi, vom schimba rolurile — eu o să poruncesc, iar ea o să mi se supună orbeÈ™te. După aceea, ne vom porunci amîndouă una alteia, fără deosebire. Din cînd în cînd, una din noi o să se împotrivească, prefăcîndu-se că nu dă ascultare celei¬lalte È™i o să ne facem că ne certăm, iar după aceea o să ne grăbim să ne împăcăm. Ce mai încolo-încoace, ne aÈ™tepta o fericire fără margini. în sfîrÈ™it, obosită de atîta sporovăială, mi se închideau ochii. Katia rîdea de mine, făcîndu-mă somnoroasă, dar tot ea a adormit cea dintîi. DimineaÈ›a, ne-am deÈ™teptat amîndouă deodată, È™i după ce ne-am sărutat în grabă, pentru că se auzeau paÈ™i apro-piindu-ss de uÈ™a noastră, abia am avut timp să ajung în patul meu. Toată ziua n-am mai È™tiut ce să facem de bucurie. Ne ascun¬deam, fugeam de lume, temîndu-ne mai mult decît de orice de pri¬viri străine. în sfîrÈ™it, am început să-i spun povestea mea. Katia a fost zguduită pînă la lacrimi. — EÈ™ti o răutăcioasă, o fată rea ! De ce nu mi-ai povestit toate astea mai curînd ? Te-aÈ™ fi iubit atît de mult, atît de mult! Și te durea cînd te băteau băieÈ›ii de pe stradă ? — Mă durea È™i mi-era atît de frică de ei! — Ah, urîcioÈ™ii! Știi tu, NetoÈ™ka, am văzut cu ochii mei cum un băiat îl bătea pe stradă pe un altul, Mîine o să iau pe 150 furiÈ™ biciuÈ™ca iui Falstaff, È™i dacă mi-o ieÈ™i în cale vreunul din-tr-ăștia, să vezi tu ce-o să-l mai biciuiesc, ce-o să-l mai biciuiesc ! îi scăpărau ochiÈ™orii de indignare. Ori de cîte ori intra cineva în odaie, tresăream speriate. Ne era teamă să nu ne vadă careva sărutîndu-ne. Și ne-am sărutat cel puÈ›in de o sută de ori în ziua aceea. AÈ™a a trecut o zi, apoi încă una. Mi-era teamă să nu mor pe loc de atîta fericire, mi se tăia răsuflarea... Dar fericirea noastră n-a durat mult. Madame Leotard avea îndatorirea să-i raporteze prinÈ›esei des¬pre orice miÈ™care a Katiei. După o supraveghere de trei zile, avea multe de spus despre noi. în sfîrÈ™it, s-a dus la prinÈ›esă È™i i-a po¬vestit tot ce observase : că ne-a apucat pe amîndouă un fel de exaltare, că de trei zile încoace eram nedespărÈ›ite, că ne sărutam mereu, plîngeam È™i rîdeam ca niÈ™te apucate, că sporovăiam fără încetare — ceea ce nu se întîmplase mai înainte, că ea nu È™tia care să fie cauza acestei schimbări, dar credea că mica prinÈ›esă trece printr-o criză bolnăvicioasă È™i, în sfîrÈ™it, își exprimă părerea că ar fi bine să ne vedem mai rar. — M-am gîndit mai de mult la asta, a răspuns prinÈ›esa. Știam eu că orfana aceasta ciudată o să ne dea de furcă. Ceea ce am auzit despre ea, despre viaÈ›a pe care a dus-o mai înainte e îngro¬zitor, pur È™i simplu îngrozitor ! Nu mai încape îndoială că ea are o proastă înrîurire asupra Katiei. Și zici că fata mea È›ine foarte mult la ea ? — Grozav de mult. PrinÈ›esa s-a înroÈ™it de necaz. Era geloasă de afecÈ›iunea fiicei sale pentru mine. — Se-ntîmplă ceva nefiresc ! a zis ea. înainte se purtau ca două străine una față de alta È™i, mărturisesc, îmi părea bine. Cu toate că e destul de tînără, orfana asta nu-mi inspiră nici un fel de încredere. Dumneata mă înÈ›elegi, aÈ™a e ? Ea a supt o dată cu laptele mamei ei o anumită educaÈ›ie, anumite apucături È™i, poate, anumite reguli de conduită, È™i nu pricep ce a găsit prinÈ›ul la ea ? De o mie de ori i-am propus s-o dăm la pension. Madame Leotard ar fi vrut să-mi ia apărarea, dar prinÈ›esa părea neclintită în hotărîrea de a ne despărÈ›i. A trimis numaidecît după fiica ei, care a fost anunÈ›ată chiar atunci că nu mă va mai vedea pînă duminica viitoare, adică o săptămînă încheiată. Eu am aflat totul abia seara tîrziu È™i m-am îngrozit. Mă gîn-deam la Katia È™i mi-era teamă că nu va putea îndura despărÈ›irea 157 noastră. Chinuită, înnebunită de durere, am fost bolnavă toată noaptea, DimineaÈ›a, prinÈ›ul a venit să mă vadă È™i mi-a È™optit la ureche să nu-mi pierd speranÈ›a. PrinÈ›ul a făcut tot ce-a putut, dar zadarnic — prinÈ›esa n-a vrut în ruptul capului să-È™i schimbe hotărîrea. Treptat, am căzut pradă deznădejdii, È™i abia mai res¬piram de atîta durere. A treia zi dii/iineaÈ›a, Nastia mi-a adus un bileÈ›el de la Katia. Din mîzgălelile îngrozitoare, făcute cu creionul, am înÈ›eles că-mi scria următoarele : „Te iubesc mult. Stau cu maman È™i mă gîndesc cum să fug la tine. Și o să fug, îți făgăduiesc, de aceea te rog să nu plîngi. Scrie-mi cît de mult mă iubeÈ™ti. Eu te-am îmbrățiÈ™at toată noap¬tea în vis È™i am suferit îngrozitor, NetoÈ™ka. îți trimit bomboane. La revedere." I-am răspuns pe acelaÈ™i ton. Toată ziua am vărsat lacrimi amare peste bileÈ›elul Katiei. Madame Leotard m-a copleÈ™it cu mîngîieri. Seara am aflat că s-a dus la prinÈ› È™i i-a spus că, fără îndoială, o să mă îmbolnăvesc pentru a treia oară, dacă n-am s-o văd pe Katia È™i că-i pare rău de ceea ce-i raportase prinÈ›esei. Eu am întrebat-o pe Nastia ce face Katia È™i bona mi-a răspuns că mica prinÈ›esă nu mai plînge, dar că e foarte palidă. DimineaÈ›a, Nastia mi-a È™optit : — PoftiÈ›i în cabinetul luminăției-sale. Coborîți pe scara din dreapta. înviorată de o presimÈ›ire fericită, cu răsuflarea tăiată de nerăbdare, am coborît scara în fugă È™i am deschis uÈ™a cabinetu¬lui. Ea nu era acolo. Deodată, Katia m-a cuprins în braÈ›e pe la spate È™i a început să mă sărute cu foc. Rîsete, lacrimi... Apoi, într-o clipă, Katia s-a smuls din îmbrățiÈ™area mea È™i s-a cățărat ca o veveriță pe umerii tatălui ei, însă nu È™i-a putut È›ine echili¬brul È™i s-a prăbuÈ™it pe divan, trăgîndu-l È™i pe prinÈ› după dînsa. Mica prinÈ›esă plîngea de fericire. — Papa, cît eÈ™ti tu de bun, papa! — Zvăpăiatelor ! Ce v-a apucat ? Ce-i cu prietenia asta ? Ce fel de dragoste-i asta ? ■— Taci, papa, ce È™tii tu de treburile noastre ! Apoi am luat-o iar de la oapăt cu îmbrățișările. Am început să mă uit cu atenÈ›ie la ea. Slăbise în cele trei zile. Obrajii rumeni i se decoloraseră È™i se făcuseră palizi. Am izbucnit în plîns, de amărăciune. 158 In sfîrÈ™it, Nastia a bătut la ușă, ceea ce însemna că se obser¬vase lipsa fetiÈ›ei È™i că era căutată. Katia s-a făcut galbenă ca ceara. — FiÈ›i cuminÈ›i, copii ! O să ne întîlnim în fiecare zi. La reve¬dere, È™i Dumnezeu să vă binecuvînteze ! a zis prinÈ›ul, privindu-ne foarte emoÈ›ionat. Dar el n-a putut să prevadă totul. în aceeaÈ™i seară, a venit vestea de la Moscova că micuÈ›ul SaÈ™a se îmbolnăvise pe neaÈ™tep¬tate È™i că era pe moarte. PrinÈ›esa a hotărît să plece chiar a doua zi. Totul s-a petrecut atît de repede, încît n-am aflat nimic pînă în clipa cînd Katia È™i-a luat rămas bun de la mine. PrinÈ›esa încu¬viinÈ›ase cu greu să fiu chemată jos numai după ce prinÈ›ul stăruise mult. Katia era zdrobită. Am coborît în goană nebună È™i i-am sărit de gît. O trăsură pregătită de drum lung aÈ™tepta în faÈ›a porÈ›ii. Katia s-a uitat o vreme la mine, a scos un È›ipăt È™i a leÈ™inat. M-am repezit la ea È™i am început s-o sărut. PrinÈ›esa a trezit-o cu greu din leÈ™in. După ce È™i-a venit în fire, Katia m-a îmbră¬țiÈ™at iar. — La revedere, NetoÈ™ka ! mi-a spus ea, izbucnind într-un rîs neaÈ™teptat, pe față cu o expresie de nedescris. Nu te uita aÈ™a la mine ! Nu e nimic, nu sînt bolnavă. O să mă întorc peste o lună, È™i atunci n-o să ne mai despărÈ›im niciodată. — Ajunge, a zis prinÈ›esa cu glas potolit. Să plecăm ! Dar Katia s-a mai întors o dată È™i m-a strîns pătimaÈ™ în braÈ›e. — Tu eÈ™ti viaÈ›a mea ! a mai apucat ea să-mi È™optească la ureche în timp ce mă îmbrățiÈ™a. La revedere ! Ne-am sărutat pentru ultima oară, È™i mica prinÈ›esă a dispărut — pentru mult timp, pentru foarte mult timp. Ne-am revăzut abia după opt ani. Am povestit anume atît de amănunÈ›it această perioadă a copi¬lăriei, în care am întîlnit-o pe Katia pentru prima oară, pentru că povestea vieÈ›ii mele nu se poate despărÈ›i de aceea a Katiei. Ro¬manul ei este È™i romanul meu. Parcă mi-a fost scris s-o întîlnesc, iar ei — să mă întîlnească pe mine. Și apoi, n-am vrut să renunÈ› la plăcerea de a zăbovi puÈ›in, încă o dată, asupra amintirilor din copilărie... Acum, povestirea se va desfășura mai repede. ViaÈ›a mea a intrat deodată într-un fel de acalmie, È™i abia după ce am împlinit È™aisprezece ani m-am trezit parcă din nou... 15? Dar mai întîi voi spune în cîteva cuvinte ce s-a întîmplat cu mine după plecarea familiei princiare la Moscova. Am rămas singură cu madame Leotard. Peste două săptămîni, un trimis al prinÈ›ului ne-a anunÈ›at că înapoierea la Petersburg se amîna pentru un timp nehotărît ; È™i cum, din pricina unor împrejurări familiale, madame Leotard nu putea să se mute la Moscova, a ieÈ™it din serviciul prinÈ›ului, dar a rămas în aceeaÈ™i familie, fiindcă s-a angajat la fiica cea mai mare a prinÈ›esei, Alexandra Mihailovna. N-am vorbit pînă acum de loc despre Alexandra Mihailovna. De altfel, nu o văzusem decît o singură dată. Era fiica prinÈ›esei, din prima ei căsătorie. PrinÈ›esa se trăgea dintr-o familie obscură. Primul ei soÈ› fusese otcupeiu. Cînd s-a măritat a doua oară, prin¬țesa n-a È™tiut pur È™i simplu ce să facă cu fiica ei. Zestrea fetei fiind destul de modestă, nu putea spera să-i găsească o partidă strălucită. în sfirÈ™it, cu patru ani în urmă, izbutise s-o mărite cu un om bogat, care ocupa un post important. Prin această căsă¬torie, Alexandra Mihailovna ajunsese într-o altă societate decît aceea în care crescuse, È™i se pomenise în jurul ei cu altfel de oameni. PrinÈ›esa venea s-o vadă de două ori pe an, dar prinÈ›ul, tatăl ei vitreg, o vizita în fiecare săptămînă, însoÈ›it de Katia. In ultimul timp, însă, prinÈ›esei nu-i mai plăcea s-o lase pe Katia la sora ei, È™i prinÈ›ul o lua cu el pe ascuns. Katia își adora sora. însă deosebirea dintre caracterele lor era izbitoare. Pe chipul mi¬nunat al Alexandrei Mihailovna — o femeie de vreo douăzeci È™i doi de ani, blîndă, duioasă È™i iubitoare — o tristeÈ›e ascunsă, o durere sufletească adînc tăinuită aÈ™ternuse o umbră întunecată. Gravitatea È™i asprimea nu se potriveau parcă de fel cu trăsătu¬rile ei îngereÈ™ti, luminoase, cum nu i se potriveÈ™te unui copil doliul. Nu puteai s-o priveÈ™ti, fără să simÈ›i o mare simpatie pentru ea. Era palidă, È™i pe vremea cînd am văzut-o întîia oară se spu¬nea despre ea că ar fi predispusă la ftizie. Trăia foarte retrasă, ca o pustnică, È™i nu-i plăcea nici să primească, nici să facă vizite. Nu avea copii. Þin minte că atunci cînd a venit la madame Leotard, s-a apropiat de mine È™i m-a sărutat cu multă dragoste. Era însoÈ›ită de un bărbat slab, mai în vîrstă, căruia i s-au umplut ochii de lacrimi cînd m-a văzut. Era violonistul B. Alexandra Mihailovna m-a îmbrățiÈ™at È™i m-a întrebat dacă vreau să vin la ea, să fiu fetiÈ›a ei. M-am uitat bine la ea È™i am recunoscut-o pe sora Katiei mele. Atunci am îmbrățiÈ™at-o cuprinsă de o durere zgu- duitoare ca È™i cum cineva mi-ar fi È™optit iar : „Mititica orfana Alexandra Mihailovna mi-a arătat scrisoarea trimisa de prinÈ›, m care erau È™i cîteva rînduri pentru mine. Le-am citit printre sus¬pine. PrinÈ›ul mă binecuvînta È™i-mi ura o viaÈ›a lunga È™i fericita, rugîndu-mk s-o iubesc pe fiica sa mai mare. Și Katia adăugase cîteva rînduri pentru mine. îmi scria că acum nu se mai desparte de mama ei! . . Și astfel m-am pomenit în aceeaÈ™i seară, în sinul unei alte familii într-o altă casă, între oameni noi. Pentru a doua oară mi se smulgea din inimă tot ce-mi devenise atît de drag, atit de apropiat. Am ajuns sfîrÈ™ită, zdrobită de atîta chin sufletesc... Și acum începe o nouă poveste. VI Noua mea viață curgea lin, netulburată, ca într-o mînăstire. Am trăit la protectorii mei mai bine de opt ani, dar nu-mi amintesc să fi văzut în casa lor decît foarte rar o serată, sau o masă cu invitaÈ›i, sau o reuniune de familie, prieteni È™i cunoscuÈ›i. In afară de două, trei persoane, care veneau din cînd în cînd în vizită, nu mai apăreau la noi decît muzicantul B., prieten al casei, È™i cîteva persoane care veneau la soÈ›ul Alexandrei Mihailovna, aproape totdeauna numai în chestuni de afaceri. SoÈ›ul Alexan¬drei Mihailovna era mereu ocupat cu afacerile È™i cu serviciul său È™i numai rar de tot avea puÈ›in timp liber, pe care îl împărÈ›ea fără părtinire între familie È™i cunoscuÈ›ii lui din înalta