adunați într-un ghem
cât să nu încăpem în dragoste
uneori slobozeam cuvinte seci și
te rătăceai în mine cu o sută de vieți
o inversare de roluri
ca în deșert
și purtam după mine trena unui mugure
de nebunie
nu aștepta nimeni
poate că de vină era muzica
în mijlocul căreia alunecam trupuri
strivind între ele tăblii de lemn succesive
eram timizi amândoi
îndepărtam mâinilor mimoze friabile
ca dinainte de plâns
era acolo ceva ce aducea a smerenie
ne zdrelea genunchii sărindu-ne
peste cal până în ultima celulă
numai cu sufletul
o singură dată ridicam vocea, lung
până la călcâie
și de atunci mă întreb încotro
o va lua țipătul păsării...