desfătare a pământului
căzută din alb-astru
noaptea rostuiește un alt răsărit
trecând peste vechi ritualuri
cu forme nedefinite
rămase la periferia timpului

față în față
prizoniere în pătratul care mă locuiește
dincolo de gratiile de la fereastră
devenim importante
uităm unde suntem
copleșite de nostalgice premoniții
ce ne surprind
în trecerea permanentă a secundelor

nimic nu este întâmplător
îmi spune ignorând alte opțiuni
proptindu-mă cu spatele
pe lumea pierdută înlăuntrul căreia
amandouă avem o vârstă
amândouă ne risipim
într-o alegorie aproape perfectă

înghețată în întuneric
caut un nume să mă învelească
în culoarea nopții
adormită pe zâmbetul meu