societate. Rela¬țiile sale importante, pe care nu le putea neglija, îl obligau să facă destul de des vizite. I se dusese vestea că e stăpînit de o nemăsurată ambiÈ›ie de a parveni. însă, cum se bucura în acelaÈ™i timp È™i de o reputaÈ›ie de om serios, capabil, È™i cum deÈ›inea gi un post foarte important, cum pe de altă parte norocul È™i succesul îi surîdeau, toÈ›i îl priveau cu bunăvoință. Mai mult chiar, îl întîm-pinau întotdeauna cu o deosebită simpatie, ceea ce nu se întîmpla de loc È™i cu soÈ›ia lui. Alexandra Mihailovna trăia într-o singură¬tate deplină, în care se complăcea. Firea ei liniÈ™tită părea făcută anume pentru o viață retrasă. _ Dostoievski — Opere, voi. II 161 Ea in-a îndrăgit din toată inima, ca pe copilul ei. Cît despre mine, durerea pe care mi-a pricinuit-o recenta despărÈ›ire de Katia, m-a făcut să mă arunc cu ardoare în braÈ›ele materne ale binefăcă¬toarei mele, È™i dragostea mea adîncă pentru ea nu s-a mai stins niciodată. îmi È›inea loc de mamă, soră È™i prietenă, era pentru mine tot ce putea să-mi fie mai drag pe lumea aceasta — ea mi-a încălzit È™i mi-a luminat adolescenÈ›a. Pe lîngă toate acestea, foarte curînd, am simÈ›it parcă, instinctiv, că soarta nu-i era nici pe departe atît de fericită cum s-ar fi putut crede la prima vedere, judecind după viaÈ›a ei liniÈ™tită, netulburată de nimic, după liber¬tatea ei aparentă, ori după surîsul senin È™i împăcat care-i lumina adesea chipul. Pe zi ce trecea, o dată cu maturizarea mea, pătrun¬deam mai adînc în cunoaÈ™terea adevăratei vieÈ›i a binefăcătoarei mele. Dragostea mea mă făcea să ghicesc, cu tresăriri chinuitoare, mereu altceva în viaÈ›a ei, È™i, o dată cu aceste triste descoperiri, creÈ™tea È™i se întărea tot mai mult ataÈ™amentul meu față de ea. Era o fire timidă È™i È™ovăitoare. Cînd vedeai pentru prima dată trăsăturile calme, senine ale obrazului ei, nu bănuiai că neliniÈ™tea ar fi putut să-i tulbure vreodată inima curată. Nici prin gînd nu-È›i trecea că ar fi fost în stare să nu iubească pe cineva. In sufletul ei, mila învingea pînă È™i dezgustul : totuÈ™i, nu avea decît puÈ›ini prieteni È™i trăia într-o • singurătate deplină... Pasionată È™i sensibilă, parcă se temea mereu de propriile ei sentimente È™i parcă-È™i păzea inima să nu-È™i dea frîu liber nici măcar în visurile sale. Uneori, din senin, în clipele cele mai liniÈ™tite, ochii i se umpleau de lacrimi ca È™i cum o amintire neaÈ™teptată, apăsătoare, i-ar fi chinuit con¬știinÈ›a, i-ar fi tulburat fără veste sufletul. Parcă o veÈ™nică amenin¬țare i-ar fi pîndit fericirea, încercînd, cu duÈ™mănie, să i-o întunece cu totul. Și cu cît părea mai mulÈ›umită, cu cît clipa vieÈ›ii ei părea mai senină È™i mai liniÈ™tită, cu atît mai neîndoielnic se apropiau chinul, tristeÈ›ea neaÈ™teptată, lacrimile — È™i izbucnea o adevărată criză sufletească. In cei opt ani nu-mi amintesc să fi trecut o sin¬gură lună liniÈ™tită. In aparență, soÈ›ul o iubea foarte mult, iar ea îl adora. TotuÈ™i, cînd îi cunoÈ™teai mai bine, aveai impresia că între ei rămăsese ceva nelămurit. Soarta acestei femei era stă-pînită de o taină ; cel puÈ›in asta am bănuit eu din prima clipă... Bărbatul Alexandrei Mihailovna mi-a făcut chiar de la început o impresie apăsătoare, È™i această impresie din copilărie nu s-a mai schimbat niciodată. Era înalt, slab È™i părea să-È™i ascundă anume privirea sub niÈ™te ochelari verzi, mari. Fire închisă, rece, 162 nu găsea un subiect de conversaÈ›ie nici chiar cînd era singur cu soÈ›ia sa. Se vedea bine că nn era o fire sociabilă. Mie nu-mi acorda nici cea mai mică atenÈ›ie ; cu toate acestea, ori de cîte ori se întîmpla să luăm ceaiul tustrei, seara, în salonul Alexan¬drei Mihailovna, nu mă simÈ›eam în apele mele în prezenÈ›a lui. Mă uitam cu coada ochiului la Alexandra Mihailovna È™i observam, mîhnită, că parcă tremura ca varga în faÈ›a lui. Parcă-È™i supra¬veghea orice gest È™i pălea ori de cîte ori vedea că soÈ›ul ei devine mai aspru È™i mai posac decît de obicei, sau se înroÈ™ea pînă în vîrful urechilor cînd i se părea că se ascunde o aluzie într-un cuvînt rostit de el. SimÈ›eam cît de greu o ducea alături de omul acesta, dar se vedea bine că nu putea să trăiască o clipă fără el. Mă uimea atenÈ›ia ei extraordinară față de dînsul, față de fiecare cuvînt È™i fiecare gest al lui. Se silea din răsputeri să-i facă pe plac, ca È™i cum s-ar fi socotit incapabilă să-i poată îndeplini dorinÈ›ele. Părea să-i implore aprobarea pentru orice. Cel mai vag zîmbet li pe faÈ›a lui, un cuvînt de mîngîiere, o făceau fericită. Dădea impre¬sia unei reîntoarceri la primele clipe ale unei iubiri încă sfioase, încă fără nădejde. II îngrijea ca pe un om grav bolnav. Iar cînd el se retrăgea în cabinetul său È™i strîngea mîna soÈ›iei — pe care o privea totdeauna, după cum mi se părea, cu un fel de compăti¬mire, apăsătoare pentru dînsa, Alexandra Mihailovna se transfigura. Și gesturile, È™i vorba îi deveneau mai vesele, mai degajate. Dar după fiecare întîlnire cu soÈ›ul ei, rămînea încă multă vreme tulbu¬rată. Numaidecît începea să-È™i amintească orice cuvînt rostit de el, căui înd să descopere dacă nu are vreun tîlc ascuns. De multe ori mă întreba dacă auzise bine cutare lucru pe care-l spusese Piotr Alexandrovici, È™i dacă se exprimase într-adevăr aÈ™a. Se stră¬duia parcă să găsească un alt înÈ›eles în vorbele lui È™i se liniÈ™tea abia după vreo oră de frămîntare, ca È™i cum ar fi ajuns la con¬vingerea că el era cu totul mulÈ›umit de dînsa È™i că neliniÈ™tea ei nu avea nici un motiv. Atunci devenea deodată bună, veselă, fericită, mă săruta È™i rîdea împreună cu mine, sau se aÈ™eza la pian È™i improviza vreo două ore în È™ir. Adeseori, însă, bucuria i se curma brusc ; o podidea plînsul, È™i cînd mă uitam la ea neliniÈ™tită, tulburată È™i plină de teamă, încerca numaidecît să mă convingă, în È™oaptă, ca să nu audă nimeni, că lacrimile ei nu înseamnă nimic, că i-a venit să plîngă doar aÈ™a, din senin, È™i că, în realitate, e veselă È™i mă roagă să nu fiu îngrijorată din pricina ei. Cînd Piotr Alexandrovici nu era acasă, se întîmpla s-o cuprindă dintr-o 11* i63 dată neliniÈ™tea È™i să întrebe de el, să trimită servitorii să afle ce face, s-o întrebe pe cameristă de ce poruncise să fie înhămaÈ›i caii È™i unde avea de gînd să plece, dacă nu e cumva bolnav, dacă e bine dispus sau trist, ce spusese, È™i multe altele de acest fel. Despre afacerile È™i preocupările lui nu îndrăznea nici măcar să aducă vorba. Cînd el îi dădea un sfat sau o ruga ceva, ea îl asculta cu atîta supunere È™i sfială, de parcă ar fi fost roaba lui. Ii plăcea foarte mult să-l audă lăudînd-o pe ea, sau vreo carte pe care o citea, sau un lucru de mînă de-al ei. O laudă a lui o făcea mîndră È™i fericită. Dar fericirea ei nu cunoÈ™tea margini cînd el îi mîngîia în treacăt (ceea ce se întîmpla, de altfel, foarte rar), pe cei doi copii ai lor. Transfigurată, strălucea de mulÈ›umire, È™i în astfel de clipe i se întîmpla să se lase furată de fericire față de el, mai mult dectt trebuia. Mergea, bunăoară, atît de departe cu îndrăzneala, îneît, fără ca el să-i fi cerut, îi propunea — fireÈ™te, cu sfială È™i cu vocea tremurătoare — să asculte o bucată muzicală nouă, pe care tocmai o primise, sau să-i spună părerea lui despre o carte sau chiar să-i îngăduie a citi cîteva pagini dintr-un autor care o impresionase mai mult în ziua aceea. Uneori, soÈ›ul îi înde¬plinea binevoitor toate aceste dorinÈ›e, ba chiar îi zîmbea cu îngă¬duință, cum zîmbeÈ™ti unui copil răsfățat, căruia È›i-e greu să-i refuzi un capriciu ciudat, de teamă să nu-i tulburi naivitatea înainte de vreme ■— lucru care ar putea dăuna caracterului său. Nu È™tiu de ce, dar pe mine mă revolta profund acest zîmbet, această condescendență trufașă, această inegalitate dintre ei. Dar tăceam, mă stăpîneam È™i mă mulÈ›umeam să-i urmăresc cu atenÈ›ie, împinsă de curiozitatea mea copilărească împletită cu gînduri prea mature pentru vîrsta mea. Alteori îl vedeam cum se dez¬meticea deodată, parcă izbit de o amintire. Parcă-l străfulgera năprasnic un gînd apăsător, cumplit, care îl urmărea fără putință de scăpare. In clipa aceea, zîmbetul îngăduitor pierea de pe faÈ›a lui, È™i ochii i se aÈ›inteau deodată asupra soÈ›iei sale încreme¬nite, cu o expresie de compătimire atît de adîncă, îneît mă făcea să mă cutremur. îmi dau seama acum că dacă cineva m-ar fi privit în felul acesta, m-aÈ™ fi chinuit îngrozitor. In aceeaÈ™i clipă, bucuria pierea de pe faÈ›a Alexandrei Mihailovna. Muzica sau lectura încetau. Ea pălea deodată, dar se stăpînea È™i nu spunea nimic. Se lăsa o tăcere grea, tristă, care se prelungea uneori foarte mult. în sfîrÈ™it, soÈ›ul o curma, ridieîndu-se în picioare. Parcă fă¬cea o sforÈ›are ca să-È™i învingă supărarea È™i emoÈ›ia, apoi, după ce se 164 plimba de cîteva ori prin cameră, într-o tăcere mohorîtă, strîngea mîna soÈ›iei, ofta adînc È™i, vădit tulburat, după ce spunea cîteva fraze scurte în care se desluÈ™ea dorinÈ›a de a o consola, ieÈ™ea din odaie. Alexandra Mihailovna izbucnea atunci în plîns sau se lăsa pradă unei cumplite È™i nemărginite tristeÈ›i. Adesea, el o bine-cuvînta cu semnul crucii, ca pe un copil înainte de culcare, È™i ea primea binecuvîntarea lui cu lacrimi de recunoÈ™tință È™i de vene¬raÈ›ie. Dar nu voi uita niciodată cîteva seri din casa noastră (numai două-trei în tot timpul celor opt ani) cînd Alexandra Mihailovna devenea cu totul alta. Atunci mînia È™i indignarea i se întipăreau pe chipul de obicei atît de blînd, luînd locul veÈ™nicei umilinÈ›e È™i al veneraÈ›iei față de soÈ›ul ei. Uneori, furtuna se pre¬gătea cîte o oră întreagă. Piotr Alexandrovici devenea mai tăcut, mai aspru, mai morocănos decît de obicei. In sfîrÈ™it, biata femeie nu mai putea să îndure chinul. Cu vocea sugrumată de emoÈ›ie, începea să vorbească, mai întîi în frînturi de fraze, în cuvinte fără nici o legătură între ele, în aluzii È™i subînÈ›elesuri amare. Apoi nu mai putea să-È™i înfrîngă durerea È™i izbucnea în lacrimi È™i hohote de plîns, după care urma o explozie de indignare, repro¬șuri È™i tînguiri, o revărsare de desperare — ca într-o criză bolnă¬vicioasă. Atunci să fi văzut cu cîtă răbdare o asculta Piotr Alexan¬drovici, cu cîtă compasiune căuta s-o liniÈ™tească, È™i cum îi săruta mîinile, ba pînă la urmă, începea chiar să plîngă împreună cu ea. Atunci, ea se dezmeticea dintr-o dată, ca È™i cum ar fi trezit-o glasul conÈ™tiinÈ›ei, care o învinuia de crimă. Lacrimile soÈ›ului ei o cutremurau È™i o înspăimîntau, È™i, frîngîndu-È™i mîinile deznă-S.dăjduită, plîngînd È™i zbuciumîndu-se, se arunca la picioarele lui i-pentru a-i cere iertare, pe care el i-o acorda îndată. Dar după aceste scene, remuÈ™cările o chinuiau încă multă vreme. Luni în È™ir plîngea într-una È™i-l implora s-o ierte, mai timidă È™i mai spe¬riată decît înainte. Nu înÈ›elegeam nimic din aceste scene pline de reproÈ™. De altfel, cînd izbucneau, eram de obicei poftită afară din cameră, È™i totdeauna cît se poate de stîngaci, dar nu era cu putință să mi se ascundă totul. Urmăream, observam, ghiceam È™i chiar de la început mă cuprinsese o vagă bănuială : că era vorba de o mare taină, È™i că izbucnirile acestea neaÈ™teptate ale inimii 1 ei îndurerate nu se datorau unei simple crize nervoase. Mi se părea că o cauză mai adîncă îl făcea pe soÈ›ul ei să fie mereu încruntat, să-È™i arate compasiunea aceea ambiguă față de sărmana lui soÈ›ie bolnavă. Și mai aveam impresia că timiditatea Alexandrei Mihai- 165 lovna, neliniÈ™tea plină de teamă în faÈ›a soÈ›ului ei, precum È™i dragostea ei ciudată, smerită, pe care nici nu îndrăznea să i-o arate, nu se putea să nu aibă È™i ele o cauză. Fără îndoială că nici singurătatea acestei femei, nici viaÈ›a ei ca de călugăriță, nici puternica emoÈ›ie care o stăpînea în prezenÈ›a soÈ›ului ei, făcînd-o să treacă pe neaÈ™teptate de la paloarea cadaverică la roÈ™eaÈ›a cea mai aprinsă, nu se datorau întîmplării. Cum însă scenele acestea dintre ei erau foarte rare, cum viaÈ›a noastră se scurgea cît se poate de monoton È™i-i cunoÈ™team aproape toate amănuntele, cum, în sfîrÈ™it, mă dezvoltam È™i creÈ™team foarte repede È™i mereu alte lucruri noi îmi atrăgeau fără voie