Lumina se cerne prin unde de apă
în picuri grele de ploi și prin noi,
zălog de uitare durerea tot sapă
și-un mugur de viață naștem din ploi!

Străpunge uitarea în ziua ce piere,
deschide-o ușă gândului bun,
prin ploaie alerg cu mine de mână
sub grindină și tunet nebun!

Cu glasul dogit acoperă-mi vântul
și-n palma ta aș vrea să tot stau,
când luna îmi răpește cuvântul
muzei, o poezie în dar eu îi dau!

Mă-nveți să ard pe altare de vise
și roua de pe flori să o beau,
dar mă strecor în vise neânvinse
și-o flacără din soare pot să iau!

Cu secerea lunii cea nouă,
voi secera-nserările și lumea ta
și-n snopi de vise cu mâinile-amândouă,
voi aduna tăcerea, de pe glia mea!

Tristețea lumii e atât de mare
încât, o ușa să-i deschid aș vrea,
în oaza mea, eu îi arăt cărare
dar, fericirea fuge, nu vrea să stea!

Să fiu poet, în nesperate cânturi
mă spulber și-s mereu flămând,
de flacăra iubirii și de gânduri
mă reculeg apoi, în tristu-mi cânt!

rodica cernea
galati
01.04.2008