Cântecul se sparge
de oamenii de plastic
și cade în gura unui mut
cu maxilarele mărunțind fluturii melodici
în gâtul țipătului gâlgâie sunetele isterice
peste care se depune praful tăcerii
transpirația melodiei se zvântă
în aerul uscat crestat de lumină
de moleșeală ziua cască încontinuu
și în gura ei intră muștele
clona soarelui se târăște pe pământ
și se adăpostește la umbra unui pom
oamenii de plastic se topesc în caniculă
și cu substanța lor îmi învelesc totemurile personale
în arșiță umbrele de gheață ale slăbiciunilor se topesc
și din apa lor beau câinii.