curiozi¬tatea, m-am deprins pînă la urmă cu acest fel de viață, cu obi¬ceiurile casei È™i cu caracterele celor din jurul meu. FireÈ™te că, în anumite clipe, Alexandra Mihailovna îmi dădea de gîndit, dar gîndurile mele nu mă duceau deocamdată la nici o cuncluzie. O iubeam nespus de mult, È™i-i respectam durerea, temîndu-mă să nu-i răscolesc inima rănită printr-o curiozitate nelalocul ei. De altfel, ea-È™i dădea seama de gîndurile È™i sentimentele mele, È™i, de multe ori, era gata să-mi mulÈ›umească pentru dragostea mea. Uneori, văzîndu-mă îngrijorată, îmi zîmbea printre lacrimi, făcînd chiar glume pe socoteala crizelor ei de plîns. Alteori, se străduia să mă convingă că era foarte mulÈ›umită, foarte fericită, că toată lumea îi arăta o nesfîrÈ™ită bunătate, că toÈ›i cunoscuÈ›ii ei o iubeau din inimă, dar că singura sa durere ar fi pricinuită de mîhnirea lui Piotr Alexandrovici, care se frămînta crezînd că e bolnavă sau prost dispusă, pe cînd ea, dimpotrivă, era atît de fericită, atît de fericită !... Apoi mă îmbrățiÈ™a cu atîta duioÈ™ie, obrajii i se luminau de o dragoste atît de mare, că, dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel, mi se rupea inima de mila ei. Chipul ei va rămîne neÈ™ters în amintirea mea. Avea trăsături frumoase, iar paloarea È™i slăbiciunea nu făceau decît să sporească farmecul acestei frumuseÈ›i sobre. Părul negru, des, pieptănat lins È™i prins jos pe ceafă, îi scotea È™i mai bine în relief ovalul obra¬zului, învăluindu-l cu o umbră severă. Contrastul dintre această linie severă È™i privirea duioasă a ochilor săi albaÈ™tri ca de copil te impresiona cu atît mai plăcut. Zîmbetul sfios È™i trăsăturile blînde ale feÈ›ei ei palide, care exprimau uneori multă naivitate È™i sinceritate, te făceau să È›i se pară cu totul lipsită de apărare ; parcă se temea de orice emoÈ›ie, de orice avînt sufletesc dătător de bucurii trecătoare, SAU, mai adesea, de melancolii liniÈ™tite. 168 Dar în ceasurile de fericită împăcare, privirea ei, care-È›i pătrun¬dea pînă în adîncul inimii, devenea atît de senină È™i de lumi¬noasă, atît de curată È™i de calmă! Ochii ei albaÈ™tri ca azurul străluceau de atîta dragoste È™i duioÈ™ie, exprimau atîta simpatie pentru tot ce era nobil, pentru tot ce avea nevoie de dragoste È™i compătimire, încît te atrăgea fără voie, subjugîndu-È›i sufletul, gata să soarbă cît de puÈ›in È™i din această seninătate, È™i din această pace È™i împăcare cu sine însăși, È™i din această dragoste. AÈ™a se întîmplă uneori să rămîi cu ochii aÈ›intiÈ›i la cer, să stai ceasuri în È™ir într-o dulce contemplare, simÈ›indu-È›i în clipele acelea sufletul mai liber, mai împăcat, întocmai ca o apă liniÈ™-' tită în care se oglindeÈ™te măreÈ›ia infinitului. Iar atunci cînd însu¬fleÈ›irea îi colora obrazul, È™i o făcea să vibreze toată de emoÈ›ie — ceea ce se întîmplă atît de des — ochii îi scînteiau, scăpărau fulgere, învăluindu-te în căldura inimii ei în care se păstrase flacăra pură a frumosului. In asemenea clipe, părea transfigurată. Elanurile ei neaÈ™teptate, trecerile de la stările sufleteÈ™ti calme, potolite, la o emoÈ›ie înălțătoare, iluminată, la entuziasmul cel mai auster, vădeau atîta naivitate, atîta grabă copilărească, atîta credință juvenilă ! Fără îndoială că un pictor ar fi dat jumătate din viaÈ›a sa, ca să poată eterniza pe pînză această clipă de extaz luminos al unui chip inspirat ca al ei! Chiar din primele zile petrecute în această casă, mi-am dat seama că Alexandra Mihailovna, în singurătatea ei, era mulÈ›u¬mită să mă aibă lîngă dînsa. Pe vremea aceea nu avea decît un copil, È™i nu era mamă decît abia de un an. M-a iubit ca pe o fiică bună, pentru că nu era în stare să facă vreo deosebire între mine È™i copiii ei. Cu cîtă rîvnă a pornit la educarea mea ! Și cu atîta grabă, încît, fără să vrea, madame Leotard zîmbea văzînd-o cum se pripeÈ™te. într-adevăr, ne-am apucat de toate dintr-o dată, aÈ™a că n-a trecut mult, È™i nici una dintre noi nu mai È™tia ce voia cealaltă. Alexandra Mihailovna îmi preda sin¬gură foarte multe materii, È™i atît de mult, încît, în ciuda înfrigu¬rării, ardoarei È™i nerăbdării ei pline de iubire, nu m-am ales cu j nici un rezultat practic. In primele zile, nepriceperea ei a mîh--'i nit-o foarte mult, dar pînă la urmă am rîs amîndouă È™i am luat-o ; de la capăt. Alexandra Mihailovna, cu tot insuccesul său de la început, s-a declarat totuÈ™i categoric împotriva sistemului preco¬nizat de madame Leotard. Ele discutau cu aprindere, apoi rîdeau ; dar noua mea educatoare nu dădea în ruptul capului întîietate 167 vreunui sistem, susÈ›inînd că vom găsi împreună, pe dibuite, ade¬văratul drum È™i că n»avea nici un rost să-mi împuie capul cu fel de fel de cunoÈ™tinÈ›e sterpe. Era de părere că tot succesul depin¬dea de dezvoltarea aptitudinilor mele naturale È™i de priceperea de a-mi cîștiga bunăvoinÈ›a — È™i a avut dreptate, pentru că a repurtat o victorie deplină. Mai întîi de toate, au fost desfiinÈ›ate rolurile de elevă È™i profesoar;* învățam ca două prietene. Uneori nu-mi dădeam seama de È™iretlicul Alexandrei Mihailovna È™i aveam impresia că eu eram aceea care o învățam pe ea. Intre noi se iscau adesea discuÈ›ii, în timpul cărora mă înflăcăram, încercînd cu tot dinadinsul s-o conving că un anumit lucru era aÈ™a cum îl înÈ›ele¬geam eu. Alexandra Mihailovna mă aducea pe nesimÈ›ite pe calea cea bună, È™i, pînă la urmă, cînd stabileam adevărul, ghiceam dintr-o dată È™iretlicul ei È™i, dîndu-mi seama că se străduise cu mine, răbdătoare, uneori ceasuri în È™ir, îi săream de gît È™i o strîn-geam în braÈ›e cu putere. Aceasta se întîmpla după fiecare lecÈ›ie. Sensibilitatea mea o uimea È™i chiar o neliniÈ™tea. Mă întreba, curioasă de trecutul meu, dornică să-l afle chiar de la mine, È™i după ce-i povesteam cîte un crîmpei din viaÈ›a mea, era mai duioasă È™i mai serioasă cu mine — mai serioasă, pentru că nefe¬ricita mea copilărie îi trezea compătimirea È™i o făcea în acelaÈ™i timp să se uite la mine cu un' fel de respect. După mărturisirile mele, ne lansam de obicei în discuÈ›ii luagi, în timpul cărora ea îmi explica trecutul meu în aÈ™a fel, încît aveam impresia că-l retră¬iesc aievea È™i trăgeam din el multe învățăminte noi. Madame Leo-tard privea aceste discuÈ›ii ca mult prea serioase pentru vîrsta mea È™i, văzîndu-mi lacrimile care-mi împînzeau ochii fără voie, socotea că sînt chiar nepotrivite. Eu însă aveam o cu totul altă părere despre ele, pentru că, după aceste lecÈ›ii, mă simÈ›eam atît de uÈ™urată È™i de liniÈ™tită, încît soarta mea nu mi se mai părea de loc tristă. Pe lîngă toate acestea, îi eram foarte recunoscătoare Alexan¬drei Mihailovna că mă făcea s-o iubesc din zi în zi mai mult. Madame Leotard nu pricepea că în felul acesta se mai atenua ceea ce stîrnise în sufletul meu înainte de vreme È™i pe nedrept cumplite furtuni, făcînd loc unei adevărate armonii. Ea nu-È™i dădea seama cît de rănită fusese inima mea de copil, cît de mult îndurase din pricina loviturilor soartei crude È™i nedrepte, È™i cît de amar mă zbuciumasem È™i mă chinuisem, fără să înÈ›eleg de unde-mi veneau toate aceste lovituri. Ziua noastră se desfășura astfel : ne duceam în odaia copilului ei, îl sculam, îl îmbrăcam, îl spălam, îi dădeam de mîncare, apoi 168 ne jucam cu el È™i-l învățam să vorbească. In sfîrÈ™it, îl lăsam È™i ne apucam de lucru. învățam de toate, dar numai Dumnezeu È™ti» ce fel de învățătură era aceea. Era alcătuită din tot ce vrei, dar din nimic precis. Citeam, ne povesteam impresiile, apoi aruncam cartea, ca să facem muzică, È™i aÈ™a treceau ceasurile în zbor, pe nesimÈ›ite. Seara, venea adeseori B., prietenul Alexandrei Mihailovna, venea È™i madame Leotard. Uneori se încingeau discuÈ›ii aprinse despre artă, despre viață (pe care noi, cei din cercul nostru, nu o cunoÈ™team decît din auzite), despre realitate È™i idealuri, despre trecut È™i viitor, È™i astfel ne apuca miezul nopÈ›ii. Ascultam discu¬țiile cu foarte mare atenÈ›ie, mă înflăcăram o dată cu ceilalÈ›i, rîdeam sau mă emoÈ›ionam. Din aceste discuÈ›ii am aflat în amănun¬țime trecutul tatălui meu È™i mi-am dat seama de primii ani ai copilăriei mele. Intre timp creÈ™team. Mi-au angajat profesori, de la care, fără Alexandra Mihailovna, n-aÈ™ fi învățat nimic. Cu profe¬sorul de geografie aÈ™ fi orbit pur È™i simplu tot căutînd pe hărÈ›i oraÈ™e È™i rîuri. Cu Alexandra Mihailovna însă porneam în călătorii nespus de interesante. Cutreieram nenumărate țări. întîlneam mereu alte minunății, trecînd prin ceasuri de vrajă È™i încîntare. Zelul nostru era atît de mare, încît, pînă la urmă, cărÈ›ile citite de ea nu mai ajungeau, aÈ™a că am fost nevoite să căutăm È™i alte cărÈ›i. Peste puÈ›ină vreme eram în stare să-l învăț eu cîte ceva pe profesorul meu de geografie, cu toate că trebuie să fiu dreaptă È™i să recunosc că È™ina păstrat pînă la sfîrÈ™it superioritatea față de mine în cunoaÈ™terea desăvîrÈ™ită a gradelor de latitudine È™i longitudine la care se afla cutare sau cutare localitate, precum È™i a miilor, sutelor È™i chiar a zecilor de locuitori din aceste localități. Și profesorul de istorie era plătit cu cea mai mare grijă, dar după plecarea lui, ne apucam să învățăm istoria cum ne plă¬cea nouă. Uneori citeam pînă tîrziu noaptea. Mai bine zis Alexan¬dra Mihailovna citea, pentru că tot ea făcea È™i cenzura cărÈ›ilor. Nicicînd n-am fost mai entuziasmată ca după aceste lecturi. Ne înflăcăram amîndouă ca È™i cum noi am fi fost eroii din carte. FireÈ™te că, printre rînduri, citeam È™i mai mult. Pe lîngă toate aces¬tea, Alexandra Mihailovna mai avea È™i un dar minunat de a povesti, ca È™i cum ar fi trecut ea însăși prin întîmplările descrise în cărÈ›i. Admit că eram caraghioase cu entuziasmul nostru, care ne È›inea treze pînă după miezul nopÈ›ii — pe mine, un copil, iar pe ea, o inimă rănită oare îndura atît de greu viaÈ›a! Știam însă prea bine că ea se odihnea în compania mea. îmi amintesc că, uneori, U9 privind-o, mă cuprindeau gînduri ciudate : încercam să înÈ›eleg multe lucruri din viață, pe care le ghiceam înainte de a începe să trăiesc conÈ™tient. în sfîrÈ™it, am împlinit treisprezece ani. între timp, sănătatea Alexandrei Mihailovna se înrăutățea mereu. Devenea mai irasci¬bilă, crizele ei de tristeÈ›e deznădăjduită erau tot mai puternice, vizitele soÈ›ului ei, tot mai dese. Ca întotdeauna, stătea lîngă ea aproape fără să scoată o vorbă, aspru È™i posomorit, dar din ce în ce mai mult timp. Soarta Alexandrei Mihailovna a început să mă preocupe mai mult decît înainte. Copilăria mea se apropia de sfîrÈ™it, apăreau impresii noi. Observam, făceam presupuneri, iar ceea ce nu înÈ›elegeam bine, căutam să ghicesc. Nu mai încape îndoială că misterul pe care-l simÈ›eam în această familie mă chinuia din ce în ce mai mult. Cîteodată mi se părea că încep să-l pătrund. Altă dată, după ce vedeam că nu aflu răspuns la nici una din întrebările pe care mi le puneam, mă plictiseam È™i uitam de curiozitatea mea. Uneori — È™i aceasta se întîmpla din ce în ce mai des — simÈ›eam o ciudată nevoie să rămîn singură È™i să mă gîndesc, să mă gîndesc mereu. Mi se părea că mă întorsesem cu ani în urmă, la vremea cînd stăteam împreună cu părinÈ›ii mei È™i cînd, înainte de a mă alipi de tatăl meu, mă fră-mîntasem un an întreg, ea să mă dumiresc asupra unor lucruri neînÈ›elese, tot scrutînd lumea din colÈ›iÈ™orul meu, pînă mă sălbă¬ticisem de atîtea năluciri fantastice, create de mine însămi. Deo¬sebirea dintre aceste două epoci ale vieÈ›ii mele consta în aceea că acum aveam mai multă răbdare, cunoÈ™team mai multă du¬rere, mai multe elanuri noi, inconÈ™tiente È™i simÈ›eam o sete mai mare de miÈ™care, de acÈ›iune, astfel îneît nu mai eram în stare să mă concentrez, ca înainte, asupra unui singur subiect. Și Ale¬xandra Mihailovna începuse parcă să se depărteze de mine. La vîrsta mea, aproape că nu mai puteam să-i fiu prietenă. Nu mai eram copil, întrebam prea multe È™i uneori mă uitam în aÈ™a fel la ea, că era silită să coboare privirea. Treceam cîteodată amîn-două prin clipe ciudate. Nu puteam să-i îndur lacrimile, È™i, ade¬sea, privind-o, mă podidea È™i pe mine plînsul. Atunci îi să¬ream de gît È™i o îmbrățiÈ™am cu putere. Ce să-mi