Cel-ce-gândește-singur
se vânzolește-n sus și-n jos
pe strada mea.
De treișcinci de ani încoace,
între două cafele
una neagră acasă, alta chioară la serviciu,
își plimbă-n văzul lumii
cu ostentație
stigmatul
(din albul pieptului te țintuie
heraldice înscrisuri de tortură;
în franjuri cicatrice adânc izvorânde
din neputința de-a ieși din propria piele)
nopțile de veghe
când eul se revarsă peste marginile închipuirii
născând așteptări fără final
nu i le numără nimeni
loc de mai bine nu e, nu se poate
își continuă însă frenetic plimbarea
dintr-o inerție ținând de un alt univers
doar în somn fără glas își strigă păcatul
nașterii în material
iar trupul
prea îngust pentru durerea ce-o poartă
îl strânge constant
și-l înțeapă în creier
cu fiecare piatră din cărare
mișcarea o cunoaște doar pe axele XYZ
și timpul...dimensiunea asta o uitase
îl întoarce pe dos
i se văd cusăturile, scamele
(întorcea-l-ar de tot, în părinți)

pe pajiștea sufletului său
un mânz își freamătă nările
pe răzor el
privind dinafară.