marile bulevarde cu toate luminile stinse
șarpele alb al casei devenit acum doar un căpcăun plângăcios
îi dau castronul meu cu cereale și lapte
îi dau îngerul bibelou de faianță primit cadou de ziua-noapte a mea acum 39 de ani aproape
îi dau ce vrea el numai să tacă să plece să nu-și mai fluture zdrențele chinuite pe aici

încă o dimineață la castel te citești în poeziile scrise de alții
rânjetul tău urcă munți străbate câmpii înoată în fluvii și oceane planetare
oameni fără cuvinte și degetele lor scârboase încleștate pe gâtul poeziei
nu-i desprinzi de acolo nici cu forcepsul sau cu dalta

carne de om tânăr sfârâind pe grătare în fața blocurilor românești atât de reale
prin ochii încercănați emo ai copilelor îmbrăcate în negru fără vreo noimă trec avioane
să nu tragi cu praștia-n ele au să cadă și nu e regulamentar permis

intră seara în zi cum marfarul într-o gară de lux

intră versul meu în tine cum cuțitul în pâinea cea neagră a muncitorului pe șantier

intră moartea în om și intră degeaba el a plecat de acasă

plicul deschis nicio scrisoare
doar plicul deschis și aruncat apoi la întâmplare într-un sertar plin cu epistole necitite



ascultă poezia în lectura autoarei