răspuadă ? Sim¬țeam că prezenÈ›a mea îi era o povară. Alteori, însă, pradă unor stări sufleteÈ™ti triste, apăsătoare, cuprinsă parcă de deznădejde, mă îmbrățiÈ™a tremurînd, ca È™i cum ar fi căutat să-mi cîștige compasiunea, ca È™i cum nu ar fi fost în stare să îndure singură- 170 tatea È™i ar fi nădăjduit că eu aÈ™ putea s-o înÈ›eleg È™i să sufăr alături de ea. Și totuÈ™i, simÈ›eam că între noi rămînea mereu o taină nemărturisită, È™i în aceste clipe eu eram aceea care înce¬peam să mă îndepărtez de dînsa. Mă simÈ›eam stînjenită în pre¬zenÈ›a ei. Afară de muzică, puÈ›ine lucruri ne mai legau. Dar me¬dicii îi interziseseră să facă muzică. Atunci, cărÈ›ile ? Nici cu ele nu mergea mai uÈ™or. Nu mai È™tia ce trebuia să citească cu mine. Ne-am fi oprit, desigur, chiar de la prima pagină, pentru că ni s-ar fi părut că în fiecare cuvînt se ascunde o aluzie, È™i în fiecare frază, cît de neînsemnată, o taină. Amîndouă ne feream cît puteam de convorbiri intime, între patru ochi. Soarta a vrut ca tocmai atunci viaÈ›a mea să ia pe neaÈ™teptate o întorsătură foarte ciudată. AtenÈ›ia, sentimentele È™i inima mea, mintea mea, întreaga mea ființă s-au îndreptat deodată, într-o încordare plină de entuziasm, spre o activitate cu totul neaÈ™tep¬tată. M-am pomenit pe nesimÈ›ite într-o lume nouă. Nu mai aveam timp nici măcar să întorc capul ca să văd ce se petrece în jurul meu È™i să chibzuiesc la ceea ce vedeam. SimÈ›eam că pot ajunge la pierzanie, îmi dădeam seama că posibilitatea aceasta exista într-adevăr, însă ispita era mai puternică decît frica È™i am mers înainte, într-un noroc, cu ochii închiÈ™i. AÈ™a am ajuns să mă înde¬părtez pentru multă vreme de realitatea din jurul meu, care înce¬puse să mă apese greu È™i de care mă străduiam zadarnic să scap. Iată despre ce este vorba È™i iată ce s-a întîmplat. Sufrageria noastră avea trei uÈ™i : una dădea în odăile mari, a doua, în odaia mea È™i în camera copiilor, iar a treia, în biblio¬tecă. Biblioteca mai avea È™i o altă ușă despărÈ›ită de odaia mea printr-un cabinet de lucru în care stătea de obicei secretarul lui Piotr Alexandrovici, care era totodată È™i copistul È™i factotumul său. Cheia de la bibliotecă o păstra el. într-o după-amiază, cînd secretarul nu era acasă, am găsit cheia pe jos. Din curiozitate, am ridicat-o È™i am intrat în bibliotecă. Era o cameră destul de spa¬țioasă, foarte luminoasă. în jurul pereÈ›ilor erau aÈ™ezate opt dulapuri mari, pline cu cărÈ›i. Acolo se aflau foarte multe volume. Cele mai multe proveneau dintr-o moÈ™tenire căpătată de Piotr Alexandro¬vici, iar altele fuseseră adunate de Alexandra Mihailovna, care ournpăra mereu cărÈ›i noi. Ceea ce mi se dăduse să citesc fusese ales cu mare grijă, aÈ™a că mi-a fost uÈ™or să-mi închipui că multa îmi rămăseseră interzise È™i că o mulÈ›ime de lucrări erau încă o taină pentru mine. Iată de ce, împinsă de o curiozitate nestă- 171 pînită È™i de un sentiment ciudat, de o ispită irezistibilă, îmbinată cu teamă È™i bucurie, am deschis primul dulap È™i am pus mîna pe prima carte. Dulapul era plin cu romane. Am scos unul din ele, am închis dulapul la loc È™i am dus cartea în odaia mea, cu un sentiment foarte ciudat, cu inima bătîndu-mi în piept să se spargă È™i cu răsuflarea tăiată, parcă aÈ™ fi presimÈ›it că viaÈ›a mea se afla la o mare răspîntie. Cînd am ajuns în camera mea, am încuiat uÈ™a È™i am deschis romanul. Dar nu eram în stare să citesc. Deocamdată aveam altă grijă — să-mi asigur pentru totdeauna intrarea în bibliotecă, să-mi pot lua oricînd orice carte, fără să È™tie nimeni. De aceea mi-am amînat desfătarea cititului pentru o clipă mai potrivită, am dus cartea îndărăt È™i am pus-o la locul ei, iar cheia am ascuns-o la mine. Aceasta a fost cea dintîi faptă urîtă din viaÈ›a mea. Arn aÈ™teptat răsplata faptei mele, dar toate s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Secretarul È™i ajutorul lui Piotr Alexandrovici, după ce a pierdut o seară întreagă È™i o parte din noapte în căutarea cheii, bîjbîind pe jos, cu o luminare în mînă, s-a hotărît ca a doua zi de dimineaÈ›a să cheme un lăcătuÈ™ să-i facă o altă cheie. AÈ™a s-au liniÈ™tit lucrurile È™i nimeni nu a mai auzit nimic despre dispariÈ›ia cheii. Eu, pe de altă parte, m-ain purtat cu multă precauÈ›ie È™i viclenie. N-am pătruns în bibliotecă decît peste o săptămînă, după ce m-am convins că nu mai există nici o bănuială È™i că pericolul trecuse. La început, intram în bibliotecă numai cînd secretarul nu era acasă, dar mai tîrziu am început să pătrund în ea prin sufragerie, pentru că secretarul se mulÈ›umea doar să È›ină cheia în buzunar —- cărÈ›ile nu-l interesau È™i nu avea ce să caute acolo. Am început să citesc cu sete nepotolită, È™i curînd m-am adîncit cu totul în lectură. Toate năzuinÈ›ele mele, abia născute, toate do¬rinÈ›ele mele din ultima vreme, elanurile nedesluÈ™ite ale adoles¬cenÈ›ei, care-mi răscoleau sufletul, stîrnite fără veste de dezvolta¬rea mea prea timpurie — totul găsise pe neaÈ™teptate un nou făgaÈ™. Era ca È™i cum, sătulă de noua mea hrană, mi-aÈ™ fi urmat acum adevărata cale. Foarte curînd, îneîntarea mi-a cuprins inima È™i mintea cu atîta putere, iar fantezia È™i-a luat zborul cu atîta avînt, îneît am uitat aproape tot ce mă înconjura. Parcă soarta însăși m-ar fi oprit în pragul noii mele vieÈ›i spre care năzuiam cu atîta nerăbdare, încereînd să mi-o închipui zi È™i noapte. înainte de a mă împinge pe calea cea nouă È™i necunos¬cută, soarta mă suise pe o culme, de unde-mi arăta priveliÈ™tea 172 plina de farmec a viitorului meu, într-o perspectivă strălucită È™i ademenitoare. Mi-a fost dat să trăiesc dinainte acest viitor, să-l aflu din cărÈ›i, să-l simt în visările mele, în nădejdile È™i în elanu¬rile mele pasionate, în frămîntările dulci ale sufletului meu de adolescentă. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, fără alegere ; dar soarta mi-a fost binevoitoare, căci tot ceea ce cunoscusem È™i simÈ›isem pînă atunci era atît de nobil È™i de sobru, îneît nu mi-a îngăduit să mă las ademenită de pagini prea libere, impure. Mâ păzeau instinctul meu de copil, vîrsta fragedă È™i tot trecutul meu. Acum, parcă întreaga mea viață de mai-nainte se lămurea dintr-o dată. Aveam impresia că aproape fiecare pagină pe care o citeam îmi era cunoscută, de parcă aÈ™ fi trăit eu însămi, demult, ceea ce scria acolo. Parcă trecusem prin toate pasiunile, prin toată viaÈ›a aceasta care-mi răsărea dinaintea ochilor minÈ›ii în forme atît de neaÈ™teptate, în tablouri atît de pline de vrajă. Și cum era să nu mă pierd, uitînd de clipa prezentă, aproape înstrăinîndu-mă de realitate, cînd în fiecare carte pe care o citeam regăseam acelaÈ™i spirit de aventură, mereu aceleaÈ™i legi ale destinului, stă-pîne peste om, izvorîte însă din aceeaÈ™i lege principală a vieÈ›ii umane, — chezășie a salvării, ocrotirii È™i a fericirii! Tocmai această lege pe care o presupuneam, mă străduiam din răsputeri s-o ghicesc cu ajutorul tuturor instinctelor mele, trezite, aÈ™ putea spune, de un simÈ› al autoapărării, ca È™i cum o forță m-ar fi preve¬nit de acest destin, ca È™i cum cineva ar fi vrut să mă ocrotească. Eram frămîntată ca de o presimÈ›ire profetică, deÈ™i zi de zi spe¬ranÈ›a îmi înaripa sufletul, È™i năzuinÈ›a spre acest viitor, spre această viață descoperită în cărÈ›i — viață zugrăvită cu toată puterea artei È™i farmecul poeziei — era tot mai imperioasă, mai de neînvins. Dar, după cum am mai spus, fantezia îmi domolea nerăbdarea, È™i mărturisesc că eram îndrăzneață doar în visurile mele, pe cînd în realitate eram stăpînită de o teamă instinctivă de viitor. De aceea, ca È™i cum m-aÈ™ fi înÈ›eles cu mine însămi, m-am mulÈ›umit, deocamdată inconÈ™tient, cu lumea fanteziei, cu lumea visurilor, unde eram singură stăpînitoare, unde nu găseam decît ispite È™i bucurii, unde nenorocirea, chiar dacă era îngăduită, nu juca decît un rol pasiv, trecător, necesar contrastelor plăcute È™i neaÈ™teptatei cotituri a soartei spre deznodămîntul fericit al ro¬manelor pline de exaltare zămislite în capul meu. AÈ™a înÈ›eleg eu astăzi starea mea de spirit de atunci. 173 Și viaÈ›a aceasta în lumea fanteziei, care însemna înstrăinarea mea de lumea înconjurătoare, a putut să dureze trei ani încheiaÈ›i ! Ea era taina mea, È™i după trei ani încheiaÈ›i, tot nu È™tiam dacă trebuia să mă tem sau nu de surprinzătoarea mea descoperire. Tot ceea ce am gîndit-È™i am simÈ›it în această perioadă a vieÈ›ii mele mi-era familiar, apropiat. In toate fanteziile mele mă vedeam mereu numai pe mine însămi, atît de insistent, încît ajunsesem să mă simt încurcată È™i speriată de orice privire străină, care încerca să-mi pătrundă în suflet. De altfel, toÈ›i din casă trăiam atît de retraÈ™i, de răzleÈ›iÈ›i de societate, într-o liniÈ™te ca de mînăs-tire, încît, fără voia noastră, ne concentram atenÈ›ia asupra propriei noastre persoane, simÈ›ind o adevărată necesitate de a ne închide în noi înÈ™ine. Și ceea ce s-a întîmplat cu toÈ›i ceilalÈ›i, s-a întîmplat È™i cu mine. In cei trei ani nu s-a schimbat nimic în jurul meu, totul a rămas neclintit. între noi domnea, ca totdeauna, o mono¬tonie deprimantă, care, după cum îmi dau seama astăzi, dacă n-aÈ™ fi fost ocupată cu tainica mea activitate, m-ar fi distrus sufleteÈ™te È™i m-ar fi împins la cine È™tie ce deznodămînt, poate chiar la răzvrătire, ca să ies din acest mediu trist È™i apăsător, È™i acest deznodămînt ar fi fost, poate, pieirea mea. Madame Leo-tard îmbătrînise È™i nu mai ieÈ™ea decît rar din odaia ei. Copiii erau încă prea mici, iar B.; nespus de plicticos. SoÈ›ul Alexan¬drei Mihailovna rămăsese tot atît de aspru, de nepătruns È™i de închis în sine însuÈ™i ca înainte. Peste legăturile sale cu soÈ›ia plutea acelaÈ™i mister. Taina aceasta a lor lua forme tot mai grave, mai amenințătoare, È™i eram din ce în ce mai neliniÈ™tită pentru soarta Alexandrei Mihailovna. ViaÈ›a ei monotonă, lipsită de bucurii, se stingea văzînd cu ochii. Sănătatea i se È™ubrezea din zi în zi mai mult. Pînă la urmă o cuprinse un fel de desperare, îți dădeai seama că trăieÈ™te sub apăsarea unei amenințări necu¬noscute, de neînÈ›eles, de care nici ea nu era conÈ™tientă — sub apăsarea unei primejdii cumplite È™i nelămurite, pe care o primea ca pe un martiriu de neînlăturat al vieÈ›ii ei sacrificate. Din pri¬cina acestei torturi surde, inima ei se înăsprise ; pînă È™i mintea ei cunoÈ™tea acum alte frămîntări, mai sumbre, mai triste. M-a uimit mai ales descoperirea că, pe măsură ce înaintam în vîrstă, ea se îndepărta de mine, ca pînă la urmă tainele pe care È™i le păstra cu grijă să aÈ™tearnă între noi o plictiseală de nesuportat. Cîteodată mi se părea că nu È›ine de loc la mine, ba chiar că o stingheresc. După cum am spus mai înainte, începusem să mă 174 depărtez conÈ™tient de ea, dar parcă mă molipsise, totuÈ™i, trăsătura misterioasă a caracterului ei. Iată de ce, tot ceea ce am simÈ›it È™i am gîndit în aceÈ™ti trei ani, tot ceea ce s-a născut în sufletul meu, în visurile mele, în nădejdile È™i în entuziasmul meu pasio¬nat, toată bogăția de cunoÈ™tinÈ›e noi — pe toate le-am păstrat ca pe o taină a mea È™i numai a mea. O dată ce am început să ne ascundem una de alta, nu ne-am mai putut apropia, cu toate că mi se părea că o iubesc din zi în zi mai mult. Nu pot să-mi amin¬tesc fără lacrimi în ochi de iubirea ei pentru mine, de îndatorirea pe care È™i-o luase în inima ei să-mi dăruiască întreaga comoară a dragostei sale È™i să-È™i împlinească legămîntul de a-mi fi mamă bună. E drept că propria ei nenorocire o făcea uneori să mă părăsească parcă, să mă uite, iar eti căutam să nu4 amintesc cu nimic de existenÈ›a mea, aÈ™a că m-am apropiat de cei È™aisprezece ani ai mei fără ca ea să-È™i dea seama de ceea ce se petrecea cu mine. Dar în clipele ei conÈ™tiente, cînd învăluia toate cu o privire mai senină, începea deodată să se neliniÈ™tească pentru viitorul meu. Mă chema, nerăbdătoare, din odaia mea, de la lecÈ›iile È™i studiile mele, È™i mă copleÈ™ea cu întrebări, mă descosea ca È™i cum ar fi vrut să mă cunoască mai bine. Nu se mai dezlipea de lingă mine zile întregi, silindu-se să-mi ghicească toate dorinÈ›ele, toate năzuinÈ›ele, îngrijorată probabil de