După treceri nesfârșite,
Gonit de frica descoperirii,
M-am întâlnit cu mine în fața oglinzii,
Mințindu-mă cu ultimele clipe ale fericirii
Și, oricât de mult încercam
Să mă sugrum în oglindă,
Nu reușeam din cauza firii.
Și, uite așa, mă lăsam prăbușit
Pe genunchii iubitei de piatră,
Desenând cu privirea
Drumul din spatele meu obosit de lumină.
Mă pierdeam tot mai mult
Într-o păcătoasă iluzie a iubirii…
De-ar fi sunat ceasul
Aș fi știut că nu e doar vis,
Iar prin urechi mi-aș fi trecut
Un gând minunat de viață ascunsă.
Mă priveam numai neînțeles
Cu ochii dansând printre lacrimi amare.