Mă-ncălzea un soare rece
Zâmbind lung în prag de iarnă,
La privirea lui eternă
Mă rugam ca să nu plece,

Și ca fața-mbujorată
Norii umezi n-o ascundă,
Dătătoarea-i vietii undă
Vibrând cât mai decoltată.

Dar privirea mea astrală
Deranjată-i de-o furnică,
Care pe jos, fără frică,
Devenise principală.

Indignat că-mi deviase
Privirea acel nimic,
C-un reflex cât mai dinamic
Al meu picior o călcase.

Însă nu i-a fost mortală
Lovitura ce-o primise,
Sărăcuța, nu murise,-
Aștepta clipa fatală.

Mai dădea doar din picioare,
Îndoită de durere,
Ochiului meu parcă-i cere
S-o ajute! S-o omoare!

M-am pus în locul furnicii,
Dumnezeu în locul meu,
Nimicul acum sunt eu,
Sus, stăpânul din toți vecii.

Și la fel, precum furnica,
L-aș ruga să mă ajute,
Moartea fulger mă sărute,
Nu durerea, chinul, frica.