vîrsta mea, de prezentul È™i de viitorul meu, oferindu-mi ajutorul ei cu o dragoste nemărginită — aÈ™ putea spune cu veneraÈ›ie. Dar se dezobiÈ™nuise să stea prea multă vreme despărÈ›ită de mine ; de aceea, uneori era atît de stîngace, încît îi observam È™i înÈ›elegeam foarte uÈ™or intenÈ›iile. AÈ™a, bunăoară —■ È™i aceasta s-a întîmplat după ce împlinisem È™aispre¬zece ani — căutînd prin cărÈ›ile mele, a început să se intereseze de ceea ce citeam. Descoperind că lecturile mele erau acelea ale unui copil de doisprezece ani, s-a speriat. Am ghicit cauza tulbu¬rării ei È™i am început s-o observ cu atenÈ›ie. Două săptămîni încheiate m-a pregătit, m-a descusut, ca să se convingă de dezvol¬tarea mea intelectuală È™i de cerinÈ›ele mele. în sfîrÈ™it, s-a hotărît să înceapă, È™i pe masa noastră a apărut Ivanhoe de Walter Scott, pe care-l citisem demult, cel puÈ›in de trei ori. La început, plină de sfială, mi-a urmărit impresiile, vrînd parcă să le cîntărească, temîndu-se parcă de ele. Pînă la urmă, încordarea dintre noi, de care-mi dădeam prea bine seama, a dispărut ; ne-am înflăcărat amîndouă È™i eram neînchipuit de bucuroasă că puteam, în sfîrÈ™it, să nu mă mai ascund de ea ! Cînd am terminat de citit romanul, 175 a rămas încîntată de mine. Găsea că toate observaÈ›iile mele din timpul lecturii erau juste, toate impresiile — adevărate. După pă¬rerea ei, dezvoltarea mea intelectuală era foarte avansată. Uimită de această descoperire, entuziasmată de mine, s-a apucat din nou să-mi supravegheze educaÈ›ia. Acum se gîndea să nu se mai des¬partă de mine — ceea ce nu depindea de ea. Curînd, soarta a vrut să ne despărÈ›im iarăși. A fost de ajuns o nouă criză a bolii ei, o nouă izbucnire a eternei ei dureri, È™i au urmat din nou înstrăinarea, secretele, neîncrederea È™i poate chiar ura. Dar È™i în astfel de clipe se întîmpla să ne întoarcem iar la ve¬chiul nostru fel de a fi. Lectura în comun, cîteva cuvinte de sim¬patie, rostite de una sau alta dintre noi, sau muzica ne făceau să uităm totul, să vorbim, să vorbim peste măsură chiar, ca apoi să rămînem oarecum ruÈ™inate una față de alta. După ce ne dezmeti¬ceam în cîteva clipe, ne priveam speriate, cu neîncredere È™i cu o curiozitate bănuitoare. Eiecare dintre noi simÈ›ea în sine însăși o barieră peste care cealaltă nu trebuia să treacă. Nu îndrăzneam să trecem dincolo de această barieră, chiar dacă am fi vrut s-o facem. Intr-un amurg, mă aflam în cabinetul de lucru al Alexandrei Mihailovna È™i citeam o carte. Ea improviza la pian pe tema unui cîntec' preferat, italian. Cînd a trecut, în final, la melodia pură a ariei, fermecată de ea, cu sufletul înfiorat, am început să cînt încetiÈ™or, cu sfială, acelaÈ™i motiv. Curînd, absorbită cu totul de cîntec, m-am ridicat de la locul meu È™i m-am apropiat de pian. Alexandra Mihailovna, ghicindu-mi gîndul, a început să mă acom¬panieze, urmărind cu mare dragoste fiecare notă a vocii mele. Părea uimită de bogăția ci. Pînă atunci nu mă auzise niciodată cîntînd. De altfel, nici eu însămi nu-mi dădeam bine seama că aÈ™ fi în stare să cînt. Acum ne însufleÈ›isem amîndouă. Vocea mea devenea din ce în ce mai puternică, energia È™i pasiunea cîntecu-lui meu erau stimulate de uimirea plină de bucurie a Alexandrei Mihailovna, pe care o ghiceam în fiecare măsură a acompania¬mentului ei. Cîntecul s-a sfîrÈ™it atît de bine, cu atîta însufleÈ›ire, cu atîta forță, încît ea mi-a luat amîndouă mîinile într-ale ei, adînc emoÈ›ionată, privindu-mă fericită. — Anneta, dar ai o voce minunată ! a izbucnit ea. Doamne, cum nu mi-am dat seama de asta pînă acum ! — Nici eu n-am È™tiut pînă acum că am voce, i-am răspuns eu, în culmea fericirii. 176 — Dumnezeu să te binecuvînteze, fetiÈ›a mea dragă, odorul meu ! Să-i mulÈ›umeÈ™ti lui că È›i-a dat acest har ! Cine È™tie... Ah Doamne, Dumnezeule ! Era atît de emoÈ›ionată de această descoperire neaÈ™teptată, atît de fericită, că nu È™tia ce să-mi mai spună, cum să mă mai dez-mierde. Era una din acele clipe pline de sinceritate, de simpatie reciprocă, de intimitate, cum nu mai avusesem de mult. După un ceas, toată casa părea în sărbătoare. Alexandra Mihailovna a tri¬mis îndată să-l cheme pe B. ; în aÈ™teptarea lui, am deschis un alt caiet de muzică, cu bucăți pe care le cunoÈ™team È™i am încercat o nouă arie. De data aceasta, cuprinsă de timiditate, am început să tremur. Mă temeam să nu spulber prima impresie bună. Dar foarte curînd, propria mea voce mi-a dat siguranță È™i curaj. Am¬ploarea ei mă mira din ce în ce mai mult. Această a doua încer¬care mi-a risipit ultimele îndoieli. Alexandra Mihailovna, într-o izbucnire de bucurie nestăvilită, a trimis după copii, ba chiar È™i după dădaca copiilor È™i, în sfîrÈ™it, în entuziasmul ei fără margini, s-a dus să-È™i cheme soÈ›ul din cabinetul lui, ceea ce n-ar fi îndrăz¬nit să facă în nici o altă împrejurare. Piotr Alexandrovici a ascul¬tat binevoitor noutatea, m-a felicitat È™i a spus cel dintîi că trebuie să iau lecÈ›ii de canto. Alexandra Mihailovna, fericită È™i recunoscă¬toare, ca È™i cum soÈ›ul ei ar fi făcut cine È™tie ce pentru ea însăși, s-a repezit să-d sărute mîinile. In sfîrÈ™it, a sosit È™i B. S^a bucurat, pentru că È›inea mult la mine. Și-a amintit de tatăl meu, de trecut, È™i după ce am cîntat în faÈ›a lui de două-trei ori, a declarat cu un aer grav, cu îngrijorare È™i cu oarecare teamă că fără îndoială aveam posibilități, poate chiar È™i talent, È™i în orice caz trebuia neapărat să iau lecÈ›ii. îndată după aceea, ca șî cum È™i-ar fi dat seama amîndoi că au mers prea departe cu laudele È™i că era prea curînd È™i primejdios să mă ridice în slăvi, Alexandra Mihailovna È™i B., ferindu-se de mine, au început să se înÈ›eleagă prin semne, pe care le-am observat, aÈ™a încît complotul în privinÈ›a mea mi s-a părut foarte naiv È™i stîngaci. Am rîs în sinea mea toată seara, văzîndu-i cum după fiecare bucată nouă pe care o cîntam se sileau să-È™i înăbuÈ™e bucuria, ba făceau chiar anume observaÈ›ii critice cu glas tare, atrăgîndu-mi atenÈ›ia asupra lipsurilor mele. Dar n-au putut să se stăpînească prea multă vreme. B., extrem de emoÈ›ionat, copleÈ™it de bucurie, s-a trădat cel dintîi. Nu bănuisem niciodată că È›inea atît de mult la mine. Toată seara, conversaÈ›ia noastră a fost toarte prietenoasă È™i plină de căldură. B. ne-a povestit din 12 177 viaÈ›a cîtorva cîntăreÈ›i È™i actori cunoscuÈ›i. Vorbea de ei cu entu¬ziasmul unui adevărat artist, cu veneraÈ›ie, pătruns de adîncă emo¬ție. Apoi s-a vorbit de tatăl meu, de copilăria mea, de prinÈ› È™i de familia lui, despre care nu mai auzisem decît foarte puÈ›in din ziua despărÈ›irii noastre. De altfel, nici Alexandra Mihailovna nu È™tia prea multe despre ei. B. cunoÈ™tea mai multe amănunte, pen¬tru că fusese de cîteva ori la Moscova. Dar cînd s-a ajuns la acest subiect, convorbirea a luat deodată o întorsătură oarecum miste¬rioasă, neînÈ›eleasă pentru mine, È™i mai ales două-trei observaÈ›ii în legătură cu prinÈ›ul nu le-am putut pricepe de Ioc. Alexandra Mi¬hailovna a amintit de Katia, însă B. n-a spus nimic precis È™i mi s-a părut chiar că prefera să nu vorbească despre ea, ceea ce m-a uimit. Eu n-o uitasem pe Katia, iar dragostea mea pentru ea nu numai că ,nu se stinsese, ci, dimpotrivă, nu-mi închipuiam o sin¬gură clipă că legăturile noastre de prietenie s-ar fi putut schimba vreodată. Pînă în seara aceea nu mă gîndisem nici la despărÈ›irea noastră, nici la anii îndelungaÈ›i pe care-i petrecusem departe una de alta, fără să ne scriem, nici la deosebirea dintre educaÈ›ia noastră È™i caracterele noastre. Eram mereu cu gîndul la ea, ca È™i cum nu ne-am fi despărÈ›it. Katia continua să trăiască alături de mine. în' reveriile, în romanele È™i în aventurile mele fantastice, pășeam întotdeauna alături, mînă în mînă. închipuindu-mă eroină a cărÈ›ii pe care o citeam, îi făceam loc numaidecît alături de mine È™i prietenei mele È™i împărÈ›eam romanul în două părÈ›i, perso¬najul principal al uneia din ele fiind, fireÈ™te, creat de mine, cu toate că-mi furam fără milă autorii preferaÈ›i. în sfîrÈ™it, consiliul nostru de familie a hotărît să invite un profesor de canto să-mi dea lecÈ›ii. B. l-a recomandat pe profesorul cel mai bun, cel mai cunoscut. Chiar a doua zi, s-a prezentat italianul D., care, după ce m-a ascultat cîntînd, a fost de aceeaÈ™i părere cu B., prietenul său. A adăugat apoi că ar fi mult mai folositor pentru mine să urmez la clasa lui, împreună cu alte eleve. în felul acesta mi-ar creÈ™te rîvna, mi-aÈ™ dezvolta vocea, stimulată de spiritul de com¬petiÈ›ie cu celelalte colege ale mele, de emulaÈ›ie, precum È™i de multiplele mijloace pe care le-aÈ™ avea acolo la îndemînă. Alexan¬dra Mihailovna a consimÈ›it numaidecît, È™i din ziua aceea mă du¬ceam de trei ori pe săptămînă, dimineaÈ›a la ora opt, la conserva¬tor, însoÈ›ită de o cameristă. Voi povesti acum o întîmplare ciudată, care a avut o puter¬nică înrîurire asupra mea È™i a însemnat începutul unei noi perioade 178 din viaÈ›a mea. împlinisem È™aisprezece ani, È™i, o dată cu această aniversare, o apatie de neînÈ›eles mi-a ferecat sufletul. O acalmie de neîndurat, o tristeÈ›e adîncă, pe care nici eu nu mi le puteam explica, puseseră stăpînire pe mine. Toate visurile mele pieriseră, toate elanurile È™i chiar reveriile mele dispăruseră, ca È™i cum rni-aÈ™ fi pierdut imaginaÈ›ia. O nepăsare lipsită de căldură luase locul înflăcărării de altădată din sufletul meu lipsit de experiență. Nu mă mai bucura nici măcar talentul meu, pe care toÈ›i cei apropiaÈ›i îl întîmpinaseră cu atîta entuziasm ! Nu mă mai atrăgea de loc È™i-l neglijam fără părere de rău. Nimic nu mă mai distra. Pînă È™i pe Alexandra Mihailovna o priveam cu o indiferență rece, la care se adăuga un simțămînt de vinovăție, pentru că nu puteam să nu-mi dau seama de această indiferență a mea. Apatia mea era întreruptă fără motiv doar de stări de melancolie sau de crize neaÈ™teptate de plîns. Căutam singurătatea. Și tocmai în această perioadă ciudată a vieÈ›ii mele o întîmplare neobiÈ™nuită m-a zgu¬duit pînă în adîncul sufletului È™i mi-a transformat toropeala într-o adevărată furtună. Inima mea a primit o lovitură năprasnică... Iată ce s-a întîmplat. VII Am intrat în bibliotecă (clipa aceasta va rămîne neÈ™tearsă în amintirea mea) È™i am luat Apele de la Saint-Ronan, singurul ro¬man al lui Walter Scott pe care nu-l citisem încă. îmi amintesc că o neliniÈ™te inexplicabilă, stîrnită de presimÈ›iri chinuitoare, îmi răvășea inima. îmi venea să plîng. Razele pieziÈ™e ale soarelui în asfinÈ›it pătrundeau din plin prin ferestrele înalte, răsfrîngîndu-se pe parchetul lucios al încăperii È™i învăluind odaia într-o lumină neobiÈ™nuit de puternică. Domnea liniÈ™tea. în încăperile de ală¬turi nu era È›ipenie de om. Piotr Alexandrovici plecase de acasă, iar Alexandra Mihailovna zăcea bolnavă la pat. Plîngeam. Am des¬chis cartea la partea a doua È™i am început s-a răsfoiesc la întîm¬plare, căutînd să prind înÈ›elesul unor frînturi de frază care-mi cădeau sub ochi. încercam să ghicesc, cum se ghiceÈ™te cînd des¬chizi o carte la întîmplare. Sînt clipe cînd toată energia minÈ›ii È™i a sufletului, încordată pînă, la durere, aprinde în noi flacăra vie 12* 179 a conÈ™tiinÈ›ei, È™i atunci sufletul, zguduit, are viziuni profetice È™i freamătă de presimÈ›irea viitorului. Și întreaga noastră ființă, înse¬tată de viață, este pătrunsă de o nădejde oarbă, arzătoare, che-mînd parcă viitorul, oricare ar fi el, cu toate tainele, cu tot necu¬noscutul lui, cu toate furtunile È™i viscolele lui, cu orice preÈ›, numai viață să fie. O asemenea clipă am cunoscut atunci. Mi-aduc aminte că am închis cartea anume ca s-o deschid apoi la întîmplare, ca să-mi aflu viitorul la pagina care-mi va cădea sub ochi. Dar, deschizînd din nou, am văzut o foaie de hîrtie împăturită în patru È™i atît de bine presată, de parcă ar fi stat cîțiva ani uitată acolo. Am început să examinez cu mare curiozitate hîrtia găsită. Era o scrisoare, fără adresă, semnată cu iniÈ›ialele : S.O. Atunci am privit-o cu È™i mai mare atenÈ›ie, am despăturit hîrtia aproape lipită din pricina presiunii îndelungate între filele cărÈ›ii, pe care lăsase, de altfel, o urmă de formă dreptunghiulară. Cutele scrisorii erau roase, uzate. Se cunoÈ™tea că fusese citită de nenumărate ori È™i păstrată ca o comoară. Cerneala se decolorase, se spălăcise — trecuse prea multă vreme de cînd fusese scrisă ! Cîteva cuvinte, pe care mi-a căzut privirea, mi-au făcut inima să tresară de nerăbdare. încurcată, suceam È™i învîr-team scrisoarea în mînă, îndepărtînd parcă anume clipa citirii ei. Intîmplător, am ridicat-o în dreptul luminii. Da, lacrimi picuraseră pe rîndurile scrise È™i se uscaseră. Petele se mai desluÈ™eau încă pe hîrtie. Ici-colo, litere întregi erau È™terse de lacrimi. Ale cui erau lacrimile ? In sfîrÈ™it, cu răsuflarea tăiată de emoÈ›ie, am citit prima pagină pînă la jumătate È™i un strigăt de uimire mi-a izbucnit din piept. Am ascuns scrisoarea sub băsmăluță, am pus cartea la loc, am închis dulapul È™i am dat fuga în odaia mea, unde m-am încuiat È™i am început să citesc scrisoarea de la capăt. Dar inima îmi bă¬tea atît de tare, încît cuvintele È™i literele îmi jucau pe dinaintea ochilor. Multă vreme n-am înÈ›eles nimic din ceea ce citeam. îmi dădeam numai seama că încep să descopăr taina. Și descoperirea aceasta m-a lovit ca un trăsnet, pentru că È™tiam cui fusese adre¬sată scrisoarea. Știam că săvîrÈ™esc aproape o crimă citind-o, dar clipa a fost rnai tare decît mine ! Ea era adresată Alexandrei Mihailovna. Voi transcrie aici această scrisoare. înÈ›elesesem vag despre ce era vorba È™i, după ce am citit-o È™i am recitit-o de nenumărate ori, multă vreme nu m-au părăsit gîndurile apăsătoare, izvorîte din dezlegarea tainei. Din clipa aceea, viaÈ›a parcă mi se frînsese. 