Îmi amintesc și-acum cu nostalgie,
Prin clasa cincea când s-a demonstrat
La ora ce-mi plăcea la nebunie
De-o profă, jos cu fesu’, de chimie,
Despre cât e alcoolul blestemat
De criminal, chiar cu economie :

A pus pe banca mea două pahare,
(În prima stam, că nu se copia)
Și l-a umplut cu apă pe cel mare,
Apoi, pe cel micuț, tremurătoare,
Cu țuică de Văleni, cum mirosea,
De o sorbeam din cap până-n picioare,

Și dintr-o cutiuță mititică
A scos, ca să-l vedem, un viermișor
Vioi și jucăuș (în viață-adică)
De îi purtam, săracului, chiar pică
Din gelozie, tot mișcând ușor
În mâna ei, nu zic ce bucățică (!)

“Și-acum, hai să vedem dac-o să moară !”
Ne zise ea, dând drumul la falit
În păhăroiul ochi cu apă chioară,
Da’ el, se bălăcea, fără gargară,
Era-n apele lui de fericit,
Născut parcă pentru a doua oară !

Dar când l-a pus din nou, la fel de viu,
Cu două dește fine, delicate,
În păhărelul mic plin cu rachiu,
La fund, ușor, al dracu’ nașparliu,
Căzu din prima clipă drept pe spate
Mortal, și tânăr, nicidecum puriu !

Deci pentru noi, atuncea, ca minori,
Am înțeles, fi’nd clar și demonstrat,
O chestie ce și-azi mă iau fiori :
Toți cei ce sunt de-alcool consumatori,
Nu vor avea (și eu am constatat)
În viața lor, vreodată…viermișori !

Valeriu Cercel