Călugărul Kiril stă în interiorul unei fîntîni și scrie la o neagră psaltire. Aici viețuiește de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat puțin la o parte.
Totuși înăuntrul fîntînii e umed și frig. Din cînd în cînd își încălzește
mîinile la un opaiț. Pe masa sa are un
blid, iar în dreapta, un fel de pasăre oarbă care ciugulește meiul din blid.
Eu stau aplecat peste fîntînă și-l urmăresc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu
într-o altă psaltire. Din cînd în cînd, el își ridică ochii spre mine, dar nu-mi spune
nimic.

Cîteodată apa devine cam tulbure și nu pot vedea ce scrie el. Atunci mă aplec tot
mai mult peste margine.
Altădată apa devine vîscoasă ca lutul și crapă.
Altădată e fierbinte ca lava și împroașcă afară foc.
Apoi se răcește treptat și se preface în piatră, atuncea aștept. Mă așez în dreptul
fîntînii și aștept pînă piatra devine iar apă.
Altădată începe să ningă.
Fulgi mari cad în fîntînă, dar nu se topesc cum ar fi fost normal să se topească la
contactul cu apa, ci se prefac în bănuți de-argint și de-aramă și se
lipesc pe țeasta rasă a călugărului Kiril.
El scrie fără să simtă ceva. Eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici
un cuvînt. Tot ce scrie el, eu transcriu întro altă psaltire, dar nu cu
cerneală, ci cu nisip.
Am în fața mea o clepsidră și-mi moi pana în nisipul care se scurge din ea. Pentru
asta trebuie, într-adevăr, să fiu deosebit de atent; orice boare de
vînt îmi poate da peste cap tot ce am scris.

Deasupra mea stă aplecat altcineva și transcrie tot ce scriu eu. Dacă îmi ridic cumva
ochii spre el, își vîră imediat nasul în carte și se preface că-i absorbit de lectură.
Seamănă binișor cu mine și cu Kiril.
De multe ori se apleacă atît de mult peste margine, încît îi strig să fie atent, să
aibă grijă să nu se prăbușească în puț. Dar el rîde, hohotește ca un nebun.
El este fratele Ferapont.