180 Furtuna È™i răzvrătirea din inima mea au fost atît de puternice, încît aproape că nu m-au mai părăsit niciodată, pentru că această 'Scrisoare a fost izvorul a nenumărate întîmplări. Ghicisem bine !- e toamnă, tîrziu. In curînd o să ningă, È™i, o dată cu primii fulgi de ; zăpadă, o să mor. Da, dar nu sînt tristă din pricina asta. Adio ! Avea faÈ›a palidă, trasă. Pe obraji îi ardea cîte o pată sîngerie, prevestitoare de nenorooire. Buzele îi tremurau È™i i se uscaseră din ■;. pricina febrei. S-a apropiat de pian È™i a încercat cîteva acorduri. In aceeaÈ™i clipă o coardă a plesnit cu un sunet puternic, prelungit ca un geamăt greu, tremurat. — Auzi, NetoÈ™ka, auzi ? a zis ea deodată cu emoÈ›ie în glas, arătînd pianul. Coarda a fost întinsă prea tare, mult prea tare. Ea nu a putut să mai reziste È™i a murit. Ai auzit cum se stinge sunetul, în tînguiri ? Vorbea greu. O durere sufletească surdă i se oglindea pe față. Ochii i se umpluseră de lacrimi. —■ Ei, acum ajunge, NetoÈ™ka, draga mea, ajunge! Du-te È™i adu-mi copiii. I-am adus. PrezenÈ›a lor a rnai liniÈ™tit-o. Peste o oră i-a trimis în odaia lor. •— După ce voi muri, n-o să-i părăseÈ™ti, Anneta, nu-i aÈ™a ? mi-a spus ea în È™oaptă, temîndu-se parcă să nu audă cineva. 199 ■— Nu vorbi aÈ™a, că mă omori! Doar atît am putut sâ-i răspund. — Și tu ai crezut ? Uneori spun Dumnezeu È™tie ce, a fost numai o glumă, a adăugat ea zîmbind, după o scurtă tăcere. Sînt acum ca un copil, trebuie să mi se ierte orice. Mi-a aruncat o privire plină de sfială, de parcă i-ar fi fost teamă să spună ce gîndea. AÈ™teptam. — Ai grijă să nu-l sperii, a zis ea într-un tîrziu, cu ochii în pămînt, cu obrazul deodată uÈ™or colorat, È™i atît de încet, că abia am putut-o auzi. — Pe cine ? am întrebat-o eu, mirată. — Pe soÈ›ul meu. O să-i povesteÈ™ti, desigur, totul, încetul cu încetul. — Dar de ce să-i povestesc ? De ce ? repetam eu, din ce în ce mai mirată. — Bine, poate că n-o să-i povesteÈ™ti, cine È™tie ! a răspuns ea, sfredelindu-mă cu privirea, cu toate că acelaÈ™i zîmbet sincer îi înflorea pe buze. Era din ce în ce mai îmbujorată la față. Și acum, destul! Am glumit numai! Inima mi se strîngea tot mai dureros. — Ascultă-mă, o să-i iubeÈ™ti după ce voi muri, nu-i aÈ™a ? a adăugat ea grav, È™i iarăși cu un aer tainic. AÈ™a cum È›i-ai iubi propriii tăi copii, da ? Þine minte : te-am socotit întotdeauna co¬pilul meu È™i nu am făcut nici o deosebire între tine È™i ai mei. — Da, da, i-am răspuns eu, fără să mai È™tiu ce vorbesc, pen¬tru că mă sufocau lacrimile È™i tulburarea. O sărutare fierbinte mi-a ars mina înainte de a o fi putut re¬trage. Uimirea mi-a ferecat limba. „Ce-i cu ea ? La ce. se gîndeÈ™te ? Ce-a fost ieri între ei ?" mi-a fulgerat prin minte. Un minut mai tîrziu, s-a plîns că e obosită. — Sînt bolnavă de multă vreme, dar n-am vrut să vă sperii, pe amîndoi, a zis ea. Căci amîndoi mă iubiÈ›i, nu-i aÈ™a ?... La re¬vedere, NetoÈ™ka ! Lasă-mă singură È™i vino diseară la mine, negre¬șit. O să vii ? I-am făgăduit, dar acum eram bucuroasă că plec. Nu mai pu¬team îndura. Sărmana, sărmana de tine ! Cu ce bănuială o să cobori tu în mormînt ? mă gîndeam eu, plîngînd amarnic. Ce nouă suferință îți otrăveÈ™te sufletul È™i te macină fără să îndrăzneÈ™ti măcar să scoÈ›i o vorbă despre ea P Doamne! Ce suferință fără de sfîrÈ™it, pe care * 200 O cunosc acum în întregime, ce viață lipsită de o rază de lumina, ce dragoste sfioasă, care nu cere nimic ! Chiar È™i acum, acum, aproape de patul de moarte, cînd inima i se sfîșie de durere, această femeie se teme, ca o criminală, să cîrtească, să se tînguie, închipuindu-È™i, născocind o nouă durere ! S^a È™i resemnat, s-a È™i împăcat cu ea !... Seara, în amurg, profitînd de absenÈ›a lui Ovrov (noul venit de la Moscova), am intrat în bibliotecă, am deschis dulapul È™i am început să caut printre cărÈ›i, ca să aleg ceva, să-i pot citi cu glas tare Alexandrei Mihailovna. Vroiam să-i alung gîndurile negre È™i căutam ceva vesel, uÈ™or !... Am ales mult, distrată. TristeÈ›ea mea se adîncea o dată cu întunericul. M-am trezit cu cartea aceea în mînă, deschisă la aceeaÈ™i pagină unde se mai cunoÈ™teau È™i acum urmele scrisorii pe care de atunci o păstram mereu la piept, acea taină din pricina căreia viaÈ›a mea luase o altă întorsătură, taină care simÈ›eam cum mă amenință de departe, cu suflul ei rece, aspru, necunoscut È™i misterios... „Ce va fi cu noi ? mă întrebam eu. In curînd, colÈ›iÈ™orul în care m-am simÈ›it atît de bine, în care mi-a fost atît de cald, va fi pustiu ! Spiritul curat, luminos, care mi-a ocrotit adolescenÈ›a, mă părăseÈ™te. Ce mă aÈ™teaptă de aci îna¬inte ?" Uitînd de clipa prezentă, mă aplecam asupra trecutului meu, care acum îmi apărea atît de drag, mă străduiam să întreză¬resc viitorul, să scrutez necunoscutul, care mă aÈ™tepta amenință¬tor... îmi amintesc de clipa aceea, ca È™i cum aÈ™ retrăi-o iarăși acum, atît de aclînc mi s-a întipărit în memorie. Þineam în mînă scrisoarea È™i cartea deschisă. Lacrimile îmi curgeau È™iroaie pe obraz. Deodată, am tresărit speriată — am auzit lîngă mine o voce cunoscută. în aceeaÈ™i clipă, scrisoarea mi-a fost smulsă din mînă. Am scos un È›ipăt, am întors capul, È™i m-am po¬menit față în față cu Piotr Alexandro viei. M-a apucat de mînă, , încereînd să mă imobilizeze, în timp ce cu dreapta apropia scri¬soarea de lumină, silindu-se să descifreze primele rînduri... Am început să strig. Preferam să mor decît să las scrisoarea în mîna lui. După zîmbetul lui triumfător, mi-am dat seama că izbutise să descifreze primele rînduri. îmi pierdeam capul... în clipa următoare, m-am năpustit asupra lui, È™i, pierzîndu-mi cumpătul, i-am smuls scrisoarea din mînă. Totul s-a petrecut atît de repede, că nici eu nu mi-am dat seama cum a ajuns scrisoarea din nou la mine. Dar văzînd că vroia să mi-o smulgă iar din mînă, m-am grăbit s-o ascund la piept È™i m-am dat cu trei paÈ™i înapoi. 201 Cam o jumătate de minut ne-am privit în tăcere. Eu tot mai tremuram de groază. El, palid, cu buzele învineÈ›ite, crispate, a curmat cel dintîi tăcerea. — Ajunge ! a zis el cu vocea stinsă din pricina emoÈ›iei. Cred că nu vrei-să folosesc forÈ›a. De aceea dS-mî scrisoarea de bunăvoie. Abia atunci m-am dezmeticit. Jignirea, ruÈ™inea, indignarea îm¬potriva constrîngerii brutale mă sufocau. Lacrimi fierbinÈ›i se pre¬lingeau pe obrajii mei aprinÈ™i. Tremuram ca varga de emoÈ›ie, È™i cîtva timp n-am fost în stare să scot o vorbă. — Ai auzit ? mi-a spus el, apropiindu-se la doi paÈ™i de mine. — Lasă-mă, lasă-mă ! am strigat eu, ferindu-mă de el. Te-ai purtat josnic, urît ! Dumneata nu-È›i dai seama ce faci ! Lasă-mă să trec !... — Cum ? Ce înseamnă asta ? Tot dumneata mai îndrăzneÈ™ti să vorbeÈ™ti pe un asemenea ton... după ce dumneata... Dă-mi scri¬soarea, îți spun ! A mai făcut un pas spre mine, dar, privindu-mă o clipă în față, a văzut atîta dîrzenie în ochii mei, că s-a oprit, gîndindu-se parcă la ceva. — Bine ! a zis el în sfîrÈ™it, sec, ca È™i cum ar fi luat o hotă-rîre, dar făcînd sforțări să se stăpînească. Toate la timpul lor, dar mai întîi... S-a uitat în jurul nostru. — Dumneata... cine È›i-a dat voie să intri în bibliotecă ? De ce ai deschis acest dulap ? De unde ai luat cheia ? — N-am să-È›i spun, i-am răspuns eu. Cu dumneata nu vor¬besc. Lasă-mă, lasă-mă ! M-am îndreptat spre ușă. — Dă-mi voie, a zis el, apucîndu-mă de mînă. AÈ™a n-o să pleci. Fără să-i răspund, mi-am smuls mîna dintr-a lui È™i am făcut o nouă miÈ™care spre ușă. — Foarte bine, dar nu pot să-È›i permit să primeÈ™ti scrisori de la amanÈ›ii dumitale în casa mea... Am scos un È›ipăt de groază È™i l-am privit buimacă. — Și de aceea... — OpreÈ™te-te ! i-am strigat eu. Cum poÈ›i ? Cum ai putut să-mi spui una ca asta ?... Doamne ! Doamne ! — Cum ? Ce zici ? Mă È™i ameninÈ›i ? Dar eu îl priveam, palidă, deznădăjduită. Scena dintre noi atinsese culmea înverÈ™unării È™i nu mai înÈ›elegeam nimic. îl im- 202 ploram cu privirea să nu mai continue. Eram gata să-i iert jigni¬rea, numai să se oprească. Se uita È›intă la mine È™i părea că È™ovăie. — Nu mă face să întrec orice măsură, i-am È™optit eu, în¬grozită. — Ba nu, trebuie să pun odată capăt acestei situaÈ›ii! a zis el, în sfîrÈ™it, parcă renunțînd la hotărîrea luată mai înainte. îți măr¬turisesc că privirea dumitale m-a făcut să È™ovăi o clipă, a adăugat el cu un zîmbet ciudat. Dar, din nefericire, lucrurile vorbesc de la sine. Am apucat să citesc începutul scrisorii. E o scrisoare de dragoste. Doar n-o să mă faci să cred că-i altceva ! Asta să È›f-o scoÈ›i din cap ! Și dacă m-am îndoit o clipă, asta nu dovedeÈ™te decît că la celelalte calități admirabile pe care le ai, trebuie să mai adaug È™i talentul de a minÈ›i de minune, È™i, de aceea, repet... în timp ce vorbea, faÈ›a i se schimonosea tot mai mult de mî-nie. Era din ce în ce mai palid. Buzele i se strîmbaseră È™i-i tre¬murau atît de tare, că abia a putut articula ultimele cuvinte. Afară se întunecase de tot. Stăteam acolo, singură, lipsită de apărare, în faÈ›a unui om în stare să insulte o femeie. în sfîrÈ™it, toate aparenÈ›ele pledau împotriva mea. Mă chinuia ruÈ™inea, mă pierdeam, nu puteam să înÈ›eleg ura acestui om. Fără să-i mai răspund, înnebunită de groază, m-am năpustit spre ușă È™i m-am dezmeticit abia lîngă cabinetul Alexandrei Mihailovna. în aceeaÈ™i clipă i-am auzit paÈ™ii. Voiam să intru la ea, dar m-am oprit deodată, ca lovită de trăsnet. „Ce va fi cu ea ?" mi-a fulgerat prin minte. Scrisoarea asta !... Nu, mai bine să mi se întîmple orice, decît să dau inimii ei această ultimă lovitură ! Și m-am năpustit înapoi. Dar era prea tîrziu, el stătea lîngă mine. — Vino unde vrei, numai nu aici, nu aici! i-am È™optit eu, apucîndu-i mîna. Fie-È›i milă de ea ! O să mă întorc iar în biblio¬tecă sau... unde vrei! Ai s-o omori! — Dumneata ai s-o omori, nu eu ! mi-a răspuns el, dîndu-mă la o parte. Ultima mea speranță dispăruse. SimÈ›eam că dorea cu tot din¬adinsul să continue scena aceasta în faÈ›a Alexandrei Mihailovna. — Pentru numele lui Dumnezeu ! i-am spus eu, căutînd să-l opresc din toate puterile mele. în aceeaÈ™i clipă, draperia uÈ™ii s-a dat la o parte È™i Alexandra Mihailovna a apărut în faÈ›a noastră. Ne privea mirată. Era mai palidă decît de obicei. Abia se È›inea pe picioare. Se cunoÈ™tea că ne auzise È™i trebuie să fi făcut un efort deosebit ca să poată ajunge pînă la noi. 203 — Cine e ? Despre ce vorbeaÈ›i aici ? a întrebat ea, privin-du-iie nedumerită. Cîteva clipe s-au scurs în tăcere. O paloare cadaverică s-a aș¬ternut pe