poezia se scrie de cei morți
așa ne-au învățat
nu de ăia, “ăia” cu pletele risipite pe șosele
poezia se scrie în costum și la cravată
nu de ăia ce-și cerșesc mormântul
poezia e rimă și punctuație
nu contează sângele și ochii zdrobiți
nu, domniile noastre! nu! poetul e mereu în sală
ce contează că gospodina Floarea
îi pune laurii în ciorba de fasole
ei, nu!, nu mor pe sub poduri
ca ăia, alții, de prin țările cu negri
avem spitale ultramoderne unde să moară

prietene, frate al meu
de auzi cum se face schimbul între orele noastre
de simți că îți spun: Prietene, dragul meu
atunci știi că bărbatul și femeia din lumea asta
se urăsc și devin
pentru totdeauna
același clovn