am adunat mână cu mână…
cenușa devenea leșie ne îmbătam
decădeam unul-ntr-altul și…nu…
o, nu, nu eram noi
a fost un pod pe care s-au dat maini.
pietrele încă lăsau urme la pași
zvâcniri precedau fiecare regret
două suflete strigau fără să se regăsească
surdină, muțenia astupa gura
așteptau ruga, noi
pipăiam ultimele vorbe
pe creștetul lor moale ca și cum…
era chemarea

mâine o să mă trezesc om
o să îmi pun pielea la uscat într-un cui ruginit
undeva în cer, o să cobor și o umblu din nou prin tine,
ca printr-o zăpadă proaspătă și rece

o să stau la umbra lumii
de-a-ndoaselea o să îmi ascund privirea
și roși tăciuni mă ardă-n culmi și…
vânturi
aștearnă peste mine o mâna de tăceri
să știu că ai trecut și pe la mine

nu sunt poet
poeții își mână în fagi
vrerea să umble cu mistreții
adulmecă aerul cu ghinzi pe sub râturi
umbrite de valuri măiestoase, își fac din lumină
tihnă și case

o să beau până o să adorm
din al treisprezecelea ceas o să sune – același
mă voi fi trezit în altă viață, sau vieți mă vor fi trezit
o altă dimensiune de simțuri și gând
o să moară cu mine, de vrea - cuvantul
strivit sub pietre, tăcut va fi, - crâng
o ramură verde topită în unde
cu alte flori de vară, muribunde

nici nu știu de unde îmi vin

îmi dau ghes la fiecare secundă-lumina scălda în mine alte și alte infinituri gemene, îngemănate cu mine, pribeag și eu cu ele