faÈ›a ei. M-am repezit la ea, am îmbrățiÈ™at-o cu putere È™i am condus-o înapoi, în cabinetul ei. Piotr Alexandrovici ne-a urmat. Mi-am ascuns faÈ›a la pieptul ei, strîngînd-o în braÈ›e din ce în ce mai tare, aÈ™teptînd cu răsuflarea tăiată. — Ce-i cu tine, ce-i cu voi ? a întrebat din nou Alexandra Mihailovna. — Să-È›i răspundă ea ! Nu mai departe decît ieri îi luai apăra¬rea, a zis Piotr Alexandrovici, lăsîndu-se greoi pe un fotoliu. O îmbrățiÈ™am din ce în ce mai tare pe Alexandra Miliailovna. —■ Dumnezeule, ce s-a întîmplat ? a îngăimat ea, îngrozită. Dumneata eÈ™ti foarte enervat, ea e speriată, plînge ! Anneta, spu¬ne-mi ce s-a petrecut între voi ? — Ba nu, dă-mi voie să vorbesc eu mai întîi, a zis Piotr Alexan¬drovici, apropiindu-se, luînclu-mi mîna È™i dîndu-mă la o parte de lîngă Alexandra Mihailovna. Stai aici, mi-a poruncit el, arătîn-du-mi mijlocul camerei. Vreau să te judec în faÈ›a aceleia care È›i-a fost ca È™i o mamă bună. Iar dumneata liiiiÈ™teÈ™te-te, stai jos, a adău¬gat el, ajutînd-o pe Alexandra Mihailovna să se aÈ™eze în fotoliu. Sînt mîhnit că nu te-am putut scuti de această explicaÈ›ie neplă¬cută, dar o găsesc necesară. — Doamne, ce înseamnă toate astea ! a exclamat Alexandra Mihailovna adînc tulburată, uitîndu-se cînd la el, cînd la rnine. îmi frîngeam mîinile, presimÈ›ind că se apropie clipa fatală. De la el nu mă puteam aÈ™tepta la îndurare. — într-un ciivînt, a continuat Piotr Alexandrovici, am vrut să judecăm împreună situaÈ›ia. întotdeauna, dumneata (È™i nu înÈ›eleg de ce, o fi vreuna din fanteziile dumitale), chiar È™i aseară, de pildă, credeai, spuneai... dar nu È™tiu cum să mă exprim, pentru că ro¬șesc din pricina presupunerilor... într-un cuvînt, dumneata îi luai apărarea È™i-mi reproÈ™ai asprimea deplasată. Ai făcut aluzie Ia un alt sentiment pe care l-aÈ™ nutri È™i care ar provoca această asprime deplasată. Dumneata... dar nu înÈ›eleg de ce nu-mi pot învinge tulburarea, roÈ™eaÈ›a din obraz, la ghidul că dumneata ai avut asemenea bănuieli! De ce nu pot vorbi despre ele cu glas tare, deschis, în faÈ›a ei... într-un cuvînt, dumneata... -— O, n-ai să faci una ca asta ! Nu, n-ai să spui asta ! a excla¬mat Alexandra Mihailovna, cuprinsă de emoÈ›ie, mistuită de ruÈ™ine. Nu, trebuie s-o cruÈ›i ! Numai eu, eu singură le-am născocit pe 204 toate i Acum nu itiai am nici un fel de bănuieli, lartâ-niâ pentiii ele, iartă-mă ! Sînt bolnavă, trebuie să mă ierÈ›i, numai să nu-i spui ei, să nu-i spui... Anneta, mi-a zis ea, apropiindu-se de mine^ Anneta, pleacă ! Repede ! Mai repede ! Piotr Alexandrovici a glu¬mit doar. Numai eu sînt de vină, a fost o glumă proastă... — într-un cuvînt, ai fost geloasă din pricina ei, a zis Piotr Alexandrovici, aruncînd fără milă aceste cuvinte, drept răspuns la implorările ei. Ea a scos un È›ipăt, a pălit È™i s-a sprijinit de fotoliu, abia mai È›inîndu-se pe picioare. — Dumnezeu să-È›i ierte păcatul! a È™optit ea, în sfîrÈ™it, cu vo¬cea stinsă. Eu îți cer iertare pentru păcatul lui. NetoÈ™ka, iartă-mă ! Numai eu sînt de vină. Am fost bolnavă, am fost... — Dar asta-i tiranie, neruÈ™inare, josnicie ! am strigat eu înne¬bunită, înÈ›elegînd, în sfîrÈ™it, de ce dorise el să mă osîndească în faÈ›a soÈ›iei sale. E ceva demn de dispreÈ› ! Dumneata... — Anneta ! a strigat Alexandra Mihailovna îngrozită, apucîn-du-mi mîiniîe. — E o comedie ! O comedie È™i nimic mai mult! a zis Piotr Alexandrovici, apropiindu-se de noi, foarte tulburat. O comedie, vă spun, a urmat el, cu un zîmbet plin de ură, cu privirea aÈ›intită asupra soÈ›iei sale. Iar cea păcălită în toată această comedie eÈ™ti numai dumneata. Crede-mă că noi, a continuat el cu răsuflarea tăiată, arătînd spre mine, nu ne temem de astfel de explicaÈ›ii. Crede-mă că nu sîntem chiar atît de neprihănită, ca să ne simÈ›im jignită, să roÈ™im È™i să ne astupăm urechile cînd ni se spun ase¬menea lucruri. Iartă-mă că mă exprim simplu, direct, brutal poate, dar aÈ™a trebuie. SînteÈ›i sigură, doamnă, de purtarea cinstită a acestei... domniÈ™oare ? — Dumnezeule ! Ce-i cu dumneata ? Nu-È›i dai seama de ceea ce vorbeÈ™ti! a strigat Alexandra Mihailovna, îngrozită, sfîrÈ™ită. — Te rog, fără vorbe mari 1 a întrerupt-o el dispreÈ›uitor. Nu-mi plac vorbele mari. E o chestiune cît se poate de simplă, fără complicaÈ›ii, foarte vulgară. Te întreb de purtarea ei. Știi dumneata că... Dar nu l-am lăsat să continue È™i, apucîndu-i mîinile, l-am tras cu forÈ›a la o parte. încă o clipă, È™i totul ar fi fost pierdut. — Nu pomeni de scrisoare ! i-am spus repede, în È™oaptă. Ai s-o omori pe loc. ReproÈ™ul adus mie va fi în acelaÈ™i timp un re¬proÈ™ la adresa ei. Ea nu poate să mă judece, pentru că eu È™tiu totul... înÈ›elegi ? Știu totul! 205 M-a privit È›intă, cu o curiozitate sălbatică, È™i s-a intimidat. Tot sîngele i-a năvălit în obraz. — Știu tot, tot! am repetat eu. El tot mai È™ovăia. Pe buzele lui era o întrebare. L-am prevenit : — Iată ce a fost, am spus eu cu glas tare, întoreîndu-mă gră¬bită spre Alexandra Mihailovna, care ne privea, cuprinsă de o mi¬rare plină de sfială È™i tristeÈ›e. Eu sînt de vină pentru tot ce s-a întîmplat. Sînt patru ani de cînd vă mint. Am luat cheia de la bibliotecă, È™i de patru ani citesc pe ascuns cărÈ›i. Piotr Alexan-drovici m-a văzut citind o carte, care... nu putea, nu trebuia să fie în mîna mea. Fiindu-i teamă pentru mine, el a exagerat primejdia în ochii dumitale... Dar nu caut să mă dezvinovățesc (m-am grăbit să adaug, observînd un zîmbet batjocoritor pe buzele lui) : eu sînt de vină pentru tot ce s-a întîmplat. Ispita a fost mai tare decît mine È™i, după ce am păcătuit o dată, mi-a fost ruÈ™ine să-mi măr¬turisesc fapta... asta-i tot, aproape tot ce-a fost între noi... — O ! Ce abilă eÈ™ti! a È™optit lîngă mine Piotr Alexandrovici. Alexandra Mihailovna mă ascultase cu cea mai mare atenÈ›ie, dar pe chipul ei se întipărise neîncrederea. Se uita mereu, ba la mine, ba la soÈ›ul ei. Apoi s-a aÈ™ternut tăcerea. AÈ™teptam cu res¬piraÈ›ia tăiată. Ea a lăsat capul în piept È™i È™i-a acoperit ochii cu mîna, gîndindu-se È™i cîntărind, probabil, fiecare cuvînt rostit de mine. în sfîrÈ™it, m-a privit È›intă. — NetoÈ™ka, copilul meu, È™tiu că tu nu minÈ›i. Asta-i tot ce s-a întîmplat, absolut tot ? — Tot. — Tot ? l-a întrebat ea pe soÈ›ul ei. ■— Da, tot, a răspuns el, făcînd un efort, tot 1 Am răsuflat uÈ™urată. — îmi dai cuvîntul tău de onoare, NetoÈ™ka ? — Da, i-am răspuns eu fără È™ovăire. Dar n-am putut să mă stăpînesc È™i m-am uitat la Piotr Alexan¬drovici, care, auzind că mi-am dat cuvîntul de onoare, a izbucnit în rîs. M-am aprins la față È™i biata Alexandra Mihailovna mi-a ob¬servat tulburarea. O durere apăsătoare, chinuitoare i s-a întipărit pe față. — Destul, a spus ea tristă. Vă cred. Nu pot să nu vă cred. — Mărturisirea mi se pare suficientă, a zis Piotr Alexandro¬vici. Ai auzit-o ? Și ce părere ai despre ea ? Alexandra Mihailovna nu a răspuns. Scena devenea din ce în ce mai penibilă. 206 — Chiar mîine o să verific toate cărÈ›ile, a continuat Piotr Alexandrovici. Nu È™tiu ce-a mai fost acolo, dar... — Ce carte citea ? a întrebat Alexandra Mihailovna. — Carte ? Răspunde dumneata, mi-a zis el, întoreîndu-se spre mine. Dumneata È™tii să descurci lucrurile mai bine decît mine, a adăugat apoi cu ironie ascunsă. M-am speriat. Nu eram în stare să scot o vorbă. Alexandra Mihailovna s-a înroÈ™it È™i a lăsat privirea în jos. A urmat o pauză lungă. Piotr Alexandrovici măsura înciudat odaia în lung È™i în lat. —- Nu È™tiu ce s-a petrecut între voi, a început într-un tîrziu Alexandra Mihailovna, rostind cu sfială fiecare cuvînt, dar dacă a fost numai asta, a continuat ea, silindu-se să dea un înÈ›eles deosebit spuselor ei, gata să-È™i piardă stăpînirea de sine sub pri¬virea fixă a soÈ›ului ei, cu toate că se ferea să-l privească, dacă a fost numai asta, nu înÈ›eleg de ce trebuie să ne supărăm È™i să fim atît de desperaÈ›i. Mai vinovată decît voi sînt eu, numai eu, È™i gîndul acesta mă doare nespus de mult. Am neglijat educaÈ›ia ei È™i numai eu sînt răspunzătoare de tot ce s-a întîmplat. Ea trebuie să mă ierte, iar eu nu pot È™i nu îndrăznesc s-o condamn. Repet: de ce să deznădăjduim ? Primejdia a trecut. PriveÈ™te-o, a conti¬nuat ea din ce în ce mai însufleÈ›ită, aruneînd o privire cercetă¬toare asupra soÈ›ului ei, priveÈ™te-o ! Oare fapta ei nesocotită a avut vreo urmare ? Crezi că n-o cunosc eu pe copila mea, pe fetiÈ›a mea dragă ? Nu È™tiu eu că are inima curată È™i nobilă È™i că în căpÈ™orul ei frumos — a continuat ea, mîngîindu-mă È™i atrăgîndu-mă spre ea — mintea e limpede È™i curată ca raza de lumină, iar conÈ™tiinÈ›a ei se teme de minciună... Ajunge, dragii mei! Să ne oprim ! Fără îndoială că altceva se ascunde în durerea noastră a tuturor. Poate că o umbră vrăjmașă s-a furiÈ™at între noi, dar o vom risipi prin dragostea noastră, prin bună înÈ›elegere È™i vom spulbera toate în¬doielile. Și dacă au mai rămas, poate, multe lucruri nelămurite între noi, eu sînt prima vinovată. Eu, cea dintîi, am avut ascunzi¬șuri față de voi, eu, cea dintîi, am avut Dumnezeu È™tie ce bănu¬ieli, a căror vină o poartă capul meu bolnav. Dar... acum, dacă ne-am explicat cît de cît, trebuie să mă iertaÈ›i amîndoi, pentru că... pentru că, în sfîrÈ™it, nu e mare păcat că am bănuit... Spunînd acestea, s-a îmbujorat la față, apoi a aruncat din nou o privire plină de sfială spre soÈ›ul ei, aÈ™teptînd cu înfrigurare răs¬punsul lui. Pe măsură ce o asculta, un zîmbet ironic se schiÈ›a pe buzele acestuia. Acum nu se mai plimba prin odaie. Se oprise în faÈ›a ei, cu mîinile la spate. Părea că-i face plăcere să-i observe 207 tulburarea. SimÈ›ind privirea lui aÈ›intită asupra sa, era din ce în ce mai tulburată. El a aÈ™teptat cîteva clipe, prefăcîndu-se că se pregăteÈ™te s-o asculte cu atenÈ›ie. In sfîrÈ™it, a curmat această scenă stînjenitoare cu rîsul lui veninos, reÈ›inut È™i prelungit : — Mi-e milă de dumneata, sărmană femeie ! a zis el după cîtva timp, cu un ton grav È™i amar, fără să mai rîdă. Þi-ai luat un rol peste puterile dumitaie. Ce-ai fi vrut ? Ai fi vrut să mă faci să răspund, să-mi arunci în față noi bănuieli scornite de dumneata, sau, mai bine zis, vechea bănuială pe care vorbele dumitaie au ascuns-o destul de stângaci ? Tîlcul acestor vorbe este că n-ar avea rost să se supere cineva pe ea, că ea este curată chiar È™i după ci¬tirea unor cărÈ›i imorale, lectură care, pare-se — È™i o spun fără È™ovăire — È™i-a È™i dat roadele. Că dumneata singură răspunzi de faptele ei, nu-i aÈ™a ? Ei, dar în această lămurire este o aluzie la altceva. Þi se pare că neîncrederea È™i severitatea mea față de ea au izvorît dintr-un alt sentiment. Ieri, mi-ai È™i dat să înÈ›eleg asta. Te rog să nu mă întrerupi, îmi place să vorbesc deschis. Dum¬neata mi-ai dat să înÈ›eleg ieri că unii oameni (mi-amintesc că, după părerea dumitaie, oamenii aceÈ™tia sînt de cele mai multe ori tacticoÈ™i, severi, fără ocoliÈ™uri, inteligenÈ›i, puternici È™i Dumnezeu mai È™tie cîte definiÈ›ii din acestea ai mai dat în accesul dumitaie de mărinimie !), că la unii oameni, repet, dragostea (È™i Dumnezeu È™tie de ce ai născocit una ca asta !) nici nu se poate manifesta alt¬fel decît cu asprime, cu înflăcărare, cu brutalitate, însoÈ›ită adesea de suspiciuni È™i de persecuÈ›ii. Nu-mi amintesc prea bine dacă toate acestea le-ai spus într-o singură zi, ieri... Te rog, nu mă în¬trerupe. O cunosc bine pe pupila dumitaie. Ea poate să audă lo¬tul, îți repet pentru a nu È™tiu cîta oară, totul. Ai fost înÈ™elată. Nu È™tiu însă de ce îți place să stărui în gîndul că sînt un om de soiul acelora pe care i-ai descris ! Numai Dumnezeu È™tie de ce vrei să faci cu tot dinadinsul din mine un măscărici. Nu e cu putință, Ia vîrsta mea, să mă îndrăgostesc de această domniÈ™oară, în sfîrÈ™it, doamnă, crede-mă, eu îmi cunosc îndatoririle, È™i oricît de mări-nimoasă te-ai arăta, acordîndu-mi iertarea, eu voi susÈ›ine ceea ce am susÈ›inut întotdeauna, că crima rămîne întotdeauna crimă, că păcatul rămîne întotdeauna păcat, ruÈ™inos, josnic, dezgustător, oricît ai vrea să ridici în slăvi un simțămînt vicios! Dar ajunge ! Destul I Nu vreau să mai aud vorbindu-se de ticăloÈ™iile acestea ! Alexandra Mihailovna plîngea. — Bine, fie, sînt de acord să îndur singură totul! a spus ea, în sfîrÈ™it, îmbrățișîndu-mă în hohote de plîns. Sînt de acord că 208 bănuielile mele au fost ruÈ™inoase, iar dumneata È›i-ai bătut joc atît de aspru de ele ! Dar tu, sărmana mea fetiță, de ce eÈ™ti tu osîn-dită să asculÈ›i asemenea jigniri ? Și nu pot să-È›i iau apărarea ! Nu am dreptul, Dumnezeule ! Dar nu pot să tac, domnule ! Nu voi suporta... Este o nebunie ceea ce faci!... — Ajunge, ajunge ! am È™optit eu, căutînd s-o liniÈ™tesc, temîn-du-mă ca reproÈ™urile ei pline de revoltă să nu-l facă să-È™i iasă din fire. Tremuram îngrozitor de teamă pentru ea. — Dar, femeie orbită ! a strigat el, dumneata nu È™tii, nu vezi... S-a oprit o clipă. ■—■ Pleacă de lîngă ea ! s-a răstit el la mine È™i mi-a smuls mîna din mîinile Alexandrei Mihailovna. Nu-È›i dau voie să te atingi de soÈ›ia mea! O pîngăreÈ™ti! O insulÈ›i prin prezenÈ›a dumitaie! Dar... dar ce mă face să tac ? Atunci cînd trebuie, trebuie neapă¬rat să vorbesc, a strigat el, bătînd din picior. Și voi spune, voi spune totul. Ce tot bîigui că È™tii, domniÈ™oară ? Cu ce-ai vrut să mă ameninÈ›i ? Nu È™tiu È™i nici nu vreau să È™tiu. Ascultă ! a con¬tinuat el, uitîndu-se la Alexandra Mihailovna. AÈ™adar, ascultă. — Taci! am strigat eu, repezindu-mă spre el. Taci, nici un cuvînt! — Ascultă !... — Taci, în numele... — In numele cui, domniÈ™oară ? m-a întrerupt el, aruneîndu-mi o căutătură pătrunzătoare, violentă, drept în ochi. In numele cui ? Află că i-am smuls din mînă o scrisoare de la amantul ei! Iată ce se întîmplă în casa noastră ! Iată ce se întîmplă în preajma du¬mitaie ! Iată ce n-ai văzut, ce n-ai observat! Abia mă È›ineam pe picioare. Alexandra Mihailovna s-a făcut înspăimîntător de palidă. — E cu neputință, a È™optit ea cu vocea stinsă. — Am văzut scrisoarea asta, doamnă. Am È›inut-o în mînă. Am citit primele rînduri È™i nu m-am înÈ™elat. Scrisoarea era de la un amant. Ea mi-a smuls-o din mînă. Acum se află la ea. E lim¬pede, e întocmai cum È›i-am spus, nu încape nici o îndoială. Iar dacă dumneata te mai îndoieÈ™ti, uită-te la ea È™i încearcă după aceea să mai ai măcar o umbră de îndoială. •—■ NetoÈ™ka! a strigat Alexandra Mihailovna, năpustindu-se spre mine. Ba nu, nu-mi spune, nu-mi spune nimic ! Nu È™tiu ce a fost, cum a fost... Doamne, Dumnezeule ! Și a început să plîngă în hohote, acoperindu-È™i faÈ›a cu mîinile. 14 209 — Nu ! E cu neputință ! a strigat ea din nou. Te-ai înÈ™elat. Asta... asta È™tiu eu ce înseamnă ! a rostit ea, privindu-È™i È›intă soÈ›ul. Voi... eu... n-am putut, tu n-ai să mă minÈ›i, tu nu È™tii să minÈ›i! PovesteÈ™te-mi totul, nu-mi ascunde nimic ! S-a înÈ™elat, nu-i aÈ™a că s-a înÈ™elat ? El a văzut altceva È™i a fost orbit ? Nu-i aÈ™a ? Ascultă, Anneta, de ce nu-mi spui totul, copila mea, copila mea dragă ! —■ Răspunde, răspunde mai repede ! am auzit deasupra capu¬lui meu glasul lui Piotr Alexandrovici. Răspunde ! Am văzut sau nu am văzut scrisoarea în mîinile dumitale ? — Da ! i-am răspuns eu, sufocîndu-mă de emoÈ›ie. — Scrisoarea era de la amantul dumitale ? — Da! —■ Cu care întreÈ›ii È™i acum relaÈ›ii ? — Da, da, da ! repetam eu, fără să È™tiu ce vorbesc, răspunzînd afirmativ la toate întrebările pe care mi le punea, ca să isprăvesc odată cu tortura. — Ai auzit-o. Ei, acum ce mai ai de spus ? Crede-mă, inimă prea bună È™i încrezătoare, a adăugat el luînd mîna soÈ›iei sale, cre¬de-mă pe mine È™i nu mai crede nimic din ceea ce a zămislit în¬chipuirea dumitale bolnavă. Acum vezi cine este această domni¬șoară ? Am vrut doar să-È›i dovedesc totala netemeinicie a bănu¬ielilor dumitale. Toate astea le-am observat de mult È™i-mi pare bine că, în sfîrÈ™it, am demascat-o în faÈ›a dumitale. Mi-era greu s-o văd lîngă dumneata, în braÈ›ele dumitale, la aceeaÈ™i masă, împreună cu noi, È™i, în sfîrÈ™it, în casa mea. Orbirea dumitale mă revolta. Iată de ce, È™i anume din această cauză, o urmăream cu atenÈ›ie. Și tocmai această atenÈ›ie È›i-a sărit în ochi. Plecînd de la Dumne¬zeu È™tie ce bănuială, ai brodat pe această canava mai È™tiu È™i eu ce. Acum însă situaÈ›ia e limpede, s-a isprăvit cu toate bănuielile, È™i chiar mîine, domniÈ™oară, chiar mîine, nu vei mai fi în casa mea ! a încheiat el, întorcîndu-se spre mine. — OpreÈ™te-te ! a zis Alexandra Mihailovna, ridicîndu-se de la locul ei. Nu cred nimic din ceea ce am auzit aici. Nu-mi arunca priviri atît de înfricoșătoare È™i nu-È›i bate joc de mine. Chiar pe dumneata am să te chem în faÈ›a judecății mele. Anneta, copila mea, apropie-te, dă-mi mîna, aÈ™a. ToÈ›i sîntem păcătoÈ™i ! a conti¬nuat ea cu vocea tremurătoare, privindu-È™i soÈ›ul cu umilință. Care dintre noi poate să respingă o mînă, a oricui ar fi ea ? Dă-mi mîna ta. Anneta, copila mea dragă ! Nu sînt mai vrednică, mai bună decît tine ! Tu nu poÈ›i să mă jigneÈ™ti cu prezenÈ›a ta, pentru că È™i eu, È™i eu sînt o păcătoasă! 210 — Doamnă ! a strigat Piotr Alexandrovici, surprins. Doamnh, stăpîneÈ™te-te ! Nu uita !... — Nu uit nimic. Dar te rog să nu mă întrerupi È™i să mă laÈ™i să vorbesc pînă la capăt. Ai văzut o scrisoare în mîna ei, ai ci¬tit-o chiar. Dumneata spui, È™i ea... a mărturisit că scrisoarea e de la cel pe care-l iubeÈ™te. Oare înseamnă asta că e o criminală ? Oare asta trebuie să-È›i permită să te porÈ›i cu ea aÈ™a cum te porÈ›i, s-o jigneÈ™ti astfel în faÈ›a soÈ›iei dumitale ? Da, domnule, în faÈ›a soÈ›iei dumitale! Oare dumneata te-ai gîndit bine înainte de a vorbi aÈ™a ? Oare dumneata cunoÈ™ti toate amănuntele ? — Nu-mi mai rămîne decît să mă grăbesc să-i cer iertare ! Asta ai vrea dumneata, nu-i aÈ™a ? a strigat Piotr Alexandrovici. Mi-am pierdut răbdarea, ascultîndu-te ! O să-È›i aduci aminte de vorbele dumitale ! IÈ›i dai seama ce spui ? Știi dumneata ce anume È™i pe cine aperi dumneata ? Eu văd prea limpede... — Dar nu vezi ceea cG-i mai important, pentru că te împie¬dică mînia È™i trufia. Nu vezi ceea ce apăr eu, È™i despre ceea ce apăr eu vreau să vorbesc. Nu apăr un viciu. Dar dumneata nu te-ai gîndit, căci dacă te-ai fi gîndit, ai fi descoperit, poate, ne-, vinovăția acestui copil! Da, nu încerc să apăr un viciu ! Mă gră¬besc să fac o rezervă, dacă asta-È›i face plăcere. Da, dacă ea ar fi fost soÈ›ie, mamă, È™i ar fi uitat care-i sînt îndatoririle, o, atunci aÈ™ fi fost de aceeaÈ™i părere cu dumneata... Vezi, am făcut o rezervă. Þine seama de acest lucru È™i nu mi-o lua în nume de rău ! Dar dacă ea a primit această scrisoare fără nici un gînd rău ? Dacă s-a lăsat împinsă de un sentiment, lipsită cum era de experiență, È™i n-a avut pe nimeni care s-o oprească ? Dacă eu, cea dintîi, sînt vinovată pentru că nu am avut grijă să-i observ îndemnurile inimii ? Dacă e prima scrisoare ? Dacă dumneata ai jignit prin bănuielile dumitale grosolane sentimentele ei feciorelnice, nepri¬hănite ? Dacă i-ai profanat imaginaÈ›ia prin vorbăria dumitale plină de cinism în legătură cu această scrisoare ? Dacă dumneata n-ai observat pudoarea aceasta feciorelnică È™i castă, care străluceÈ™te pe faÈ›a ei, curată ca nevinovăția, pe care eu o văd însă acum È™i pe care am văzut-o atunci cînd, chinuită, zdrobită, nemaiÈ™tiind ce să spună, sfîșiată de durere, răspundea afirmativ la toate în¬trebările dumitale inumane ! Da, da! E inuman, e crud ceea ce ai făcut. Nu te recunosc ! N-am să È›i-o iert niciodată, niciodată ! — Da, fie-È›i milă, fie-È›i milă de mine ! am strigat eu strîn-gînd-o în braÈ›e. Fie-È›i milă, ai încredere în mine, nu mă respinge... 14* 211 Am căzut in genunchi în faÈ›a ei. — Dacă, în sfîrÈ™it, a continuat ea cu vocea sugrumată, dacă, în sfîrÈ™it, n-aÈ™ fi fost eu lîngă dînsa, È™i dumneata ai fi înfricoÈ™at-o cu vorbele dumitale, È™i dacă sărmana ar fi căutat să se convingă singură că e vinovată, dacă dumneata i-ai fi tulburat conÈ™tiinÈ›a, sufletul, È™i i-ai fi frînt inima... Doamne ! Dumneata ai vrut s-o go¬neÈ™ti din casă ! Știi cu cine se procedează astfel ? Știi dumneata că, dacă o alungi pe dînsa, ne alungi împreună, pe amîndouă, mă alungi È™i pe mine ? Ai auzit oe-am spus, domnule ? Ochii îi străluceau, pieptul i se zbuciuma. încordarea ei bolnă¬vicioasă atinsese culmea. — Ajunge, te-arn ascultat destul, doamnă ! a strigat, în sfîrÈ™it, Piotr Aîexandrovici. Ajunge ! Știu că există pasiuni platonice —• È™i o È™tiu spre nenorocirea mea. Dar nu mă poÈ›i împăca, doamnă, cu un viciu aurit! Nu înÈ›eleg aÈ™a ceva. Nu îngădui să mi se arunce praf în ochi ! Și dacă dumneata te simÈ›i vinovată, dacă ai ceva pe conÈ™tiință (nu e cazul ca eu să-È›i amintesc, doamnă), dacă-È›i surîde, în sfîrÈ™it, gîndul de a părăsi această casă... nu-mi rămîne altceva decît să-È›i reamintesc că acum e prea tîrziu. Ai uitat să-È›i înfăptu-ieÈ™ti intenÈ›ia atunci cînd era momentul, cînd era într-adevăr mo¬mentul potrivit, acum nu mai È™tiu cîți ani... Dacă ai uitat, o să-È›i reamintesc acum... M^am uitat la Alexandra Mihailovna. Se sprijinise, tremurînd, de mine, zdrobită de durere, cu ochii pe jumătate închiÈ™i, nespus de chinuită. încă o clipă, È™i s-ar fi prăbuÈ™it. — O, pentru numele lui Dumnezeu, fie-È›i milă de ea, măcar acum ! Nu pronunÈ›a ultimul cuvînt, am strigat eu, căzînd în ge¬nunchi în faÈ›a lui Piotr Alexandrovici. Uitasem că mă trădez, dar era prea tîrziu. Drept răspuns la vorbele mele, s-a auzit un È›ipăt stins, È™i sărmana s-a prăbuÈ™it leÈ™inată. — S-a isprăvit! Dumneata ai ucis-o ! am spus eu. Cheamă pe cineva, salveaz-o ! Te aÈ™tept în cabinetul dumitale. Trebuie să-È›i vorbesc ; o să-È›i spun totul... — Bine, dar ce anume, ce ? — Mai tîrziu ! LeÈ™inul È™i crizele au durat două ore. Toată casa era cuprinsă de teamă. Doctorul clătina din cap cu un aer grav. Două ore mai tîrziu, am intrat în cabinetul lui Piotr Alexandrovici. Abia se în¬torsese de la soÈ›ia sa È™i măsura odaia în lung È™i în lat, muÈ™cîn-du-È™i unghiile pînă la sînge, palid, întunecat. Nu-l văzusem nici¬odată în starea aceasta. 212 — Și ce-ai dori să-mi spui ? m-a întâmpinat el aspru, brutal. Vrei să-mi spui ceva ? — Iată scrisoarea pe care mi-ai smuls-o. O recunoÈ™ti ? — Da. — Ia-o. A luat scrisoarea È™i a apropiat-o de lumină, li urmăream cu atenÈ›ie. Peste cîteva minute, a întors repede foaia să vadă semnă¬tura de pe ultima pagină. Sîngele i-a năvălit în obraz. — Ce-i asta ? m-a întrebat el, încremenit. — Acum trei ani am găsit această scrisoare într-o carte. Mi-am dat seama că fusese uitată acolo, am citit-o È™i ■— am aflat totul. De atunci, scrisoarea a rămas la mine, pentru că n-am avut cui s-o dau. Ei nu puteam să i-o dau. Dumitale ? Dar era cu nepu¬tință ca dumneata să nu cunoÈ™ti conÈ›inutul acestei scrisori, în care era cuprinsă trista poveste... Pentru ce a fost nevoie de toată pre¬făcătoria dumitale — nu È™tiu. Deocamdată nu sînt lămurită. Nu pot pătrunde în sufletul dumitale întunecat. Ai vrut să pari că-i eÈ™ti superior È™i ai izbutit. însă pentru ce ? Pentru a triumfa asu¬pra unei fantome, asupra imaginaÈ›iei ei bolnave, pentru a-i dovedi că ea a greÈ™it, iar dumneata eÈ™ti mai fără de păcat decît ea ! Și È›i-ai atins È›elul, pentru că această bănuială a ei — ideea fixă a unei minÈ›i care se stinge, a fost, poate, ultima plîngere a unei ■ inimi zdrobite împotriva nedreptei osîndiri a oamenilor, la care È™i dumneata ai luat parte. „Și ce-i dacă m-ai îndrăgit ?" Iată ce-È›i spunea ea parcă, iată ce a vrut ea să-È›i dovedească. Orgoliul du¬mitale nemăsurat, gelozia dumitale plină de egoism au fost necru- " țătoare. Adio ! Nu mai e nevoie de explicaÈ›ii ! Dar ia seama, te cunosc pînă în adîncul sufletului, îți citesc gîndurile. Nu uita acest •' lucru ! M-am îndreptat spre camera mea, fără să È™tiu ce fac. Lîngă ușă m-a oprit Ovrov, ajutorul lui Piotr Alexandrovici. — AÈ™ vrea să stau de vorbă cu dumneata, mi-a spus el, salu-tîndu-mă respectuos. Mă uitam la el È™i nu înÈ›elegeam ce spune. — Mai tîrziu, iartă-mă, te rog, nu mă simt bine, i-am răspuns, în sfîrÈ™it, trecînd pe lîngă el. — AÈ™adar, pe mîine, a zis el, înclinîndu-se, cu un zîmbet ciu¬dat, cu subînÈ›eles. Dar poate că mi s-a părut doar. Totul a trecut ca un fulger prin faÈ›a ochilor mei. 213 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy